Despre scris şi fericire

 

Interviu cu poetul Radu Vancu

de Veronica D. Niculescu

 

 

- Dragă Radu Vancu, să vorbim despre scris şi fericire. “Monstrul fericit”, volumul tău apărut anul trecut la Editura Cartier, are deja un destin frumos: se bucură de cititori şi de aprecierile criticilor, care menţionează cartea în topurile din revistele culturale. Cum se simte autorul?

 

- Ca să-ţi spun drept, dragă Vera, atunci când mi-a venit în minte titlul cartea nu era încă gata, mai aveam de scris destule poeme despre pedeapsa şi graţia alcoolului, iar intenţia iniţială a sintagmei viza o ironie apropiată de sarcasm faţă de subiectul experimentator (şi... experimentat) al respectivelor tribulaţii etilice – pentru că, într-adevăr monstruos (însă un monstru gogolian, lipsit până şi de cea mai vagă anvergură byroniană), era totuşi departe de a fi fericit. Alcoolul nu are de-a face cu fericirea, ci cu euforia – pe care are însă grijă s-o compenseze cu un capital bine accizat de disforie. Ei bine, titlul era iniţial menit să amendeze caustic „fiinţa eronată” (aşa defineşte Aristotel monstrul) care devenisem. Nici acum nu-mi explic cum a ajuns în cele din urmă să semnifice exact opusul a ceea ce voiam – anume jurnalul convertirii pe bune a monstrului la fericire. Cert e că, unul după altul, cred că de îndată ce am găsit titlul, poemele au început să descrie avatarii ieşirii din disforia etilică, apoi din etilism. În aşa fel încât, după ce cartea a fost gata, monstrul s-a trezit – şi s-a trezit fericit. A trecut un an şi ceva, şi tot aşa a rămas. Nu ştiu ce s-a întâmplat, în clipele mai romanţioase prefer să cred că poezia şi-a activat anticorpii şi mi-a eficientizat sistemul imunitar. Oricum, indiferent de explicaţie, scrierea „Monstrului fericit” mi-a arătat pe pielea mea că Blaga are dreptate – o carte poate fi o boală învinsă.

 

- “Monstrul” tău, plecat în lumea largă, a lăsat o uşă deschisă. Şi ai scris, deja, o altă carte, chiar despre fericire. “Sebastian în vis” cred că reprezintă şi o premieră tehnică, dincolo de conţinutul său: e un volum construit chiar sub ochii cititorilor, fiindcă ai postat, poem cu poem, regulat, pe blogul tău. De ce această alegere?

 

- Abia descoperisem deliciile blogeritului, mi-am dat seama că scrisul pe blog îţi poate aduce un tip de feed-back pe care nici una dintre speciile criticii literare nu ţi-l poate asigura, nici măcar cronica. Într-un anume sens, eşti în situaţia actorului elisabetan – spaţiul de demarcaţie între scenă şi spectatori e minim, ei, ronţăind mere şi nuci şi bând bere, te privesc cum joci şi te apostrofează mai amical sau mai contondent ori, cine ştie, te aplaudă. E cea mai off guard verificare a măsurii tale ca scriitor; şi, ca să fiu sigur că rămâne aşa, mi-am impus să postez cam două poeme pe săptămână, aşa încât să n-am suficient timp să le coafez şi să le machiez. Şi m-am ţinut de ritm până când a ieşit o carte cu o poveste şi cu nişte personaje pe care, în punctul origo, nici măcar nu le bănuiam (în afara lui Sebastian, băieţelelul meu care avea atunci două luni şi care e personajul central al acestui poem pedagogic).

 

- Cât este de greu să scrii despre fericire? Fericirea în sine, nu e mereu uşoară, e şi ea un monstruleţ, drăgălaş, dar tot un monstruleţ. Deodată, mă gândesc la Seymour. Şi cum este, apoi, să împarţi fericirea cu alţii?

 

- Hm. Michel Houellebecq, într-un interviu dat pe TV5 (parcă), spunea că visul lui ca scriitor e să ajungă să poată scrie despre fericire. Glosând pe marginea celor spuse de el acolo, aş risca să susţin că cititorul empatizează mult mai uşor cu literatura traumei (nu era vorbă goală katharsis-ul celor din vechime); literatura ekstazei se loveşte, în schimb, de prejudecata aceea enunţată aşa de memorabil de Tolstoi la începutul “Annei Karenina”, după care “toate familiile fericite se aseamănă, iar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Dacă ai da crezare prejudecăţii ăsteia, ar însemna că fericirea e ceva comun, atât de obişnuit încât devine neinteresant. Nu sunt deloc convins că aşa stau lucrurile. Apoi, ai dreptate, nu-i uşor să fii fericit; odată intrat în frecvenţa ei de rezonanţă, fericirea îţi cere să ţii vibrato-ul fără încetare – chestiune care poate fi extenuantă.  

 

- Care sunt stările care te încearcă la despărţirea de o carte?

 

- Cred că experimentez o variantă soft de lăuzie. Mă simt uşurat, eliberat, puţin trist – ştiu bine că magia s-a dus, şi cine ştie dacă o să mai vină vreodată –, epuizat, dar plin de poftă de scris – pentru că ştiu, pe de altă parte, că abia acum pot încerca să scriu altceva, altfel (cărţile mele, sper, nu prea seamănă între ele – pentru că am vrut să nu semene). Am trăit până acum de cinci ori starea asta, cred că e şi ea un soi de drog, dă dependenţă, şi zău că îi înţeleg pe grafomani (mă întreb dacă n-am devenit unul).    

 

- O întrebare standard, cam enervantă. Şi totuşi: cât de ancorat eşti în viaţa culturală sibiană? Şi cât de mult contează pentru tine, ca scriitor, locul în care trăieşti?

 

- Cât o fi întrebarea de standard, nu prea ştiu ce să răspund. Nu sunt ceea ce s-ar putea numi un bun consumator de produse culturale; la filarmonică am fost de mai puţin de cinci ori în toată viaţa mea, la teatru merg din an în Paşti… Viaţa mea culturală, câtă e, se petrece între Universitate şi redacţia revistei Transilvania” , adică e una desfăşurată de voie – de nevoie, între instituţiile la care sunt slujbaş. Aşa că tind mai degrabă să cred că nu prea are importanţă pentru scrisul meu locul în care trăiesc. Îmi place Sibiul, dar nu-mi e muză, să zic aşa.

 

- Dacă ai avea buretele magic şi-o bucată de cretă fermecată, ce-ai şterge şi ce-ai adăuga în jurul tău?

 

- Nu-mi da idei periculoase – mai întâi, fiindcă aş şterge cam mult, apoi pentru că sunt un îngrozitor antitalent la desen şi lumea mi-ar ieşi cu siguranţă şi mai urâtă. Poate că aş şterge totul, sperând ca la Restart sistemul să funcţioneze ceva mai bine.  

 

 

 

 

Foto: Interviu Radu Vancu