Vladimir BULAT

Nazım Hikmet şi Vera

În foarte gerosul decembrie al lui 1955 poetul Nâzım Hikmet, o întîlnea pe tînăra Vera Tuleakova, proaspăt angajată la studioul de filme animate “Союзмультфильм”, după ce aceasta a terminat studiile de scenaristică la Moscova. El era stabilit în capitala sovietică încă din 1951, după 17 ani de detenţie politică în ţara sa, Turcia. Era faimos, influent, frumos şi cu mare trecere la femei. Vera lucra la un film de animaţie după o poveste albaneză, dar nimeni din echipă nu avea habar cum arată acea ţară, cum sunt oamenii, cum se îmbracă, în ce fel arată un interior de casă albaneză etc. Cineva dintre colegi propusese, mai în glumă, mai în serios, să fie contactat Nazım Hikmet, argumentînd că dacă turcii tot au dominat secole la rînd acea ţară, au şi învăţat despre ea cîte ceva... Astfel, Vera ajunge acasă la Hikmet, iar acesta s-a oferit cu multă bucurie şi solicitudine să le facă cîteva schiţe în creion despre Albania... Se ştie că pe lângă darul scriitoricesc şi poetic, Nazım Hikmet ştia să deseneze. În memoriile scrise de Vera Tuleakova, devenită după căsătoria cu poetul şi Hikmet, se găsesc destule referinţe despre pictori, sculptori şi scenografi, iar memorarea lui Ibrahim Balaban - ţăranul poet nimerit în puşcăria din Bursa, în aceeaşi celulă cu Hikmet, pe care poetul l-a îndemnat să picteze - este plină de duioşie şi emoţie...

Vera Tuleakova a stat alături de poet pînă la moartea acestuia, pînă în ianuarie a anului 1963. După moartea lui scrie acest Ultim dialog cu Nazım, apărut în Turcia în cîteva rînduri, şi acum pentru prima oară în Rusia (2009).   
Cam un sfert din cartea de 400 de pagini este disponibil în colecţia revistei Octeabri, nr. 8/2007. Autoarea îşi aminteşte exact momentul şi contextul în care cei doi au devenit mai mult decît colaboratori; Nazım a cerut spre vizionare, după ce devenise un "de-al casei" în studiourile filmelor de animaţie pentru copii, filmul clasic Les enfants du paradis, al lui Marcel Carne (1945); ambii îl descoperă pe fabulosul actor Jean Louis Barrault, şi prin el, dragostea fierbinte, pasională, disperată. 

Vera accentuează în repetate rînduri romantismul incurabil şi debordant al lui Nazım, care se grăbea ajungînd la Moscova să-l întâlnească pe Meyerhold, neştiind că acesta fusese împuşcat, şi nu ştia nimic încă despre faţa hîdă a stalinismului crepuscular; s-a avîntat să-l apere pe Zoşenko, să-i ia sub aripă pe mai mulţi poeţi ai vremii: Jaroslav Smeleakov, Nikolai Glazkov, Muza Pavlova ş.a.  Cu Zoşenko, pe care-l întîlneşte la Leningrad, petrece o noapte întreagă, şi apoi o parte din ziua următoare, iar prin intermediul lui pricepe multe din lumea sovietică în care se autoexilase; înţelege şi soarta mizeră a lui Zoşenko însuşi, devenit un renegat al sistemului, după celebrele filipice ale lui Jdanov, din 1946! Totuşi, Nazım îi reproşează faptul că a publicat în 1934 o povestire în culegerea literară dedicată construirii Canalului Baltika-Belomor (1931-1933), un imens şantier unde lucrau sute de mii de deţinuţi din închisorile staliniste, culegere apărută sub redacţiunea lui Maxim Gorky. Devine clar din discuţia lor că nimeni nu avea încotro... Dar de la rîndurile finale ale povestirii sale i se vor trage şi toate pătimirile; dizgraţia totală i-a adus-o lui Zoşenko această propoziţie: "Vreau să trăiesc într-o ţară în care uşile să nu se încuie niciodată cu lacătul, şi în care se vor fi uitat cuvintele triste: furt, hoţ, omor". 

Anii de după moartea lui Stalin se preschimbă în părelnică speranţă. Începuse "dezgheţul" ("оттепель", după inspiratul termen al lui Ilya G.Ehrenburg, care a dat acest titlu unei povestiri). Pablo Neruda aflat şi el la Moscova îl duce pe Nazım la sculptorul catalan Alberto Sancez Perez (1895-1962), rezident şi acesta în capitala sovietică într-un deplin anonimat, cu familia, încă din 1938... Chiar din anul sosirii sale la Moscova Hikmet îi achiziţionase două picturi. Dar uitase numele autorului. De altfel, Hikmet cumpăra multă artă, şi mai ales de la acei artişti care nu aveau deloc şanse să-şi vîndă opera; a fost alături de "formaliştii", "abstracţionisţii" şi "individualiştii" în materie de artă, considerînd că greşelile şi autoritarismul lui Stalin nu mai trebuie să se repete niciodată...Tocmai de aceea, aflat în iarna lui 1962 la Paris, a receptat dureros şi alergic furia bezmetică a lui Hruşciov la adresa expoziţiei de artă modernistă de la Manej, precum şi atacurile la adresa lui Andrei Voznesensky. Hikmet îi spunea soţiei: "Nu înţeleg de ce un om neinstruit poate vorbi fără drept la apel şi atît de rudimentar despre popuşoi, arhitectură, despre limba rusă, pictură şi poezie! De ce Hrusciov îşi poate impune gustul său primitiv oamenilor de cultură, iar prin ei - unui întreg popor. De ce un singur om le hotărăşte pe toate!"

Cu scriitorul Fadeev şi Mitropolitul Nikolai [Iaruşkevici] (1892—1961) au în trei o lungă şi doctă discuţie despre tragediile lui Shakespeare şi despre dimensiunea morală a suicidului, provocată cumva de Fadeev... anticipînd ceea ce urma să se întîmple în 1956. Fadeev se sinucide la vila sa de la Peredlkino, după ce observă că este urmărit şi nu mai suportă statutul său duplicitar

Nazım Hikmet era un om curajos, citise romanul Doctor Jivago, cînd Pasternak era hărţuit, clevetit şi urmărit, citise cartea în chiar anul apariţiei acesteia în străinătate. Nu a avut însă cutezanţa de a aduce romanul la Moscova; totuşi, vorbea deschis despre nedreptăţile ce i se fac marelui scriitor, venea chiar în Piaţa Veche, unde era sediul central al PCUS al URSS, pentru a convinge că romanul lui Pasternak nu conţine nimic duşmănos, iar poemele din finalul acestuia sunt de-a dreptul sclipitoare! I se dădea de înţeles acolo că numai un om sovietic poate înţelege implicaţiile profunde ale acestei scrieri... Nenumăratele insistenţe pe lîngă Constantin Simonov - redactorul şef al prestigioasei reviste Novyi Mir - erau inutile, nimeni nu dorea să audă de numele celui care în 1958 primea Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1960 avea să moară de "inimă rea"... Pe lîngă Simonov a pledat şi pentru Zoşenko, însă scriitorul leningrădean, cînd a auzit de numele acestuia, a refuzat să-i lase lui Hikmet vreun manuscris.  

În 1962 Nazım şi Vera se întîlnesc la Paris cu celebrii pictori Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, care aveau ambii cîte 80 de ani, iar după jumătate de an află că la moartea Nataliei i s-a pus pe cap şalul primit de la Vera... Emigraţia albă rusă era încă vie la Paris, iar umanistul Nazım se simţea flatat de faptul că opera lui este cunoscută, citită şi apreciată de burghezia vechii Rusii şi că Orientul, prin aceste rămăşiţe ale sensibilităţii burgheze, este personificat de poezia lui. Vizitează atelierul celor doi pictori şi vede mărturiile epocii în care Goncharova lucra la celebrisimele balete concepute de Deagilev în primii ani ai secolului. Întîlnirea cu ei i-a evocat anii '20, cînd prea tînărul Hikmet făcea studii la Moscova şi a fost un bun prilej de a medita la răsăriturile bolşevismului. În 3 iunie 1963 moare de atac cardiac şi e înmormîntat la Moscova, la cimitirul Novodevicie.

La capătul acestor memorii, concepute pe principiul dialogului, în care autoarea Vera Tuleakova-Hikmet descrie un portret plăcut, larg şi foarte nuanţat al omului alături de care a trăit cîţiva ani minunaţi, rămîne convingerea că Nazım Hikmet a fost pe lîngă un mare poet şi dramaturg al mijlocului de secol XX, şi un mare caracter, un om care iubea fără rezerve literatura, oamenii, generozitatea, sinceritatea şi solidaritatea cu valorile autentice, şi cu cei care le promovau. Adora neţărmurit literatura rusă*. Era ca un veşnic copil, ceea ce l-a făcut să nici nu creadă - în timpul primului său drum de la aeroport spre Moscova - că în URSS mai există case acoperite cu stuf, şi e vizibilă atîta sărăcie...I-a luat ceva timp pînă să înţeleagă cum e cu epurările, "elementele duşmănoase", adevărul, "duşmanii poporului", minciuna generalizată, "ingineria sufletului uman" etc.  


Nu doresc să închei această prezentare fără a transcrie un poem de Nazım Hikmet:

Scrisoarea unui om izolat într-o închisoare

Azi, duminică,
Pentru prima oară m-au scos la soare.
Şi pentru întâia oară am văzut cerul atât de departe
de mine şi atât de albastru,
atât de mare; de uimire,
nemişcat am stat ca un astru.

Apoi cu pioşenie m-am aşezat în ţărână.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
În această clipă nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pământul, soarele şi eu...
Eram fericit.

Trad. Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf,
Antologie de poezie turcă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979


* în închisoare fiind, Hikmet a tradus în limba turcă epocalul roman Război şi Pace, de Lev Tolstoi. 

http://ochiuldeveghe.over-blog.com