Veronica D. NICULESCU

 

Prima carte

 

Dacă a citi înseamnă plăcere şi scufundare în poveste, glisarea într-o viaţă paralelă - şi cred că mai degrabă asta înseamnă, decît gestul de a-ţi purta privirea pe rînduri -, atunci prima carte eu am citit-o cu ochii şi cu glasul mamei. Era un volum străvechi şi gros, fără coperte, pe-a cărui primă pagină zdrenţuită scria Grimms Märchen. O carte cu poveştile Fraţilor Grimm în limba germană, din copilăria mamei, şi care nu avea concurenţă la ora culcării. Ne citea, mie şi sorei, reuşind o traducere ad-hoc din germana ei maternă în româna noastră, cu stîngăcii care făceau poveştile şi mai amuzante... Paginile vechi, cu letrine gotice şi ilustraţii negre dantelate, erau fragile şi casante ca nişte aripi de fluture, astfel că adormeam în firimiturile cărţii, presărate din cotor şi din marginile ferfeniţite. Firmituri de spiriduşi, de pitici şi de gheme de aur...

La cinci ani am învăţat să citesc. Turuiam, într-un salon de spital, Mica Murdărica – „Lampioane, veselie, la vecini e sărbătoare...” -, culegînd de la micii pacienţi şi de la asistente aplauze, exclamaţii şi cornuri cu rahat. Aceasta ar fi prima carte citită singură-singurică de fetiţa ochelaristă ce-am fost. O aventură înrudită, însă, mai mult cu artele spectacolului, decît cu lectura.

Dar cea dintîi întîlnire reală, intimă şi năucitoare cu o carte, cea dintîi acaparantă scufundare într-o poveste de patru sute de pagini dense, fără ilustraţii, a fost prilejuită un pic mai tîrziu de Fetiţa de pe Terra, de Kirill Bulîciov. Am trăit cu sete în povestea Alisei, o fetiţă care călătoreşte în cosmos şi în timp împreună cu motanul „Indicator”, ce îşi tot schimbă culorile în funcţie de stare, ajungînd pe tărîmuri unde sînt flori nepămîntene, cu petale din oglinzi ce pot fi exfoliate, dezvăluind întîmplări din trecut... Un fel de Alice în Ţara Minunilor variantă rusească şi modernă, adorabilă, recitibilă la infinit, în care regăsesc acum un semn de carte de mătase, probabil de-o seamă cu cartea.