Alexei VAKULOVSKI

 

Surprizele pedagogiei

           

Povestea începu atunci cînd am îndrăznit să asist la o adunare a părinţilor. Misiunea aceasta nobilă o avea de regulă soţia, dar în ziua aceea, din motive necunoscute mie, a refuzat categoric să-şi îndeplinească cinstit îndatoririle. Şi ca să dovedesc că treaba e din cele uşoare, am deschis uşa clasei în care învăţa feciorul meu. Cînd mă văzu, diriginta începu să tremure de bucurie: bine aţi venit, stimate Stoica, să fie într-un ceas bun, într-o zi cu noroc să fie, căci numai în felul acesta aflăm şi noi că elevii noştri au şi tată, un tată care se interesează de educaţia lor ş.a.m.d. Am vrut să răspund cu o glumă, dar ea mi-a îngheţat pe buze, căci mă priveau vreo 30 de perechi de ochi iscoditori şi frumoşi. Să mă retrag – era prea tîrziu, dar nici nu era cazul: aveam să apăr cinstea bărbaţilor singur şi trebuie să vă spun că am ţinut piept tuturor atacurilor, tuturor privirilor, tuturor împunsăturilor, tuturor laudelor chiar. Căci nu în zadar am fost grănicer în armată. Am revenit acasă cu capul plin de termeni din ştiinţa pedagogică şi am început a dezghioca problema veşnică a relaţiilor dintre părinţi şi copii. Mi-am dat seama că acord prea puţină atenţie educaţiei urmaşilor mei, iar ei, floarea vieţii, hoinăresc fără jenă pe naiba ştie unde şi trag acasă cu vocabularul completat cu expresii din ce în ce mai colorate, iar năravurile li se fac cam imprevizibile, ca să nu zic ceva mai pe de-a dreptul. Iată ce înseamnă educaţie feminină, mi-am zis, dar mi-a întrerupt meditaţia profundă feciorul, care mă informă laconic, bărbăteşte:

- Dacă nu-mi cumperi blugi, nu mă duc la şcoală.

Mi-am amintit imediat că copiii sunt cinstea părinţilor, iar părinţii – lauda copiilor şi am hotărît atunci să devin educatorul urmaşilor mei. Nu sunt eu C. Spiru Haret, nici J.-J. Rousseau, nici tovarăşul Crăciun, dar arătaţi-mi măcar o persoană care crede că nu ştie la perfecţie arta educaţiei. Nu-s părinţi de aceştia! Şi ca munca mea să se încununeze cu lauri, am început-o de la tradiţii, răsfoind în memorie exemple controlate de viaţă.

            Aşadar, tatăl meu, cînd se întorcea de la cîmp, se aşeza la masă şi abia-abia privea spre mama, iar ea, ca o furnică, îi aducea de-ale gurii şi se uita plină de mulţumire cum el mănîncă.

            Deci mă aşez la masă. Mă uit la soţie şi tac. Tace şi ea. O urmăresc mai insistent cu privirea. Şi, în sfîrşit, se întoarce dragostea mea spre mine şi deschide gura… Răsuflu uşurat. Sunt convins că păşesc pe calea cea dreaptă. Am pus mîna pe cheiţa fermecată a procesului educativ. Iar în urechi îmi răsună vocea consoartei:

- Ce te holbezi aşa? Nu te duce capul să torni măcar o lingură de borş. Să se întîmple ceva cu mine, eşti pierdut, neputinciosule! Îs roaba casei…

La moment au apărut şi viitorii ocrotitori ai bătrîneţii noastre. Îşi dau ghionturi: se începe, chipurile.

- Afară, răilor! le răceşte curiozitatea mămica lor.

Eu, ca să normalizez atmosfera, mai fac o încercare:

- Octavian, băiatule, adu-i tăticului o cană cu…

- Sugativo! pune punct eforturilor pedagogice tovarăşa mea de viaţă. Cred că înţelegeţi că în nobila misiune de a forma personalităţi marcante nu m-am adresat experienţei părinţilor. Trăim alte timpuri. Trăim în alt secol. În alt mileniu trăim. M-am gîndit să neutralizez acţiunile negative ale soţiei. Să iau taurul de coarne, cum se zice în popor. Întîmplător, am citit un tratat de artă militară. M-a impresionat mai ales gîndul că atacul este cea mai bună apărare şi am început să traduc ideea asta în viaţă.

Mă întorc cam tîrziu acasă. Soţia, bineînţeles, nu doarme. Eu trec la atac: te culci odată cu găinile, leneşo! Procedeul mi-a reuşit: s-a trezit tot blocul în care trăim. Şi feciorul meu a tras concluziile necesare: a spart un geam şi l-a bătut măr pe un coleg de clasă. Mi-au făcut o vizită oficială părinţii acestuia din urmă şi directorul şcolii. Mi-au promis că va trece pe la noi şi poliţistul de sector. Cu toate acestea, nu m-am descurajat. Deşi plină cu spini, e nobilă calea pedagogului. Pedagogia cere jertfe! Intrasem în rol. Am început să caut. Şi am găsit. Ca din senin, mi-a venit un gînd salvator: educatori în familie trebuie să fie ambii părinţi. Am organizat o consfătuire între două persoane şi, după multe şi anevoioase dezbateri, am ajuns la concluzia că niciodată copiii noştri nu trebuie să audă sfadă în casă. Deoarece bănuiam că temperamentele pot să ne dea de sminteală, ne-am înţeles ca atunci cînd nu mai putem să nu rostim cuvinte jignitoare, să închidem gura şi să scriem replicile mai piperate într-un caiet gros, pe care l-am şi ascuns într-un şifonier. La început, toată ziua alergam la caiet şi făceam însemnări. Cum ne întîlneam, ne repezeam la şifonier. Să fi decurs şi mai departe lucrurile astfel, ajungeam în Uniunea Scriitorilor. Dar ne-am plictisit. În casă se înscăună liniştea. Deveniserăm soţi ideali. Din cînd în cînd, ne aminteam de vremurile furtunoase şi zîmbeam frunzărind caietul cu pricina. Copiii creşteau sănătoşi. Ca şi părinţii lor, de altfel. Dar cu vreo lună în urmă fiica m-a întrebat:

- De ce  nu mai scrieţi nimic în caietul cela? Era aşa de interesant!

Am fost nevoit să ard valoroasele noastre însemnări. Iar fata a devenit o pasionată cititoare de literatură poliţistă. I-a plăcut genul, cum se vede. Procesul de educaţie continuă. Deocamdată, sunt optimist…

 

 

Legendă foto: Familia Vakulovski - tatăl Vasile, copiii - Alexei (dreapta), Svetlana, Valeriu