Andrei GAMARŢ

 

Iepurele revine

 

Prima dată m-au hipnotizat la 5 ani. Eram cu părinţii la cafeneaua LAKOMKA. În faţa mea - îngheţată cu dulceaţă de gutâi. În spatele meu - strada cu troleibuze şi maşini, şi un semafor ce arăta roşu. Mama mi-a spus - ai grijă, e tare rece. Tata nu a spus nimic. Şi-a lăsat mâna grea peste capul meu şi mă mângaia. O tanti cu şorţ trecea printre mese şi zâmbea frumos. Avea 2 dinţi ca de zăpadă. La 5 ani m-au hipnotizat prima dată. Aceşti dinţi strălucitori ce treceau prin aer ca un OZN. MAMA, atât am reuşit să spun, şi am înţepenit.

 

A doua oară era la şcoală, când făceam poze pentru vinietă. Bă, urechile, pe spate! aveam un costum albastru şi o cravată roşie. Să se vadă toţi, hai, da tu, urechile pe spate! Stăteam lânga ea. Era o fată drăguţă, cu rochiţă şi ciorapi albi, şi în păr nişte flori de câmp. Eram aşa de fericit. Adunaţi în 4 rânduri pe scările din faţa şcolii, noi, toţi din a 9-a “b” ne uitam la nenea cu aparatul. Era dimineaţa, după careu, după flori şi poezii şi stăteam lângă ea. Acuş o să zboare păsărica! Diriginta era fericită că a scăpat de noi. Acum, acum atenţie, păsărica! Şi deodată o lumină orbitoare, o săgeată în ochi. Nu am reuşit să mă zbat, să duc mâinile la ochi, să o cuprind pe ea. Nu mai ţin minte nimic după aceea.

 

Mama zice că sunt altfel. Am încercat multe până am înţeles. Sunt altfel. Port în mine o forţă ucigătoare, de care trebuie să am grijă. O dată am fost la mare şi, spre seară, când plaja rămăsese pustie, m-am apropiat de apă. Valurile băteau în mal ştergând urmele celorlalţi. Eu am păşit pe apă, nu mă vedea nimeni. Am mers pe apă vreo 200 de metri şi m-am întors înapoi. Am adus cu mine o pasăre, am crescut-o şi am lăsat-o sa zboare. Atunci, în dimineaţa aceea, când rodeam un morcov, toată lumea s-a oprit câteva minute. Câteva minute nu s-a întâmplat nimic rău în lume. Apoi am scos capul pe geam şi urechile mele au auzit furtuna din Atlantic şi cum striga pilotul la turnul de control, vezi pe dreapta, ridică puţin. Gata, ne prăbuşim.

 

Doamne, am atâta putere în mine. Mă simt ca şi cum aş fi moartea pe pământ. Aş lua cu mine sufletele tuturor, în pumn, şi le-aş pune în buzunar. Aş pleca la gara de trenuri, aş urca într-un accelerat şi - la munte. Acolo unde aerul e greu şi umed, unde stânca plânge peste vid. Unde norii se mişcă asemeni unui val aburos peste lucrurile tari şi le înmoaie. Vreau să schimb ceva, dar nu am destulă credintă, sau încredere, nu ştiu cum s-o spun. Cuvintele sunt atât de străine sentimentului pe care îl am acum. Dar vreau să schimb ceva, şi nu mă lasă s-o fac un iepuraş dinăuntrul meu. Eu iubesc. Asta e aşa frumos, e atâta linişte că nu-mi mai trebuiesc cuvinte, nu-mi trebuie nimic, în afară de acest braţ care să pună în mişcare munţii. Ştiu că am dragoste şi munţii se vor mişca. Ştiu că am dragoste şi restul va veni. Speranţa şi credinţa va veni dacă am dragoste, cât negru sub unghie.