Dina HRENCIUC

 

Iarna

 

Un aer tare, de munte, se strecoară pe geam. Mi-e somn şi-aş vrea să mă întind confortabil. Măcar atât! Dar n-am unde, aşa că viziunile vin în valuri, inconfortabil. În general parfumuri, stări difuze, impregnate cu lumini crepusculare. Eu, într-o căruţă trasă de doi cai, încotoşmănată într-un cojoc de-al bunicii, mirosind a oaie, pe-o uliţă de sat, în toiul unui viscol. Nu mi-e frig, mi-e bine şi-mi ard obrajii. Mama e lângă mine, foarte veselă, deschide gura şi n-o aud, strigă ceva şi viscolul îi intră în gură, o beteală albă e răsuflarea ei, risipită în mii de steluţe. Îmi prinde mâinile, să mi le-ncălzească. Suflă peste ele. Răsuflarea ei se preface-n ţurţure strălucitor, genele mi se-nvârt în ceaţă şi brusc, lângă noi, creşte din troiene un urs polar, care pune viziunea pe fugă…Mă sperii, dau să ţip, dar mama-mi şopteşte iute: nu e un urs, e un cal rătăcit!

 

Eu, îmbrăcată gros, cu un palton mai mare cu două numere, să fie bun şi peste doi ani, pe-o săniuţă trasă de tata prin mijlocul oraşului pustiu. Eu venind în paltonul meu gros de la grădiniţă, singură pentru că grădiniţa e foarte aproape şi nu trebuie să traversez strada ca să ajung acasă. Eu deci mergând îngândurată pe trotuar. Şi deodată, în faţa mea, un bărbat pe o bicicletă, îngândurat şi el. Mă vede şi, în loc să ocolească, strigă la mine ca disperatul, ca tâmpitul, urlă să mă dau la o parte. Dar eu: unde să mă dau la o parte? Doar sunt pe trotuar şi n-am voie pe stradă. Şi biciclistul apropiindu-se ameninţător, în timp ce zbiară şi înjură, tot mai aproape de mine, până când: buf! – ne-am izbit unul de altul. Rezultatul? Eu în picioare, el jos, pe lângă bicicleta lui cu spiţele rotindu-se aiurea, în gol. Mă salvase paltonul cel mare şi gros. Şi zăpada de pe trotuar.

 

În lumina stâlpilor de pe margini, fulgi uriaşi, negri, pufoşi. Mama săpând un tunel, într-o dimineaţă, prin zăpada împietrită. Eu lângă ea, în patru labe, urmărind o dungă de lumină albastră prin stratul mat, uriaş, de zahăr… În toate amintirile mele, ca o vietate lacomă, iarna…

 

(fragment din romanul „Ce mai faci”)