Cosmin Perţa

Cântec pentru Sandu

 


Mergeam cu tata să culegem flori de tei
şi tăiam crengile cu ciutura
şi-mi spunea tata
floarea de tei e una dintre cele mai bune
dar unde tăiem noi nu va mai creşte,
aşa că la anul mergem în alt loc
şi apoi tot aşa
până când n-om mai găsi
şi dacă n-om mai găsi şi n-om mai găsi
o să rămânem cu amintirea florii de tei
şi asta-i tot bine.

Pe Sandu l-am văzut rareori
şi rareori ne-am întâlnit şi-am băut,
însă de fiecare dată am simţit ceva,
aşa, ca o boare,
şi ştiam că el este bun şi ştiam că el e cuminte,
deşi noi beam
şi nu ne vorbeam
pentru că era un exces de pudoare
şi mereu el a fost mai bun decât mine.

Astăzi pe Sandu l-au expatriat
pentru că a uitat, pentru că era beţiv
şi uneori a băut chiar şi cu mine,
pentru că era inadaptat
şi asta nu făcea în general bine.
Dar Sandu era mereu vânăt ca iarba de toamnă,
limba lui vorbea pe limba noastră limbile lor,
(limbile animalelor
care am vrea să fim).

Ultima oară îi murise tatăl,
ne-am întâlnit, am băut, ne-am salutat.
De departe, din turnuri, o chiciură grea
se lăsa peste case şi le acoperea
cu o substanţă vâscoasă, greu mirositoare,
ca un căcat.

Ici-colo, câte un cerşetor, doi, se ghemuiau
în câte o cutie de tablă. Din mâinile lor
picura o iarbă jilavă, caldă. Şi
eu ştiam pentru ce este tot şi nu întrebam.

Astăzi, adică ieri, adică oricând,
l-au expatriat pe Sandu din lume
pentru că era neatent,
pentru că voia să trăiască aici,
pentru că scria pornografic
şi fără de înţeles pentru ei,
pentru că voia să se liniştească,
pentru că a fost mereu un străin,
pentru că acolo unde l-au dus e mai rău.

În Cluj ploua ultima dată când l-am văzut,
ploua chiar din cer şi aveam mâinile reci.
Sub arborii de pe Horia creşteau doar
lăstari şi ciuperci.

Floarea de tei, îmi spunea tata, este foarte precară
chiar de e deasă,
uneori nu o mai găseşti aproape de casă.