Leo BUTNARU

 

Copii la ruşi

 …Pe de altă parte, din când în când, stadionul nostru „din ghiol” era acoperit de ape. Pentru că, uneori, se întâmplau ploi mari, supratorenţiale. Într-o oră, terenul, pajiştea se umpleau cu viiturile de pe culmile dealurilor din împrejurimi. Adică, puteam compune un prim poem cvasi-haiku: – Ploaia:/ Top, top,/ spre potop… Chiar aşa: poate că Dumnezeu, care totdeauna ştie ce face, le aranja bine şi frumos: timp pentru joacă, timp pentru fotbal, dar şi timp pentru poezie... Asta, dacă omul-miciurinist, care nu e dispus să aştepte daruri de la natură, ci pretinde să i le ia acesteia cu orice preţ, – aşadar, dacă orgoliosul homo sovieticus, alias – homo sappatoris (adică – săpător) nu mai croieşte vreun plan ce merge în răspăr cu cursul firesc dat de pronia cerească. Deoarece curând, anume din cauza inundaţiilor ce veneau sau dinspre Răut sau de pe culmile din împrejurimi, stadionul avea să fie mutat din faţa casei noastre. Însă parcă nu aş fi avut motive să regret, pentru că, fără a se adânci prea mult terenul, în perimetrul fostului loc de mare spectacole deja se cârpea relieful – adică, în chip natural, ghiolul reprezenta o oarece adâncitură ca şi predestinată unui bazin de apă, astfel că cei de la kolhoz şi-au zis chiar să construiască un iaz prima-ntâi, pe ici-colo înălţând o creastă de iezătură. Lucrau două buldozere şi un S 100, tractor barosan, cifra din marca sa indicând numărul de cai putere – 50 de perechi! – care răsturnau brazde cu un plug uriaş, ţărâna de pe urma lui fiind împinsă spre marginile ghiolului. Se lucra cu atâta zel, încât unele mame prevăzătoare prinseră a se nelinişti: „Fa tu, da de ce ne trebu’ nouă iaz în mijlocul satului? Partinicii iştia nu se gândesc că ar putea să se înece cineva din copchii, hai?!” Dar mai cumpănindu-se prin mahalale, se punea argumente şi pe celălalt taler al balanţei: orătăniile – la apă, peşte, bărci – ehe! Huzur, nu alta! E drept, fără a exclude şi primejdia de înec. „Da nu vă mai faceţi voi griji, că ghiavolii iştia de copchii înoată ca zvârlugile, nu alta! Stau numai la Răut şi nu ies din apă cât îi ziulica şi vara de mare...”

 Însă acesta nu era unicul şantier acvatico-piscicol din Negureni... Deştepţii de la cârmuire găsiră şi un alt loc, ce li se părea, trei-sferturi, ca şi cum deja albie de lac, naturală, căruia urma să-i mai înalţe un spate de iezătură, dinspre Căzăneşti. Adică – investiţii minime, folos – cât încape! Vorba era de o fostă toloacă, pe culmea din preajma căreia se fora o fântână arteziană, din care slăviţii ingineri sovietici considerau că ar putea fi umplut viitorul iaz. Bineînţeles, dimpreună cu viiturile de pe dealurile din împrejurimi. Aiurea! S-au băgat câteva zeci de mii de ruble – sume mari pe atunci, – însă nu a ieşit nici un iaz, nu tocmai două... Arteziana de pe culmea dinspre făţarea kolhozului geaba se opintea să umple cu apă fosta toloacă, adâncită, scurmată, săpată, – apa nu-i ajungea nici pe un sfert pentru a-şi potoli setea care o cuprindea. Sahară, nu altceva! Bani în vânt, apă în pământ, iazuri – ioc! Fusese doar un joc, însă cu miză mare de bani, pe care satul o pierdu...

Mda, iar s-a rupt celuloidul peliculei, acolo, în cinemateca de aur a copilăriei mele... Dar, se ştie, în câteva secunde, mecanicul o înfăşoară din nou pe bobină, întoarce pârghia şi reia proiectarea filmului... În secvenţe... Pentru că pe atunci încă nu apăruseră serialele în zeci şi sute de episoade, precum „Scalava Isaura”, să zicem...

La Negureni, ca şi în celelalte sate, de altfel, filmul era o raritate, s-ar putea spune, demonstrându-se doar de două ori pe săptămână. Spectacolul cinematografic îl asigura o instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi. Până a veni curent electric de la hidrocentrala de pe Răut (ce hazliu-incredibil sună astăzi chestia cu... hidrocentrala! când râul abia de mai suflă...) era folosit un motor nu prea mare pe care îl coborau din maşină vlăjganii satului, că n-o fi făcut acest lucru mecanicul – el ţinând deja de clasa... intelectualilor. Fiecare kolhoz trimitea o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură. Până a ajunge povestea cinematografică de rând la Negureni, cel care se întâmpla să meargă la Căzăneşti putea spune ce film se va da mâine la noi . Iar cel ce trecea podul spre Chiţcani, ducea vestea că aseară la Negureni a fost un „kino voiennâi” (film despre război), ceea ce au şi ei a vedea pe la orele 9-10 sau chiar şi mai spre miezul nopţii. Filmul începea târziu; verile – lumea la muncile câmpului. Iar de-i dai drumul mai devreme spectacolului – nu faci planul la vânzarea biletelor. Dar copiii, mă rog, erau cam totdeauna fără bani sau nu cu suma deplină – tocmai 2 ruble! – şi nu puteau vedea filmul de la un capăt la altul. Cei ce aveau doar 1 rublă (luată în schimbul a două ouă de găină duse la magazin; că doar vă spuneam şi de barterul cooperatist-socialist in actus), puteau apuca mai bine de o jumătate de subiect, alţii – cu 50 de copeici în palma întinsă mecanicului erau lăsaţi să intre în sala clubului doar mai la vale de jumătatea acţiunii batalice. Unii şmecheri naivi îşi puseseră gând să păcălească, pe întuneric, mecanicul care, în timp ce filmul rula, trimiţându-şi spre ecran fascicolul de lumină şi minune din anexa ridicată în coasta, „în afara” clubului propriu-zis, mai venea din când în când la uşă (o... încuia!) să vadă de au apărut cumva noi potenţiali spectatori. Şmecherii ce făceau acasă?... Falsificau banii, nu altceva. Adică, pe hârtie de mărimea rublei soioase aproximau cromatica şi desenele ce s-ar fi potrivit cât de cât cu cele de pe bancnotele aflate în circuit, în speranţa că, dacă mecanicul nu are lanternă, în întuneric ar putea să le ia de bani buni. Mecanicul, la rândul său, era deja unul păţit, astfel că nu mai călca din nou pe greblă, încât falsificatorul de bani se pomenea cu urechea sucită ca un comutator sau cu un picior în funduleţul său subdezvoltat! Norocoşii însă erau cei care, la 8-10 ani, jucau bine tenis sau dame. Pentru că, uneori, mecanicul cu instalaţia, ajungând ceva mai devreme la Negureni şi văzând că spectatorii încă nu s-au adunat, le spunea-propunea picilor (aceştia erau totdeauna cei dintâi la club!): „Bă, cine mă bate la tenis (sau „şaşte” = dame) intră gratis la film”. Şi ce credeţi? Prin iniţiativa sa mecanicul a stimulat mult dezvoltarea competiţiilor la tenis şi dame în sat, încât ajunsese bietul de el să nu câştige nici o partidă, astfel că vreo 10-15 „căpoşi şi lăboşi” dintre noi priveau filmul pe gratis. Alţii, mai nenorocoşi, mai nepricepuţi în jocurile preferate de mecanic, se mulţumeau a face cale întoarsă acasă şi să vadă doar filmele viselor de peste noapte – frumoase, fascinante, aventuroase, cu totul din altă lume decât cea din iubiţii noştri Negureni...

* * *

Unul din atributele indispensabile, dintre cele mai necesare şcolirii noastre, era, bineînţeles, călimara. Călimara – numaidecât şi răsturnată în ghiozdan, trăistuţă sau buzunar. Unii dintre noi aveam punguţe speciale pentru atare obiect. În special fetiţele, care şi le coseau ele însele. Degete pătate violet, pete în caiete. Mai zise şi „cracaleţi” – o noţiune extra-DEX, însă intra-Negureni. La şcoală, acasă, foloseam sugativa – hârtie-vampir sugător de cerneală. Din necuratele pozne puse la cale de cei mai nedisciplinaţi elevi, de cei repetenţi: după ce, cu palma căuş, smuceau brusc braţul, prinzând oarece muscă ce se plimba, în reprize de mers sincopat – repezit, apoi de stop pe loc, – îi legau de gât un căpeţel de sfoară de mosor, după care coborau gâza în călimară, a scaldă, de unde, deja violetă, o scoteau la suprafaţă, pentru ca aşa, îmbibata cu cerneală, să zboare prin clasă. Îngrelată de lichidul menit scrisului (să vadă şi ea ce greu e la scris! ca şi la arat, vorba fabulei...), musca nu reuşea să se menţină prea mult în aer şi, ca înadins, numaidecât ateriza pe albul filei de caiet a(l) vreunuia dintre noi, lăsând în urma ei dungi violete schiţate de capetele de sfoară, deteriorând iremediabil caligrafia, ducând de râpă strădania şi speranţa întru o notă pasabilă. „Cracaleţi, nu caligrafie!” (Sau.. c(r)aligrafie...) Uneori – bocetul năpăstuiţilor (în cazul fetiţelor, mai ales, deoarece băieţilor-bărbaţilor nu le stătea bine să-şi – pardon – „pişe ochii”). Şi, fireşte, intervenţia ameninţătoare a învăţătoarei: Cine e făptaşul? Bătaie ca în curechi, atunci nu prea ştiindu-se de atât de mediatizatele, astăzi, drepturi ale copilului, avocatul copilului... Palme, tras de chică, pocnet cu capătul bont de cretă, arătătorul de lemn sau plastic, bobârnaci etc. Dublarea plânsului, bocetului în clasă! „Ieşi afară, porcule! Mâine să-mi vii cu părinţii!” Să fim serioşi – să vină la şcoală părinţii unui găligan atât de prost, de repetent şi de multe altele!... Naivi mai erau învăţătorii noştri!... Pentru că, „mâine”, ce mai punea la cale vreun neisprăvit şi incorigibil? Aducea cu el un ardei iute, într-o cutie nu prea mare de tinichea (în care fusese cine ştie ce conservă ieftină) scotea doi-trei cărbuni din sobă, punea ardeiul peste ei, iar cutia – în spaţiul dintre sobă şi perete. O, ce fum înecăcios! Ochi roşii, nări borşite, strănuturi, tuse, lacrimi!... Până să se intereseze cine e obrăznicătura, învăţătoarea ne evacuează, deschide geamurile să se ventileze clasa, aşa că, iubiţi colegi, – s-a cam zis cu lecţia la care cineva dintre codaşi nu avea chef să fie întrebat şi iar să spună că nu cunoaşte răspunsul.

La şcoală, ni se oferea lapte şi pâine. Pentru fiecare clasă, câte un ceainic-două (mari, de aluminiu) la pauza mare. Aveam un extraordinar băutor de lapte – Ion Sârbu (un Gargantua al lactatelor!), care putea să soarbă până în zece pahare (2 litri!) de atare produs, botezat, bineînţeles, cu ceva apă. Noi îi cedam porţiile din plăcerea de a vedea cât de hulpav şi nesătul se arată. Era ceva din scenele de teatru groteşti, amuzante. Noi, ceilalţi, ne transformam în suporteri care îl tot îndemânau: „Încă un pahar, Ioane, încă unul! Bravo, sârbule!”

Serile, mama ieşea din ocolul pentru vite cu doniţa aburindă, în care cădea luna, făcând faţa laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineaţa, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea şi de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noştri, badea Alexei Creţu, tatăl prietenului meu Vaniuşa, avea o dojană oarecum ciudată, neînţeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualiceşte!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânţuit ce eşti tu!) Aşadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arşiţe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, fireşte, că anul acesta vara ar putea fi neobişnuit de lungă, astfel că gutuii şi merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiţionale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâi şi portocale.

Un alt cuvânt care nu ştiam ce înseamnă, ca şi afionul, era – colun, precum se numea o moşie aflată spre Ovaliu (numele unui boier) şi Chersac. Păi bine, domnule, din nou DEX-ul (de unde pe atunci, DEX?) spune clar: colun = măgar sălbatic. În vremuri de demult, pe acolo o fi fost o prerie de urechiaţi (dar nu iepuri) volnici, precum, în America, cele cu herghelii de mustangi nestăpânite de nimeni. Însă noţiunea rămăsese devalizată de sens – Colun şi gata, fără ca negurenianul să ştie ce înseamnă asta... Unde mai pui că satul crease şi unele elemente şi apropouri argotice „personale” – să zicem, viscerele omului sau animalului – „borheie”; „a înţăncuşa” – a înţepa, a sparge, a găuri puţin şi altele pe care, din păcate, memoria mea nu le mai reţine. Da, iată, instantaneu, îmi mai amintesc de alte două „negurenisme” (sau „argoticonegurenisme”): bulbii de mătrăgună (presupun) plini cu un praf negru, pe care ni-l presuram pe răni, întru vindecarea acestora, se numea/se numeşte „prahaghiţă”. Despre femeile grase se exclama: „Ce mai hoitină!” Şi nu numai: despre femeia bine clădită, în special în părţile sale dorsale, se spune că „e încălată”. Iar nutriilor de prin vizuinele săpate în malurile Răutului li se zice „niorniţe”, – rostit cu ambele consoane „n” palatalizate foarte mult, când limba se retrage spre omuşor şi se lipeşte, gârbovit, de cerul gurii. Îmi amintesc aceste cuvinte, le reproduc aici ca licenţiat (şi) în filologie, dându-mi seama că, dimpreună cu alte localisme de prin părţile noastre, le fixez drept aşchii de document lingvistic. Oricum, copilăria ne-a fost atentă la discursul Marelui Anonim al Nemului; „anonimul” – colectivul Filolog atât de prezent şi în firea comunei mele natale. Adică, acum, când sunt preocupat de fenomenologiile avangardei literare, îmi dau seama şi pot susţine că şi negurenienii mei au fost verbocreatori, asemeni cubofuturiştilor.

Dar parcă nouă, în copilărie, nu ne-a fost dat să comitem, cvasiconştient, şi unele gesturi... dadaiste? Erau un fel de dada-vizual. Exact ca în cazul lui „nenea Marcel Duchamp” (pictor de acum nouă decenii), de se întâmpla să întâlnim tipărită imaginea Monei Lisa, de regulă – fiecare în parte, fără a conveni, a ne sfătui înde noi, copiii, – comiteam, ziceam, gestul francezului musiu, desenându-i superbei, enigmaticei, seducătoarei protagoniste leonardodavinciene – mustăţi şi barbă! E drept, fără a semna, precum nenea Duchamp, cu literele „L.H.O.O.Q” (criptogramă engleză, care în franceză ar fi vrut să însemne... Elle a chaud au cul...). Ei bine, de atare intervenţii, retuşuri masculinizatoare nu scăpau nici pozele cu mărunţica la trup, însă bărbătoasa la suflet Ioana d’Arc sau „tovarăşa de viaţă şi de luptă a conducătorului proletariatului mondial V. I. Lenin” – N. K. Krupskaia. Unde mai pui că dumneaei chiar avea o faţă nu prea... feminină... Pe când – ehe! – ce femei frumoase erau în Negureni...

* * *

Ca şi cum – Despre mod şi metodă. Implicit, oarecum sinestezică, analogică, metaforică, sugestivă (şi ce alte terminologii uşor sofisticate ar mai fi de invocat?...) depănarea, răsfirarea, răspândirea prezentelor amintiri mă duc cu gândul spre labirintul, spre reţeaua de pârăiaşe-vaduri de irigaţie la legumăriile satului, la cele din grădina noastră – se trăsese apă curentă într-o parte a Negurenilor, conducta înlesnindu-ne munca. Pe malul aburcat al Răutului (2-3 metri înălţime), chiţcănenii, precum egiptenii antici pe Nil, îşi irigau şi ei legumăriile. Săpau, pur şi simplu, direct în mal un semiturn, o semifântână (partea dinspre râu e deschisă), din care, cu cumpănă, săgeată, nuia, cârlig şi ciutură scoteau de zori apa (dimineţile şi serile, când e prielnică irigaţia), răsturnând-o în ulucul din care alunecă spre micile canale dintre straturile cu roşii, vinete, ardei, ţelină etc. Iar badea Grişa Gârlea, în inima Negurenilor, vizavi de noi, dincolo de sălcii şi stadion, pe panta Deluşorului, are roată de irigat, la care trage statornic şi neobosit, parcă. Acea roată enormă, pe circumferinţa căreia sunt prinse/instalate vreo zece căldări nu prea mari care, jos, afundându-se în vlaga fântânii largi (apă în faţă), se umplu şi, pe rotunjimea mişcării, sunt aduse sus, unde-şi plonjează şuvoiul în uluc etc. Da, bineînţeles, este ceva comun în sistemele de irigaţie şi răsfirarea amintirilor...

* * *

Mai trecuseră un an-doi la mijloc. Sau poate doar un anotimp-două-trei... Oricum, venise şi timpul când deja eram atent cum primăverii îi creşte iarba pubiană, băieţilor – tuleiele subnasului, fetelor – tot ceva... pubian le creşte. Viţa-de-vie dă găietane de cârcei. „Să nu te anini de mine, că te spun badelui!” somează vreo şcolăriţă răsărită, luând-o grăbit, aiurea, printre insulele – atoli întregi! – de romaniţe, dese înde ele, dese-„în-ele”, în fibra şi aurul lor.

Iar copilăria mea mărşăluieşte prin curtea şcolii de pe Deluşor, cântând întru apărarea Pipei Păcii şi a havanezei socialismului insular, concomitent înfierând fiorosul Trabuc al Certei, bineînţeles – yankeu. Mă gândesc la zgârie-nori şi la zgârie-brânză. E primăvară şi sunt distrat. Chemat la tablă, confund oarecare africată cu Africa, gramatica cu geografia, gama cu Vasco da Gama. Învăţătorul îmi pune nota ce seamănă cu o răţuşcă şi-mi strigă despre primejdia că sunt ameninţat de bumbacul sau gândacul, aşa ceva, colorat. Cu creioane de colorat (şapte în cutie, ca o gamă cromatică) „Spartac” desenez cocoşi, păuni şi alte păsări exotice, inclusiv colibri ce-şi depun ouăle mai mici decât nişte icrişoare de peşti mărunţi, de Răut. Vârful limbii mi-i un spectru şeptecolor. Ba nu, octocolor, deoarece folosesc şi creionul chimic.

În grâne, maci roşii. (O, în lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste scurgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri, rânduri o umpleţi!...) Deja fulguraţiile căldurii îşi vălură în spaţii de cuptor sticla topită. Zisă şi apa morţilor. Pe locurile în care o fi fost cândva mori de vânt aerul se răsuceşte-n vârtejuri, făcând bulboane şi trâmbe de văzduh reactiv. Pe uliţele satului, picii se împroaşcă cu geturi de apă repezite din pompele pentru umflat roţile bicicletelor, alţii aleargă cu morişti de hârtie în vârf de băţ. Nu prea adie vântul, moriştile abia de se învârt, lenevos... De după vreun gard, îl auzi pe vreun gâgâlici, recitând peltic: „Cioală, cioală cu făina-n poală, n-aţi un dinte de os şi dă-mi unu’ de oţel!” Câte vreo codăncuţă răsărită, la sâni – oarecum săltată, dacă nu împlinită, umblă cu bura (găleata cu gât de ţeavă ce se termină cu o sită-pâlnie; aşa se numeşte la noi – bură) printre răzoarele de flori, stropindu-le, învăluindu-le cu zeci de şuviţe argintii, strălucitoare, jucăuş, în bătaia soarelui. Un bade şuieră prelung, într-un fel anume, cum se întâmplă doar la adăpatul cailor, ce-şi afundă boturile nărtoase direct în ciutura vreunei fântâni... (Îmi amintesc de îndemnul glumeţ al părinţilor care îşi îndemnau copiii cu: „Hai la ceai, că-l dau la cai!” În lipsa zahărului, acel ceai era fiert chiar din sfeclă...) Şi, uneori, – minunea! – se mai întâmpla ca, prin satele noastre, să treacă vreo femeie cu un papagal ce stătea, clătinându-se a echilibru, pe marginea unei cutii de carton plină cu bileţele cu conţineau marele(!). La îndemnul patroanei (căreia, dacă nu aveai 50 de copeici, îi lăsai într-un coş împletit din mlajă un ou de găină sau de raţă), pasărea scotea bileţelul ce îţi prezicea norocul, şansa, ce te punea în legătură cu... misterul destinului!

Adică, se deschidea în toată plinătatea şi splendoarea sa anotimpul în care neastâmpărul vârstei noastre nu prea era sancţionat/potolit de intervenţiile părinţilor, majoritatea din ei plecaţi la muncile câmpului.

Cum s-ar spune şi s-ar cânta, „Floricele pe câmpii, hai să le-adunăm, copii!...” Cu alte cuvinte, să fim liberi!... Însă copilăria noastră are un fel de libertate cu aer... cazon. Cineva învaţă limba rusă cântând şi mărşăluind milităreşte. Eu tocesc Tabelul lui Mendeleev şi îmi privesc nasturii uniformei şcolare, presupunând cam din ce metal ar fi fost ei ştanţaţi. Porniţi spre casă, ne încăierăm în aprige lupte de clase, a 4-A cu a 4-B, a 5-A cu a 6-A etc. Cu vânătăi sub ochi, îmi zic, aiurit, că Dicţionarul ABC nu ţine cont de succesiunea f(r)azelor din istoria omenirii, paleoliticul, mezoliticul şi neoliticul fiind schimbate, alfabetic, cu locurile. Asta înseamnă că, vrând-nevrând, trebuie să mă gândesc la lecţiile de mâine, câine... câineşte... Apoi, nişte date despre împăratul Petru-cel-nu-ştiu-cum-mare-sau-mic... Dar parcă dânsul avusese ceva cu dăndănaia de luptă de la Dardanele?... Pe dracu-avu, iaca ce avu! La naiba cu lecţiile – hai, Licuşor, la joacă! În universul copilăriei (pompos spus) nu există oră exactă.

Şi totuşi, oricât de dornică de (numai) libertate, de (numai) joacă, de (numai) ne-program ar fi fost copilăria noastră, odată ce se pomeni sub semnul vrăjii cărţii ea avea să resimtă iminente metamorfoze, deoarece cartea începea, metodic şi meticulos, să ne modifice caracterul, felul de a fi, de a creşte, de a deveni. În unii din noi scriscetitul răsădi (şi) imprevizibila, uşor mofturos-capricioasa, dar neabătuta dorinţă de – uneori – însingurare, retragere în sânul naturii, visului, în sine. Iată de ce, întru regăsire de închipuire, de contur-chip de copil ce am fost, nu o singură dată, pentru a-mi aminti de mine, este imposibil să nu invoc şi un înduioşător poem al ciudatului (dar, în respectivul text, – lucid–luminatului, să zic) neamţ Christian Morgenstern, cu care mă întâlnesc de multe ori în preocupările mele legate de istoria (practica şi teoria) literaturii. Iată poemul: „Un copil de ţărani, / Stând culcat în pădure, / Citea. / De ce fusesei eu prea-uimit? / De faptul că el / Nu ştia sau uitase / De sine. / Atunci vroiam să devin Maria, / Să-i înmiruiesc picioruşele / Şi cu pletele mele / Să i le usuc”. Versurile lui Morgenstern, cărora le alătur pe cele ale lui Pasternak: „O, copilărie, – căuş al adâncimii sufleteşti!” (Iată, le transcriu ca pe un mot(t)o în... mijloc de text! Pentru că anume în copilărie suntem cel mai puţin atinşi de conformism...) Acesta ar fi anume portretul copilăriei noastre şi al înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un timp anume, să ne petreacă pe porţile de aur în lumea mai mare, mai vastă a adolescenţei, de unde, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate.

* * *

Da, şi însingurarea, cartea... Dar, în mare, – vacanţa, vara, jocul, libertatea... Şi toate acestea jalonate, din păcate, de implacabila rânduire a înserărilor... Aşadar, seară... Umbra îmi cade la picioare, foarte puţină lumină îmi cade în palme. În adânc de amurg, întorcându-se la coloniile de cuiburi din înaltele sălcii, ciorile acoperă cu negrele aripi răsăritul dintâielor stele... Şi parcă nu e a bine, ceva, cumva... Parcă e a prevestire tristă... Şi, într-adevăr, mănânc papară, de mi se face noapte înaintea ochilor. (Cureaua tatălui, piele nemţească, de trofeu!) Prin întuneric (impus), încerc să descopăr roata descoperită, fireşte, de altcineva; de fapt, bi-roata mea e o bicicletă învăluită în noaptea ce asupreşte curtea gospodăriei noastre. Printre tot mai rarele sughiţuri de plâns şi scuturate suspine de om necăjit, copilul îşi inventează un cântecel: „Un înger slab de înger, / Un om slab de om, / Cântă Făt-Frumos gonind pe-o bicicletă, / De un copil putere; / Un balaur slab de balaur, / Un centaur slab de centaur...” Ba nu, aici nu merge, pentru că centaurul e jumătate om, jumătate cal... Cum ar fi, dar? Un jumătate-om slab de... O jumătate-cal slab de... Vai! Prostule! Hai, adormi odată, îşi zice copilul, spunându-şi sieşi: „Noapte bună...” (Aşadar, somnul ca pauză inevitabilă în libera şi nesăţioasa manifestare a ludicului infantil şi infantilocentric, creator, totuşi, de altceva decât este lumea în realitate. De unde şi afundare în vis a copilului – ca o salvare, ca o înţelegere de sine însuşi...)

* * *

...A visat nişte învălmăşiri cu cavaleri absurzi, ce aveau gravate pe pieptarele de oţel săbii roşii ca rubinul, tot căutând, cruciaţii de ei, să dea piept cu primejdiile, în fel şi chip de prilejuri neobligatorii. Cruciaţi, necruciaţi să fi fost? Dumnezeu cu dânşii... I-a abandonat, i-a expulzat din visul său, visându-se, în continuare, păşind printr-un lan de grâne aflat în primele zile de pârg, lan de culoarea verde-amarelo a drapelului brazilian. În vis, Lică al nostru pornise spre îndepărtate ţări exotice şi primitoare... Apoi, puţin de tot, foarte episodic, o mai visă pe învăţătoarea de geografie – rea, fioroasă, ce mai! – sub mătasea bleu-gheaţă a bluzei căreia sânii bombaţi aduceau a două globuri şcolare, întoarse spre privitor cu partea ce reprezintă Oceanul situat între Europa, Africa şi cele două Americi – cum îi zice? – aha, Oceanul Atlantic, redat, pe hărţi, prin culoare albastră. (Ah, Oceanul!... Volnicie berechet!... Negrul drapel al piraţilor aventuroşi!... Pe când el, Licuşor, se vede nevoit să lase corăbioare de hârtie pe apa ulucului de la fântână, mişcate, înfiorat, sforăitor, de suflarea vitelor nărtoase venite la adăpat... Sau să urmărească locomoţia indolentă – prea lentă, totuşi, în secolul vitezei! – locomoţia melcilor, şi chiar pe cea a volburii, se poate spune, plantă care creştea atât de repede, de ţi se părea că, dacă o ţinteşti fix cu privirea un minut, două, vezi cum vrejurile ei continuă să se întindă pe pământ, să se agaţe de tulpinile altor plante...

Şi tot aici vine momentul să-mi amintesc şi de primul ierbar din viaţa mea, lucru/obiect pe care l-am făcut cu cea mai mare dragoste şi străduinţă de care am putut/pot fi în stare în tensiunile de vârf ale destinului meu de copil – atunci, de matur – astăzi. Din Pădurea Rădenilor, de dincolo de Vadul lui Leca, adunasem diferite plante – pecetea lui Solomon, ferigă, „coada calului”, sipică, pătlagină, potcoava calului, talpa gâştei, lăcrimioară etc., etc., toate fixate cu aţă pe filele scorţoase de album, sub înţeleapta îndrumare a învăţătorului Vladimir Ştefanovici Cernoleu, unul din puţinii „cu şcoală la români”, rămas şi până astăzi celebru în memoria negurenienilor...)

Da, sigur, în pădure eram cu toţii extrem de atenţi, „montaţi” de perpetua tensiune a spionomaniei; atenţi că, poate, iată, după tufişul cela, după copacul celălalt se poate ascunde vreun spion, vreun duşman al primei ţări socialiste din istoria universală!... Pentru că răii şi răutăţile lumii, duşmanii poporului sovietic multinaţional şi multifericit, nărăveau necunten să ne încalce hotarele, folosind cele mai perfide mijloace, metode şi înşelăciuni – îşi anihilează urmele de pe fâşia de protecţie de la graniţă cu crengi mari, cu măturoaie, greble, folosesc picioroange de saltimbanci şi prăjini care-i aruncă peste arătura protectoare de stat sovietic invincibil, ba chiar născocesc trambuline şi arcuri diabolice care îi aruncă hăt la 10 metri depărtare în interiorul teritoriului nostru sfânt. În scopul lor profund criminal, alţii utilizează saltele, perne, plăpumi, pe care le aştern pe arătura de la frontieră, peste care – saltele, perne, plăpumi – se târăsc, aruncându-le, pe rând – pentru că au 2-3! – înainte, spre marginea cordonului grăniceresc. Sau se mişcă de-a îndărătelea, ca racii, pentru ca vigilenţii apărători ai hotarelor să creadă că nu au intrat, fraudulos, în ţară, ci au ieşit, au evadat din ea. Alţii încalţă bocani cu tocurile/ călcâiele plasate dinainte, sub degete. Trec graniţa călări pe vaci, cai, poate că elefanţi, pe care, după comiterea crimei, îi gonesc îndărăt peste fâşia cu arătură-„turnesol”. Păşesc unii după alţii – dacă sunt câţiva – urmă în urmă, iar cel din spate are încălţările mult mai mari decât ale celor ce merg înaintea lui. Se duc în cârcă unul pe altul, simulează şchiopătatul, imită mersul unor animale mari. Iar de dau zăpezi abundente sau inundaţii – chita lor! Intemperiile le şterg urmele... Aşa şi încă în multe alte feluri încearcă duşmanii să treacă hotarele URSS. (În ce direcţie? În ambele... Sigur, cei mai mulţi nu sunt băieţi centripeţi, ci râvnitori de blugi centrifugi.)

Însă zelul eroicei vigilenţe ni-l potolea acelaşi Vladimir Ştefanovici Cernoleu, care ştia atâtea lucruri despre plante, gâze, păsări, încât ţi-ar fi părut că el fusese de faţă, când Dumnezeu izvodise pe pământ şi Pădurea Rădenilor...

Iar dacă mă gândesc cu atâta... veneraţie şi ataşament la acel superb ierbar (manopera şi capodopera mea!), ar fi şi din motivul că, uneori, am senzaţia (...misterioasă) că în el aş fi ascuns-prins şi – păiuşul. Da, acea „ustensilă-bagatelă” din jocul cu acelaşi nume: păiuşul – un firuţ de tulpiniţă de iarbă, sipică, chiar un căpeţel de pai ascuns/lăsat în palmele unuia dintre copii (în însăşi palmele... copilăriei, parcă...); aceştia, copiii, aranjaţi umăr la umăr, pe şezute, ţineau cu toţi pălmuţele împreunate în chip de scoică. Băieţelul sau fetiţa ce trebuia să lase, tainic, păiuşul în ascunziş oficia un ritual de abatere a atenţiei celui ce urma să descopere pista adevărată. „Ţie îţi dau, ţie nu-ţi dau, ţie îţi dau, ţie nu-ţi dau...” zicea, inteligibil, maestrul de ceremonii sau pur şi simplu gosolalia ceva numai de el înţeles. După care cercetaşul trebuia să ghicească la cine o fi el păiuşul, privindu-l cu atenţie, în parte, pe fiecare participant la conspiraţie. Încerca să surprindă vreun semn ce l-ar trăda pe posesorul păiuşului – un zvâcnet de pleoapă, o tresărire de obraz, o oarece irizare suspectă în colţul buzelor etc. De aceea toţi trebuiau să stea liniştiţi şi să nu-şi ferească ochii de ochii „inspectorului”. Nu se admitea să se hlizească cu toţii în dodii, să se maimuţărească, – nu era pe cinste, adică, să abaţi atenţia de la esenţial – păiuşul. Nu intra în legile jocului să distribui psihologul care încearcă – prin deducţiile inteligenţei, nu? – să-şi demonstreze capacităţile de Sherlok Holms sau – cine ştie? – de continuator al cercetărilor psihoanalitice puse la cale de Freud (bineînţeles, de acesta încă nu auzise nimeni în Negureni, astfel că îi invoc numele cu titlu de procedeu stilistic „derutant”).

De-a păiuşul era poate cel mai liniştit joc al nostru. În comparaţie cu trânta, să zicem, – aceasta, la ea acasă pretutindeni – pe pajişti, toloace, maidane, la răsadniţă, în colbul şleaului, în curtea şcolii, ba chiar în clase, printre bănci, peste bănci... Ea se încingea mai ales când, uneori, la sfârşit de săptămână, venea de la Chişinău Boris Laza, care învăţa la o şcoală din aşa-numitul sistem „Rezervele de muncă”, unde făcea sport serios, de performanţă. Ce mai serios, dacă devenise, la Harykov, campionul URSS printre juniori la lupte libere? Om cu medalie de aur la gât, nu un oarece ţărănaş-trântaci în ghiolul Negurenilor. Cu bună intenţie, Boris ne provoca să ne aruncăm câte trei-patru la el, pentru a aplica procedeele de bază ale celor învăţate de el la antrenamente, încât în timp scurt ne pomeneam cu toţii sub trupul lui abil, vânjos, muşchiulos. Până să fi ajuns la Chişinău, Boria era unul din hatmanii gloatelor noastre care atacau livezile, harbuzăriile, viile kolhoznice.

* * *

Dimineaţa, în curtea şcolii, îmi atrăsese atenţia, să zicem, un porumbel complementos care, tot rotindu-se pe picioarele-i înstelate, nu se mai oprea – învârtăreţul! – din gurluitul său de dragoste. Astfel că intrai la ore cu o dispoziţie care, în termeni de manual, s-ar putea numi abatere lirică (precoce), însă fizica sau biologia te readuc – ce mai! – cu picioarele pe duşumelele lucioase, date cu motorină (pe atunci încă nu apăruse neliniştita disciplină a ecologiei). Numai că zadarnic ni se tot lămurea, ni se demonstra cu desene pe tablă, cum Ahile fură startul carapacei patrupede, pentru că noi, clasa întreagă, nu pricepem o iotă din clasica aia pildă. Chicoteam la gândul că, până la urmă, broasca îl va întrece totuşi pe gloriosul erou al antichităţii. Iar la ora a doua, privind sub microscop o picătură de apă, cele văzute îmi creaseră înspăimântătoarea impresie că apa vrea să mă devore! Chestie şi cu microbii ăştia!

În răstimpul recreaţiei, câtecinevaşilea îşi pipăia pe frunte cucuiele încasate/răsărite, la dintâiele lecţii de astronomie. Pentru că ce se întâmplase, de fapt? Vladimir Ştefanovici Cernoleu ţinea cu tot înadinsul să ne accelereze devenirea spirituală şi cosmogonică („Mă, atenţie-ncoa! Atunci când Socrate fu întrebat: „De unde eşti?”, răspunse: „Din Univers”. Aţi înţeles?”), iar pentru aceasta ţinea morţiş să ne demonstreze „pe viu”, ingenios şi cu propria noastră implicare în spectacolul cosmic, cum se mişcă planetele, stelele înde ele, printre ele, unele în jurul altora etc. Astfel că, scos în faţa clasei, unul dintre noi era numit pe post de Soare – în centru, rotindu-se în jurul propriei axe; al doilea şcolar trebuia s-o facă pe Globul Pământesc care avea o sarcină infinit mai complicată decât a lui Helios – în timp ce se roteşte în jurul propriei axe, să se rotească şi în jurul Soarelui! Însă şi aceasta ar fi putut părea un fleac pe lângă sarcinile ce-i reveneau celui de-al treilea ins(uleţ), dânsul fiind Luna: adică, rotindu-se în jurul pământului, dimpreună cu acesta să se învârtească şi în jurul Soarelui!! Un fantastic spectacol cosmic, ce mai!!! Aşadar, imaginaţi-vă ce harababură de haotică debandadă, involuntară şi incotrolabilă, ieşea din mişcarea celor trei insuleţi care, bineînţeles, nu se prea dumereau până la capăt ce şi cum se întâmplă în perfecta armonie cerească dintre Soare-Pământ-Lună, dânşii învârtindu-se în dodii, a căpiat, şi, evident, ameţind, „ieşind de pe orbite”, ciocnindu-se înde ei cap în cap, ba chiar nimerind cu frunţile, cefele în tablă, perete, în masa învăţătorului sau în băncile din faţă! Spectacolul se încheia cu un general bocet cosmic, pe de o parte – în faţa clasei, şi cu o chicoteală chiţcăită – pe de altă parte, în care debordau ceilalţi elevi pe care, deocamdată, iubitul nostru învăţător încă nu-i ridicase la rang de stele, planete, comete sau meteori... Dar noi ştiam că nimeni nu are a scăpa fără a fi implicat în spectacol – pentru că planete şi stele sunt ele, ehe, cât frunză şi iarbă, – aşa că le vine şi lor rândul să confunde, să încâlcească rău de tot partiturile cosmice care le vor fi repartizate! O, după atâtea ciocniri (de berbecuţi!) cap în cap – atunci, astăzi îmi dau seama că părea să fi avut dreptate psihologii (Piaget, Spirkin, spre exemplu) care susţineau că, la copii, capacitatea de imaginare-percepere a proceselor abstracte nu prinde a se dezvolta decât undeva spre pragul adolescenţei... (la care, sigur, aveam să ajungem şi noi).

O dată mai să intru în discuţie cu atotştiutorul nostru învăţător Vladimir Ştefanovici, având a-i obiecta în următoarea chestiune: dacă dumnealui spune că Pământul s-ar mişca cu o viteză fantastic de mare, uluitoare în jurul propriei axe şi cu o viteză la fel de năucitoare îi dă târcoale Soarelui, cum de pe noi, pământenii, nu ne ia vântul, curentul de aer ce se formează – nu? – la orice mişcare vijelioasă? Şi-apoi în rotunjimea aceasta terestră – dacă e chiar aşa cum spune învăţătorul, dar cine ştie totuşi... – ei bine, cum de umblă cu capul în jos cei mai dinspre poluri, iar noi – orizontal sau înclinat sub unghi, probabil, umblăm? Ehe, chestii complicate, date a fi ştiute doar de Dumnezeu, nu şi de dragul nostru învăţător pe care îl iubim, totuşi; un amestec de dragoste şi... teamă, adică respect cum ar veni... Pentru că Vladimir Ştefanovici, cu mâna dreaptă în buzunar, scapă, uneori, abia auzit, printre dinţi, un: „Mnezeii mătii de dobitoc...”, însă reţinându-se de a-i pocni peste fălci, peste moacă, în frunte – cu bobârnacul – pe leneşi, zbânţuiţi, repetenţi şi alte persoane în devenire, care au a ajunge mândria Negurenilor şi adevăraţi constructori ai viitorului de aur al omenirii – comunismul. Ba nu, nu, Vladimir Ştefanovici nu aminteşte de năzbâtii de astea: aur, viitor... Lui pare a-i fi cam în cot de... Dar să lăsăm asta... Pentru că, adu-ţi aminte, Licuşor, ce ai păţit cu învăţătoarea de limba rusă, când ea citea din Maiakovski, un poem, în care se spunea că Lenin (sau partidul?) a construit ceea, ceea, celelalte – toate, toate! – şi tu, naivul, unde întrebi, cum ar fi vrut să întrebe şi altcineva, pentru că ispita era prea evidentă: „Da’ ce, numai Lenin?” Adică, tovarăşă învăţătoare, ceilalţi oameni din republicile surori, din întreaga Uniune Sovietică, n-o fi pus şi ei umărul la ce spune Maiakovski că a făcut Vladimir Ilyici? O, Doamne păzeşte! Ce s-a mai dezlănţuit rusoaica, ce te mai soma să ieşi afară din clasă, dar tu nu găsii de cuviinţă că e corect să pui o întrebare, dar să nu primeşti răspuns mulţumitor şi, vârf la toate, să fii şi dar afară din clasă. Nu, tovarăşă învăţătoare, nu ies! Ea – te trage de haină, de braţ, – tu, cu braţele încleştate de bancă, nici un pas spre „afară”! Doar că să te scoată cu tot cu bancă!... Asta e: ai câştigat, fiind lăsat în clasă de învăţătoarea aia care vorbea cu greu româneşte, dar care, totuşi, nu părea ea chiar din cale-afară de inamică. Parcă nu urmară lucruri prea grave pentru tine. Ia, o notă mai slăbuţă la purtare, dar încolo – iuhuhu! Pe la 11-12 ani ţi se părea că ai toată eternitatea în faţă, pentru a atenua acel caz oarecum neplăcut... E drept, era o diferenţă mare între Vladimir Ştefanovici, „cel cu şcoală la români”, şi tovarăşa învăţătoare de limba şi literatura rusă, cu şcoală în Siberia, dar, până la urmă, în Negureni se ştia a muşamaliza orice conflict... „politicesc”! Cui îi trebuie griji în plus?... Nu era bine să se ştie că unii şcolari din kolhozul „Leninski puty” = „Calea leninistă” nu sunt tocmai bine potcoviţi din punct de vedere ideologic. Nu e bine să se ştie că, precum cei vârstnici, fac şi ei glume proaste, în loc de „Leninski puty” zicând – „Pute a Lenin” sau „Putoarea leninistă”... Chiar aşa, pe cuvânt de onoare! Nici o înflorare. Să ştiţi că spun adevărul adevărat, pentru că pionierul sovietic a fost educat să fie cel mai onest, cel mai de partea adevărului... Tratatata! „Goarna şcolii sună, sună, / Toţi copiii se adună!”

Dar să nu uităm de cele cosmice, revenind la ele, pentru că, zău, sunt captivante. Aşadar, după partiturile astronomice puse la cale şi comentate de Vladimir Ştefanovici Cernoleu, o întrebare se lega de alta: Cum iese, bre? Dacă ar fi aşa, cum se spune, cu rotirea asta nebunească a pământului, atunci, când scoţi mâna prin fereastra casei, ar trebui să simţi rezistenţa curentului de aer, nu? Ca atunci când circuli cu maşina, 50-60 la oră, aşa ceva... A-a, Pământul se roteşte dimpreună cu atmosfera care îl înconjoară. Păi, în acest caz lucrurile se complică şi mai şi, astfel că să le lăsăm pentru la anu’, când vom fi avansaţi cu o clasă (bineînţeles, cine va avea norocul să treacă, pentru că, să nu închidem ochii la neajunsuri – mai există, există repetenţi)...

Îngândurat, meditând la astea şi altele din timpurile copilăriei, privesc prin geam spre începutul de toamnă. Vântul amestecă pe nou compunerile peisajului. Ceva mai împuţinate la culori. Priveliştile boghete – instantaneu, ici şi colo, într-o mie de locuri, – de frunze în zbor, pe care, momentan, le poţi fixa într-o anume poziţie, din înalt, de mai jos, de foarte jos, de – iată – la pământ. Amestec în compunerile (că n-o să le zici... dictări) peisajului, în timp ce florile din glastră – mama cultiva multe specii – rămân liniştite insule de culoare.

Într-un alt anotimp (...al anului lumii) şi sezon al sufletului meu, din nou – îngândurat – la geam (poate că cel al iatacului de la Negureni sau, poate, al acestuia de la Chişinău, ce dă spre pădurea dintre Ciocana şi Râşcani şi care, parcă, mi-ar servi de fundal pentru unele pasaje scrise aici), cu firea încordată, atentă, spionândă invocaţii adresate, tacit, muzei memorialisticii, după înfundatele sunete lipăite în răzmuiatul pământ al grădinii presupun ce fruct a căzut – cel mai distinct e al gutuii încă necoapte până la capăt, altul – al mărului de toamnă. Foşneşte frunzişul rărit la căderea perei rămase nevăzută undeva în vârful pomului mult timp după vremea ei. O nucă scăpată din clonţ de corbul ce trece în zbor... Căderea fructelor în ţărâna răzmuiată te duce cu gândul la o gospodină ce ar tipări/lipăi cu palmele boţuri de lut pentru unsul casei. Gospodina, întâi de toate, ar putea fi chiar mama ta. E o zi mai specială – până la amiază e toamnă, după amiază – iarnă. Din cer se iau la întrecere stropul de ploaie şi fulgul de nea. Până la amiază ajunge stropul, după amiază – fulgul.

Iar ca mâine-poimâine, dintâii fulgi „adevăraţi” – mari, pufoşi, se vor anina prin măceşii spinoşi, bucurându-i cu o iluzorie înflorire, imposibilă în acest anotimp ce trece nespus de încet, împovărat, ca şi cum clepsidrele lui nu ar cerne nisip, ci rumeguş de lemn, umed. Gândul tău de copil preocupat de tainele vieţii abia-abia se mişcă prin suflet, plutind pe o apă care deja a şi prins pojghiţă de gheaţă.

Stau la geam, privesc preocupat şi, deja, mă gândesc la ziua de mâine. La ziua desprinderii de acest pervaz, de această casă, de acest sat...

Pe pervazul ferestrei la care stau şi privesc spre dincolo-ul imensităţilor – glastre cu flori. Eu, printre ele, adică. Iată, la un întins de mână, şi o plantă-floare de-a dreptul nostimă, care şi-ar fi cârlionţat frunzele în atare mod, de parcă, punându-şi mâinile în şolduri, mă priveşte cochet, uşor... ironic... Ei, cine ia în serios un copil?... Însă suport uşorul afront şi nu-mi dezlipesc fruntea de geam.

Şi totuşi, de la un moment încolo, de mare încordare – ...ţiuitoare! pot spune – (dar şi de nerăbdare, oare?) mai să renunţ la a continua exerciţiul de autosugestionări, fel de fel... Ceva deja prinde să doară... Să doară în faţa depărtărilor, necuprinsului. De oarece îngrijorare, fireşte, – de toate acestea, esenţializate, condensate în firea mea, aveam/am senzaţia că aud cum vibrează subţire-subţire-brici sticla geamului, străbătută de sufletul, simţămintele, îngrijorările revărsate în afară, în imensităţile lumii...

* * *

Şi, odată ce vă povestii despre însuşirea astronomiei, nu pot să nu vă povestesc şi alte două întâmplări... nostim-instructive, de la alte materii (de studiu) care nu că trebuiau să intre temeinic în contact cu materia noastră cenuşie, cu creierul, adică, ci era absolut necesar să o/să-l... îmbibe, să-l întrepătrundă, modelându-l oarecum, maturizându-l, pregătindu-l pentru viaţă şi, eventual, măreţia afirmării ştiinţei de carte, acumulate şi acolo/aici, la Negurenii solari ai copilăriei mele. Poate că, într-adevăr, Negurenii trebuia să se numească, antinomic, faţă de starea de fapt, – ... Soreni, Lumineni sau, ca un sat de pe lângă Buzău, – Limpeziş... Dar să trecem la întâmplări, asemănătoare celei cu însuşirea astronomiei.

Aşadar, în prima vă voi povesti cum, pentru unele deranjuri, neplăceri pe care mi le căşuna, uneori, Ion Sârbu, găligan repetent, crescut peste ceilalţi ai clasei, o dată a fost să i-o plătesc acestuia. La o lecţie de chimie. Profesoara (pe atunci toţi erau, de fapt, – învăţători) scoase din borcanul cu gaz lampant o fărâmă de natriu – colea, 3-4 grame, – o puse pe un pătrăţel de carton şi ne spuse să o privim şi să luăm aminte cum arată acest metal alcalin capricios, ce intră foarte uşor în diverse reacţii, – simbolic notat Na, mai zis şi sodiu. Cartonaşul urma a fi transmis de la o bancă la alta. Astfel că şi eu, după ce împreună cu colegul de bancă cercetai nu prea curios fărâma aia maleabilă alb-argintie, am transmis-o băncii din spate, unde se afla tocmai Sârbu, spunându-i repetentului: „Ioane, ia scuipă pe el”. Şi găliganul scuipă, încât, într-o clipită, sfârâind scurtisim, natriul... dispăru! Noi chicotirăm, Sârbu rămase cu gura căscată, de-a dreptul uimit de fulgerătoarea volatalizare a ceea ce învăţătoarea ne spusese că ar fi un metal, însă, calm, experimentatul, păţitul trişor, transmise cartonaşul „curat”, fără element chimic, băncii următoare. Colegii sau colegele cărora le venise rândul să ia aminte cum arată natriul, cum, expus atmosferei, se oxidează, întunecându-se, priviră holbat şi concentrat suprafaţa cartonaşului, însă, nevăzând nimic deosebit pe ea, întrebară învăţătoarea: „Da’ unde-i? Că pe carton nu-i ’nică”. Uite, de aici încolo şi începu subtilul proces sherlockholmesist de depistare a cauzelor, motivelor şi eventualului făptaş întru „sustragerea” bogăţiei de material (de altfel, toxic) care, după insistenţa interogativă a învăţătoarei, părea să fi fost mai preţios chiar decât aurul sau platina! Şi odată ce noi confirmarăm că da, văzurăm natriul, iar Sârbu şi colegul său de bancă ridicară incert din umeri, că, chipurile, parcă îl văzuseră, parcă nu, cei din spatele lor spunând că nu văzuseră tezaurul mendeleevian, învăţătoarea îl înşfăcă de urechi pe Sârbu şi, în timp ce mâna cealaltă i se îndrepta spre urechea lui Milea Cazacu, acesta nu rezistă eventualei torturi şi se dezumflă înainte de atac – spuse ce şi cum. Geaba încerca Sârbu să convingă învăţătoarea că eu l-aş fi pus la cale să – pardon! – stuchiască pe natriu, în parte, şi pe toată chimia, în întreg: învăţătoare nu putea crede că un elev atât de... cuminte şi bun la învăţătură ca Lică Butnaru ar fi fost în stare să împingă la lucruri rele un coşcogea găligan! Şi iată, peste cincizeci de ani, te rog, dragă Sârbule, să mă ierţi pentru acea extensie de urechi, pe care ar fi trebuit să o împărţim frăţeşte, în doi...

O altă mică laşitate o comisei când învăţătorul de fizică, Levandovski, aduse pentru ora următoare (el venea din altă clasă, la început de pauză) un electroscop nou-nouţ şi noi, curioşi, ne adunarăm în jurul mesei, privind cu interes unealta, mecanismul care, în interior, avea o tijă de inox de care erau prinse două aripioare argintii, ce trebuiau să ne demonstreze prezenţa electricităţii la frecarea cu o bucăţică de pluş a unui beţigaş de ebonită, pe care mai apoi învăţătorul să-l apropie de „scăfârlia-măciulia” acelei simple construcţii. Curios şi... iresponsabil, eu încercai să trag de „măciulie”, ca să scot tija din electroscop. Se ţinea cam tare, smuncii şi, în fine, ieşi, însă una din aripioare, lovită de marginea orificiului, se desprinse şi căzu la fundul aparatului. Amuţirăm cu toţii! Şi aşa, muţi, rămăserăm şi la lecţie când, intrând în clasă, apropiindu-se de masă, învăţătorul prinse a ne demonstra experienţa cu electricitatea. La un moment dat, bineînţeles, observă lipsa unei petale fluturătoare la acţiunea curentului, însă, probabil, crezu că e aşa, un defect întâmplător, şi nici nu ne mai întrebă dacă nu care cumva vreunul din noi etc. În fine, şi cu o petală argintie, ce se înălţa uşor, ca o aripioară de fluturaş, se putea vedea-constata lucrarea curentului electric în toate ale lumii... Iată că, mărturisind acum, în scris, acea uşernicie, mă simt mai uşurat, ştiind că umbra bunului nostru învăţător Mihail Nazarovici Levandovski mă va ierta... „Cui nu i se întâmplă?” – parcă mi-ar fi dat ea, umbra, de înţeles că „spune”...

* * *

Apoi, precum începusem a vă spune, veni şi vara, ni se dezlegă de vacanţă şi eu redevenii moşier de drumuri, spaţiul tuturor, parcă, însă mai abitir al meu anume, asumat benevol şi necondiţionat. Dar hălăduiam şi pe căi abandonate, pe poteci uitate, peste fostele moşii ale negurenienilor desproprietăriţi, unde dădeam de fântâni în surpare. Ruinare de pietre cu tot cu puişorii din cuiburile de vrăbii. Pe lângă unele fântâni, câte un jgheab bolnav de muşchi kaki. Singurătate, sihăstrie neliniştitoare, duh de mănăstire în agonie...

...(Re)cuprins anume de atare sentimente în ciudat amestec de diverse şi „dihotomice” stări sufleteşti retrăiesc eu, astăzi, – omul care îşi sondează propriul destin, conştiinţa, – retrăiesc acel spaţiu şi acea vibraţie a firii mele de copil; astăzi, după o jumătate de secol, când nu îndrăznesc să intervin şi cu altceva – cu, să zicem, nişte parafrazări neconvingătoare din scripturi. Poate că, totuşi, doar un vers de-al lui Trakl să-l reproduc, re-proiectându-l în disperarea şi delăsarea satului din acele vremi: „De negrăit e totul, încât, o, Doamne, strivit te prăbuşeşti în genunchi”...

Însă şi pe atunci, „răsărind” mai abitir de la an la an, crescând, adică, deja puteam lega duhul de sihăstrie şi teamă neînţeleasă, „metafizică”, de unele întâmplări din realitatea cotidiană a satului. De pildă, să le pun în relaţie (şi) cu revenirea din Siberia a unora dintre cei care fuseseră deportaţi în 1941 sau în vara anului în care mă născusem eu, 1949. Printre ei – şi profesorul de fizică şi matematică Alexandru Donose (mai târziu aveam să aflu că era verişorul actorului şi scriitorului basarabeano-bucureştean Arcadie Donose (de la Rughi), unul din celebrii interpreţi ai Chiriţei alecsandriene). Înţelesesem că tovarăşul profesor Donose învăţase la şcoli ruseşti, nu prea cunoştea terminologia românească la zi (primele clase le făcuse în româneşte, totuşi, până la nenorocul deportării), încât se întâmpla ca, în loc să ne vorbească, – dânsul desena (cu uluitoare abilitate, cu mare talent!) datele problemelor: de sub creta dintre degetele dumisale pe tablă apăreau omuleţi ce alergau din punctul A spre punctul B, avioane ce zburau din oraşul S în oraşul M, cai ce galopau, cratiţe de pe care presiunea aburului spulbera capacul, cadrane cu diverse cifre – de amperi, volţi –, locomotive, fire cu plumb, contururi de clădiri, punţi, scări etc., toate astea şi atâtea altele ţinând de problemele de matematică sau de experienţele fizicii ca ştiinţă, pentru că, uneori, când profesorul încerca să ne explice ceva cu mai arhaica limbă pe care o dusese din Basarabia, copil încă fiind, în acel tragic iunie 1941, – explicaţia putea să sune cam aşa: „Drăcia iasta o băgăm în borta iasta”, vorba fiind, de fapt, de vreo osie şi un rulment sau un rotor, cu bobina şi axul arborelui... Noi nu ştiam ruseşte şi nu ne puteam „salva” profesorul, propunându-i să treacă la limba în care studiase, ci, poznaşi şi neserioşi precum eram – de, copii! – chicoteam în clasă, pentru a comenta entuziast, la creaţie, subiectul cu „drăcia iasta pe care o băgăm în borta iasta”. Bineînţeles că fetele, colegele noastre cam roşeau-rozoveau...

Roşeau şi Negurenii noştri de atâta lozincăraie, pentru că sărăntoacei puteri sovietice părea să nu-i mai ajungă pânză roşie (ca şi canonică!) pentru a împăienjeni lumea cu texte bolşevic-instructive, ameninţătoare, fals-povăţuitoare, stupide, deocheate, – încât, din lipsa pânzei, prinse a scrie frazele anoste cu roşu direct pe albul varului pereţilor dinspre drum ai unor case sărăcăcioase, ce aparţineau celor care se considerau a nu fi „în rând cu lumea”, sau ale unor femeiuşti cu reputaţia dubioasă, unele dintre care comiseseră copii din flori (baistruci, le spuneau sătenii; sau – „fătaţi de fată mare”) şi vizitate de bărbaţi infideli sau de flăcăuani care, mă rog, trebuiau şi ei să înveţe odată şi odată chestia aia... Aşa – pe laviţe, pe cuptoare tari, de lut, în paturi de fete bătrâne şi mame odnonocika (de-o singură noapte) – musafiri de câteva ore, până spre zorii ce pot face lumină în spaţiile lumii, dar nu şi în sufletele oamenilor necăjiţi...

* * *

Cutreieram împrejurimile, pe la Punct, spre Ţânţăreni, pe la Hupca, pe la Lebedina, pe unde se puseseră pe treabă piticii artificieri ai păpădiilor, dezghiocându-le de seminţe, jumulindu-le de puf şi întrebându-le maliţios de ce, la o adică, n-au ajuns şi ele lebede. Pe toloacă şi pe răzoare – ţistari şi popândăi curioşi, în formă de virgule (!) răsărite din pământ. – Ce mai campanii kolhozniko-şcolare am dus şi noi, copiii, împotriva acestor rozătoare! Aţâţaţi de brigadieri şi învăţători plini de zel, colindam toloacele, lanurile, într-o mână cu găleata plină pe jumătate cu apă, în altă mână – cu un lemn despicat a cleşte, cu care să înşfăcăm de grumaz bietul ţistărel, de cum acesta apărea în gura găurii/vizuinii sale, ud-lioarcă, murat, buimăcit, scuipând câţiva stropi din apa cu care-i inundaserăm lăcaşul, culcuşul, hambarul! Alte războaie necruţătoare le-am dus cu şi mai necruţătorii gândaci de Colorado, dungaţi, ca nişte zebre ale gâzelor răufăcătoare şi... diversioniste, „yankee”, antisovietice. Presărate peste noi din avioane-spion, ca să compromită, să zădărnicească înfloritoarea dezvoltare a obştii kolhoznice!... Îi „încarceram” în cutii de chibrituri, cu gândul de-a obţine bani mulţi pe ei, precum, iniţial, promiseseră nătăfleţele autorităţi comuniste (care, de fapt, mai niciodată nu şi-au respectat cuvântul dat; dat – (şi) în constituţie). (Unii dintre basarabeni – ingenioşi, nevoie mare, puşi serios pe păcălit puterea sovietică! – mai să fi organizat ferme de... creştere/înmulţire a gândacilor de Colorado! Păi, tu-i creşti, ei, proştii, te plătesc! Păcălit – pe plătit! Ce mai chilipir!)

Cam pe atunci, prin anii generalizatei şi istericatei suspiciuni faţă de capitalism, Petru Cărare scria (sau doar gândea) celebra-i prozodie din care ţin minte acest catren: „Într-un lan de măzăriche,/ Trăgând cu puşca moş Gafton,/ În loc de-o mândră potârniche/ A nimerit într-un spion!” Ni se spunea să fim extrem de vigilenţi, să fim grănicerii ţării sovietelor oriunde ne-am afla, pentru că duşmanul nu doarme, duşmanul unelteşte, se răspândeşte, se înmulţeşte, se întăinueşte şi mai mult, şi noi suntem datori să spionăm – spionii! Să-i zăpsim şi, neobservaţi de ăştia, să ne retragem şi – fuga la pravlenia kolhozului, la selysovet sau la miliţianul de sector, spre a raporta adevărul-adevărat, sovietic, despre spionul ce dă târcoale satului nostru, copilăriei noastre fericite, realizărilor socialismului etc.! Păzea! ţistari, gândaci şi spioni! Păzea, trădătorilor, complici ai duşmanului! Chiar părinţi de ne-aţi fi, nu vă vom cruţa! Vom proceda precum tânărul erou Pavlik Morozov!... Nopţile, fantezia şi spaima (rustică, de ţară, şi copilărească) ne populau visele cu fantome şi duşmani ai URSS! Unii copii ţipau prin somn, se îmbolnăveau de enurezis, în infantila şi inutila lor strădanie indusă „de-a apăra cuceririle comunismului triumfător” urinând abundent în aşternut... Adică, pe atunci era în toi războiul, zis rece, încât, se poate spune, mai mulţi dintre copiii respectivelor vremi pot fi consideraţi anume invalizii acelei necruţătoare, inumane lupte glaciale...

Din alte campanii ale epocii... stalinist-hruşcioviste ţin minte şi „Marele Salt” chinezesc în RSSM – omniescaladata activitate de creştere a viermilor de mătase! Animăluţele celea/astea nevertebrate chinezeriseră, vorace, URSS-ul, mai bine zis – meleagurile „lui/ei” asiate, europene, pe unde creşteau duzi. În Negureni, precum în majoritatea localităţilor din Moldova Estică, vârstnicii şi copii tăbârceau tăbultoace (jumătăţi de sac), saci întregi de frunze pe care le „ţesălau” de zori de prin duzii („şorcovii” – aşa li se spunea la noi) satului, de prin cei din fâşiile forestiere de protecţie. Ba chiar kolhozul ridicase o întreagă plantaţie de duzi, îngrijită conform celor mai serioase şi partinice indicaţii (pentru că altfel decât „partinice şi serioase” nici că puteau fi), – între Negureni şi Ţânţăreni, spre Îndărătnici (aceştia erau în aceeaşi gospodărie agricolă „cu noi”, ceea ce le trezea mereu nemulţumirea: „Tot ce câştigă kolhozul, numai Negurenii înghit, noi – ioc! La dânşii s-a construit şi şcoală şi Casă de cultură şi”... câte şi mai câte... „pe când la noi, la Îndărătnici...” Îi prindea de minune numele de Îndărătnici şi nu cred că au făcut bine că s-au rebotezat, zicându-şi: Nucăreni). Erau circa trei kilometri distanţă până la acea livadă de duzi de sacrificiu şi cei care nu aveau frunza acasă – da’ normă aveau, impusă! – mergeau încolo, unii pe biciclete, însă cei mai mulţi – pedeştri. Pentru că, dacă nu le dădeai frunza verde şi mustoasă, animăluţele ale nevertebrate şi vorace, viermii de mătase, se întâmpla să prindă a devora ziarele care, de obicei, le ţineau de aşternut, de „duşumea”. Unde avea omul vreun spaţiu mai ferit, mai ocrotit, – acolo îşi deschidea ferma chinezească, afacere care în scurt timp (ba nu, în vreo 3-4 ani) se dovedi nu că destul de proastă, ci chiar o prostie sadea, ca şi o altă campanie – cea de creştere a bumbacului sau a orezului în sudul Basarabiei. Unii din condeierii vremii se pripiseră a scrie romane despre orezul, mătasea şi bumbacul care aveau să fericească numaidecât kolhoznicimea basarabeană. Sau despre „cucuruziada” creşterii păpuşoiului „în pătrat”, conform indicaţiilor preţioase ale tov. Hruşciov. Aiureli! Gogomănii!

* * *

Aşadar, – ziceam mai sus, – venise vara, ni se dezlegase de vacanţă şi eu redevenii latifundiar de drumuri, spaţiul tuturor, parcă, însă mai abitir al meu anume, asumat benevol şi necondiţionat. Nicidecum nu puteam să evit o inspecţie la Răut (Râul nostru Natal, pot spune), unde, atunci, prin veri secetoase, vedeam aruncate prin păpuriş păpuşile paparudelor. (Ce progres, domnii mei, de la cocuţele copilăriei noastre – ciocălăie de porumb „îmbrobodite” cu o cârpuliţă oarecare – la întregile popoare de celebrisime păpuşi Barbi, vândute până şi în „mini-market”-ul din Negurenii timpurilor pre(a)-capitaliste!)

 Privind dinspre Răut spre sat, vă spuneam, nu poţi să nu zăboveşti cu ochii pe curioasa configuraţie a malului înalt, tăiat abrupt, întins ca o vastă lutărie galben-lămâioasă. Spre seară, peste Lebedina mlăştinoasă şi peste Ghiolul Negurenilor pornea indolenta mişcare a ceţii, ca şi cum evacuând aiurea visele lumii, tulburi, reci, indiferente. Negurile în continuă avarie ale vălătucirilor ruinătoare mă indispuneau şi eram fără chef de nimica, de parcă nu mi-ar fi fost... zimbrii acasă; în acasa pădurii. Prinse a mi se întâmpla ceva altcumva în fire (aveam, colea, 13-14 ani, departe deja de întâile lacrimi vărsate în viaţa mea peste o carte: fusese „Prinţ şi cerşetor” de Mark Twain). O stare ciudată. Uneori, parcă stând pe ace (de brad), alteori ca şi cum călcând pe ele, dar câteo(altă)dată – căutam un ac de cetină în carul cu fân. (Aici, ceva se lega de amintirea sau aşteptarea pomului de An Nou.) Pentru buna funcţionare a zicătorii, parcă aveam deja acul, dar îmi lipsea carul cu fân. „Pregătisem” chiar şi un magnet puternic cu care să extrag acul din miliardele steblelor de ierburi uscate. Ba mă întristam, ba râdeam. În cel de-al doilea caz, amintindu-mi că, un coleg cu două-trei clase înaintea mea, mă întrebase dacă ştiu cumva cum se spune în limba chineză (!) „Te iubesc”. Eu roşii şi făcui ochi mari de surprindere sau stupefacţie, în timp ce el „traducea” năzdrăvănia, spunându-mi nazonat că, în chinezească, „Te iubesc” sună ca „Hai fa-n fân”. (De, acesta o fi fost dintre cei cărora, după ce li se caută în creştetul capului, li se spune: „E-he, tu ai două vârtejuri!... Ai să te însori dădăori... Poate că şi cu mai multe femei (soţii)”...)

Ce mi se întâmpla totuşi, ce stare era aceea? Senzaţie de aşteptarea aşteptărilor care l-a dus de nas până şi pe Sfântul Aşteaptă (des invocat, supărat, prin părţile noastre, în satele intrate în disoluţie kolhoznică...).

De la o vreme, mi se întâmpla, îndelung, ca în uitare, posibil oarecum oniric, să visez la micul şi, dacă vreţi, simbolicul crater al călimării. (Vedeam ceva? Ce anume?) Gluma-i glumă, sau poate că nostalgia-i nostalgie, dar, cu ochii aţintiţi la craterul călimării, tot făcând şedinţe de abstracţie, aproape că de spiritism, mă şi pomenii ajungând la S. F., adică la dintâia mea încercare în proză. Mai curând, o tentativă de evadare. Oriunde. Pentru că viaţa de provincie r.s.s.m.-stă pur şi simplu nu poate să fie liberă. Provincia poate fi spaţiul multor întâmplări, dar şi tot atâtor neîntâmplări; poate fi doar spaţiul întâmplărilor, nu şi al împlinirilor...

Ar mai trebui să spun că, după dintâia-mi încercare de a ticlui fantastică... ştiinţifică, mă simţeam oarecum mai nesigur ca de obicei. Însă, ciudat lucru, cam tot atunci mă şi părăsi apetitul de a scrie, în schimb trezindu-mi-se o inexplicabilă foame de lectură.

Puţin, câte foarte puţin trece timpul pe uliţa principală a satului, iar eu citesc din Vasile Alecsandri, la vârsta mea deja pricepând că moda trece, dar pietrele din casă rămân. Şi tare aş fi vrut să-i spun, pe înţeles şi subînţeles, acest lucru unei eleve ce era cu vreo trei, dacă nu chiar patru clase înaintea mea şi care nu se grăbea deloc să mă învrednicească de oarecare atenţie, ca să nu mai vorbim de tandreţe. De aici mi se trag, mi se puizesc şi poezesc primele amintiri. Vorba fiind de un caiet pe care scria „Amintiri” şi în care transcrisesem naive stihuri de amor, gen: „Într-un cuib din rămurele, cântă două păsărele” ş.a.m.f.d (f.d. – foarte departe, adică). De asemenea ca nişte amintiri sau, poate, „profeţii” nu tocmai exacte, veniră şi primele mele versuri „originale”. Despre ce or fi fost ele? Încercam cumva să-mi imaginez că, printre nori, se rupeau săgetător spre pământ buciume de lumină. Or, dacă e să reconstitui cu mare aproximaţie, într-aurita stare atmosferică a preamurgului mi se părea o privelişte contemplată din interiorul unui ou; privită prin gălbenuş, albuş şi strat subţire de coajă care, toate, dispersau lumina fiecare în felul său, însă misterios, vă asigur. Iar amurgul – o contraprivelişte, răzbătătoare spre interiorul acelui ou pe care îl puteţi considera chiar Oul Primordial. Sau, poate, Oul orfic... Complicat, ce mai! Dar având şi continuare, similitudine în ceea ce spuneam despre prunele galbene, goldane, pe care le asemănam cu pupilele închise ale strămoşilor. (O noapte... mustoasă şi oarbă sau, simplificând... subtextual (!) – două paranteze chihlimbării, fără îndoială – foarte simbolice? Să-i credeţi celui ce vă spune că este imposibil să „traduci” emoţiile, ca să nu zic prea grav – viziunile, poate că şi anumite spectre fantomatice; dintr-o vârstă în alta să le „traduci”... Post-datat, aş încerca să explic acea stare poezească de neofit drept nişte năzuinţe (spre literatură?) opacizate de cataracta visului aievea a(l) unui preadolescent, sau a(l) unuia ce făcuse abia primul pas în adolescenţă, care – poate că spun cuvinte mari, uriaşe? – vroia să se rupă din provincia kolhoznikă. Pentru aceasta trebuia să încerce să nu fie un provincial.) Ei bine, următoarele probe de stihuire se dovediseră a fi deja uşor livreşti, textul ăla al meu spunând cam aşa: În dric de noapte, pe deal, unde buciumul în genere nu a sunat vreodată, nici cu jale, nici a lehamite, vrăjitoarea Veta (din satul vecin Chiţcani) fierbe pisica într-un foc necurat. (De fapt, vrăjitoarea era un... vrăjitor, om concret, zis Isidor Găină, şchiopătând de un picior şi, sub încovoietura cârjei, tăinuind, cică, iarba fiarelor, insinuată, cu şişul, sub pielea bătucită. Fiica lui, ţaca Marusea, era chiar vecina noastră de la deal, de peste drum, căsătorită cu badea Maxim Huzun (... pe care – vă amintiţi? – îl ajutasem la căutatul... comorii). Luam apă de la aceeaşi fântână din poarta noastră, fântână săpată încă de bunicul Ipatie sau... pe timpurile lui...)

Pe scurt, esenţializat vorbind, post-copilul, alias adolescentul trăia reveria confuză a intrării sau ieşirii dintr-un vis văzut cu ochii. Chiar şi în această clipă aud un ţiuit în timpane, provocat de atâta încordare şi concentrare fremătătoare care-mi stăpâneau, la acel moment, firea, conştiinţa, dar, mai ales, subconştientul. Demult, îmi ţiuia desluşit în urechi şi din motivul că, pe atunci, în E(v)ul Me(di)u, mediul înconjurător era încă silenţios. Dar asta nu înseamnă că nu se auzeau şi eu nu trăgeam cu urechea şi... conştiinţa la zvonurile fugarnice din/prin sat. Auzeam mame, Ane ce blestemau sau strigau a milostivenie din condicile de robie ale kolhozului. (La petreceri modeste, încrâncenate de necazuri, negurenienii cântau deja macaronic, româno-ruseşte: „Mă duc la pravleni/ Să scriu zaiavleni/ Că dau car şi boi în kolhoz;/ Când ies la fântână/ Agentul vrea lână,/ Tovarăşi, nu-i chip de trăit”, refrenul acelei melodii tărăgănate conţinând şi invocaţia: „Of, Doamne, ce zile-am ajuns”... Apoi, oarecum ameninţător, bărbaţii îşi dădeau drumul în: „Ast’ noapte la Prut războiu-a-nceput,/ Românii trec dincolo iară,/ Să ia înapoi prin armă şi scut/ Moşia pierdută astă vară”. Se cânta „Hora Unirii”, melodia căreia, atunci, ca şi astăzi, la Negureni a fost şi a rămas „Dansul Mare”, cu care se scot miresele din casă...)

Nopţile, peste case, – necurmata criză de disperare a bufniţelor.

* * *

Vară. Vipie. Verdeaţă pleoştită. Apoi, câte o ploaie rătuitoare, izbăvitoare, cu atentatele eşuate ale fulgerelor şi detunetelor prăpăstioase. Pe câte cineva din Negureni, pe câmp, puterile cerului îl nenoroceau, totuşi. Dar satul, care trăia cu moartea în suflet, era obişnuit cu jertfe, şi nu singulare. Şi le mai plângea pe cele din război, pe cele duse pe gheţurile Siberiei.

Şi cei înlăcrimaţi, şi cei radioşi, ne întâlneam în supravitaminatele livezi în rod copt.

Unu septembrie. Apoi octombrie. Căderea în învârtejiri de elice a păstăilor de ar(ţar) (încă de pe timpul ţarului, sătenii apucaseră a-i spune ar(ţarului): klion). Noiembrie. Scăfârliile (căpăţânelor) de verze căzute sub ghilotina grădinarilor. Pe răzoare, în bataliştea vântului, pierzându-şi înfrunzirile mărunte, parcă a spaimă, dar şi a fală, măceşul îşi joacă împurpuratele solfegii de „ochiul boului”. Alături, prin spinărişul golaş, porumbrelul îşi stafideşte stropii de întuneric mistreţ care, se zice, fac gura pungă (...fără vreun ban în ea...).

Şi cam ce vârstă am eu, de, iată, deja încep să-mi amintesc de... copilărie?!... 13, 13,5, 14 ani?... Incredibil, dar adevărat: chiar astăzi, deja m-a vizitat, înduioşătoare, prima amintire despre ea, Prima, – (şi amintirea şi) Copilăria... Copilăria care deja ca şi cum mi s-a întâmplat (încheiat, consumat, apus, dus...)... Mi s-a întâmplat... definitiv, irevocabil, pentru totdeauna... Şi iată că vin ninsoarea, gerul. Şi elegia sau, poate, recviemul după copilăria mea... Pentru că – priviţi şi domniile voastre! – pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, se văd semănate nişte urme rotunde de păşuţi, păşuleţi, păşişori (cum ar fi să fie diminutivul substantivului pas?). Poate, păşuleţi, păşuţi, păşişori de gnom sadea. Însemn bizar-misterios de urmuşoare, urmuţe, urmuleţe rotunde legate parcă într-un şir coerent de-o abia-abia perceptibilă dâră de hoaspă-tărâţă. Anume că de tărâţă maro-violetă, nici măşcată, nici prea măruntă, de porumb sau de secară.

Nu mai am nici o îndoială: pe zăpadă a trecut, rătăcitoare, păpuşa-oştean a copilăriei mele. Păpuşa înfiripată din şase săculeţe: cinci cilindrice (două mâini, torsul, două picioare) şi un săculeţ sferic (căpşorul), toate umplute cu ceea ce rămâne de obicei într-o sită după un cernut meticulos. Păpuşa-soldat căreia pe cap în loc de cască îi puneam o jumătate de nucă golită de mezii care – aţi observat, desigur – seamănă a creier omenesc.

Pe zăpada îngheţată, măruntă şi aspră, a trecut păpuşa-oştean a copilăriei mele şi, probabil, în mersul ei, murmura într-un mod oriental-nostalgic povestea aia chinezească despre soldaţii împăratului Ta Li. În timp ce suveranul lor se încăpăţâna tot mai mult să străbată cu orice preţ un imens pustiu, ei, slugile sale, îi spuneau: „E prea departe, luminate împărate, fă cale întoarsă”. Însă Ta Li de fiecare dată o ţinea morţiş: „Ţinutul acesta trebuie cucerit!” zicea.

Şi oştenii mărşăluiau, mărşăluiau, tot mărşăluiau anevoie, de asprimea nisipurilor mai întâi rupându-li-se încălţările, apoi sângerându-le şi trenţuindu-li-se-carne-vie tălpile. Însă ei, orbeşte supuşi împăratului, îşi continuau drumul în genunchi.

Odată, vijelia doborî o cămilă, apoi tot alte şi alte cămile se prăbuşiră printre dune, până pieri caravana întreaga. Peste puţin timp, veni un vânt mare, aducând cumplită năvală de nisip care îi acoperi pe oşteni, îl acoperi pe împărat. „Şi atunci totul se termină, şi era linişte, şi ţinutul era al lor, iar eu le-am uitat numele”, aşa se încheie povestea chinezească în pilduirea căreia, însă, păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele nu binevoi să creadă, mergând mai departe, prin zăpada îngheţată, măruntă şi aspră. Mergând mai departe şi, pentru a se încuraja ea însăşi pe sine, strigând a disperare nişte versuri ale unui mare poet despre soldatul care păşea, păşea, tot păşea şi care de atâta mers se tot tocea, se tot tocea până la glezne, până la genunchi, apoi până la brâu, apoi până la ochi; se tot tocea, până se făcea iarbă verde pe care un cal o păştea...

Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele, pistruind alba zăpadă cu hoaspă maro-violetă.

Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se tot tocea... Când se ducea...

Aşa presupun eu... Dar poate că altora – altfel li s-ar fi întâmplat minunea copilăriei sau – copilăria ca minune. Fie şi în virtutea mereu altfelului de vedere, audiere, înregistrare a copilăriei, zic, pentru că, iată, citesc într-o revistă internetistă următoarele:

Capturarea si menţinerea amintirilor copiluluiăsta e titlul articolului ce urmează: – ...fiecare pas pe care îl face copilul dumneavoastră în viaţă este un motiv de bucurie. Încercaţi următoarele unelte şi tehnici pentru capturarea şi organizarea amintirilor pe care le veţi preţui mereu.

Camerele foto digitale. Cu acest fel de cameră puteţi decide dacă poza merită a fi păstrată sau nu. Cu aceasta puteţi salva pe calculator mii de poze de care vă puteţi bucura împreuna cu familia.

Camerele foto dispozabile. Daca aveţi nevoie de o cameră de rezervă, aceasta este o alegere potrivită.

Camerele foto tradiţionale. Dacă nu sunteţi adeptul tehnologiei digitale, puteţi alege o cameră foto tradiţională cu film,  cu care puteţi face poze grozave, fără să ţineţi cont de lumină, distanţă sau alte detalii. (Uite, scriindu-mi copilomemorialistica, eu nu putui totuşi să nu ţin cont de... lumină, distanţă şi alte detalii... – l.b.)

Majoritatea părinţilor preferă camerele video, deoarece pot prinde mai multe detalii ale momentului: figurile, vocile, mişcarea. (Însă iată că din toate acestea nu am beneficiat de nimic; nu mi-am captat primul ţipăt la naştere, clinchetul de râs, primele mişcări stângace şi celelalte. De „le-aş fi”, sigur că nu mai erau necesare multe pagini din prezentele retro-mărturisiri... – acelaşi l.b.

Aparatele de înregistrat audio. Dacă nu aveţi o cameră video, aceasta este alegerea perfectă pentru a înregistra vocea copilului dumneavoastră.

Sfat: Alegeţi o zi în fiecare lună (şi pe soare şi pe lună, adică, – l.b.), pentru a-i face poze copilului, a-l filma sau a-l înregistra. În aşa fel puteţi face o arhivă impresionantă a amintirilor copilului dumneavoastră.”

Prin urmare, naiv precum în copilărie, stau eu şi mă întreb: oare dispunând de atâta arhivă – fotografiată, filmată, audio, calculatorizată şi... calculată (mai la vale voi lansa fantezista ipoteză că, în magia îmbinării visului cu realitatea, întru creare şi extindere de spaţii informaţionale, copilăria avu şi ceva din anticiparea... Internetului ) – unui scriitor de peste 50 de ani de aici înainte îi va veni mai uşor să-şi scrie memoriile? Să-l invidiez, să-l compătimesc?... Nici una, nici cealaltă – pronia cerească şi umanitatea mereu în metamorfoze de spirit ştiu ce fac, ce au a face... Aşadar, să fim pe pace. Sau... – dormi în pace, iubita noastră copilărie... Iar memoria, din vreme în vreme, te va redeştepta şi vom sta aşa, la dulci şi nostalgice împărtăşiri şi împărtăşanii, comunicare şi cumenicare de amintiri...

...............................................................................

Astfel că, revenind cu câteva pasaje în amontele textului, să zicem, oarecum consolator că, în pofida a orice, copilăria totuşi păşea şi cânta... Anume la aceasta se gândea, anume aşa vroia să creadă deja Ea, Adolescenţa – cuvânt introductiv în alte cuvinte de dragoste şi cunoaştere, posibil chiar cuvântul cheie introducându-se în vocabula lacăt sau vocabula taină despre dintâia noastră încumetare senzuală: în banca şcolară, alături de mine, – tu, adolescenţă, ridicându-ţi puţin, puţin înserarea mai sus de genunchi... Adolescenţa tot mai atentă la întâmplări şi evenimente. Iată, să zicem, s-a desfăcut bobocul de floare-cireaşă şi ea, Adolescenţa, crede că anume aşa o fi arătând... embrionul de înger, plăsmuit în suflarea Sfântului Duh. Înţelege (şi) aşa, pentru că ea, Adolescenţa e prin clasa a şaptea–a opta...

Anume că ea, Adolescenţa. Dar şi Poezia. (Apropo, îmi consider îndreptăţită prezenţa într-un mediu artistic. La vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi exteriorizeze altcumva energiile. Evlavia mea în faţa culorilor, precum li se spunea, la Negureni, creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele. Copil dintr-o casă fără prea multe cărţi, cum să ajungi tu a picta, a sculpta, a înjgheba cele mai elementare aparate de radio, a modela măşti din papier mâche? Autodidact, am învăţat armonica (talyanka, precum zicea Esenin, – de la: italiana). Şi totuşi, pe toate astea eu unul le-am încercat, le-am probat, m-am lăsat, pe un timp, acaparat de fiecare din ele. Autodidacticismul nu putea să mă ducă spre rezultate deosebite. Doar intuiam, presupuneam atare rezultate. Cel mai fidel am fost faţă de desen şi pictură. Cumpărasem acuarele şi vopsele. Ieşeam la plain air, precum citisem undeva că fac pictorii. Încercam să potrivesc culorile mele cu cele din peisaje. Nu avea cine să mă consulte, iar ceea ce reuşeam să fac – nu mă prea satisfăcea. Subit, la 14-15 ani, am trecut la poezie. De asemenea intuitiv, imprevizibil. Creion şi hârtie aveam. Mult mai puţine griji cu „dotarea” tehnico-materială pe care mi-o cerea pictura, sculptura, măştile. Înţelegeam că ai putea să ajungi la poezie şi fără a avea profesori „în piele şi oase”. Simţeam că sufletul, firea mea văd şi receptează altfel, că reinterpretează informaţiile ce ajung la ele. Trebuia să perseverez în dezlegarea sensurilor acelui general „nu ştiu cum”. Ţin minte că, în dintâia-mi poezie, am apelat şi eu la (am păcătuit cu...) omniprezentele, pe atunci, albine şi, bineînţeles, la urdiniş. Iar în primul poem publicat, iarăşi am „păcătuit”, de data aceasta însă cu cocorii. Adică, „păcate” caracteristice majorităţii începătorilor din acele vremuri. De la prima poezie scrisă la prima publicată trecuseră trei ani. Ucenicia o făceam la generozitatea cărţilor. Deja primeam scrisori de încurajare de la redacţiile ziarelor republicane. Eram acut-atent la intimitatea mea, la sufletul şi cugetul meu, străduindu-mă să pricep cât de cât ce ar însemna totuşi acel „nu ştiu cum altfel”.

Prin urmare, (şi) Poezia... Poezia în toate ale copilăriei, însăşi Copilăria fiind Poezia sui generis, ab ovo, da capo ş.a.m.d. Trăiam şi eu poezia în forma ei firească, „naturală”, însă, până la un moment anume, 12-13 ani, nu aş putea susţine că presimţeam oarece vocaţie pentru poezia... scrisă, însă, în general, cred că eram o fire receptivă la lirism. Pentru că, dacă aş fi conştientizat perspectiva poetică, în starea ei cultă de literatură, probabil că trebuia să mă cred – sau să mă văd din această retro-perspectivă – drept bardul-copil neprihănit, de-o naivitate prin excelenţă mito-lirică, ce pipăie în serios omoplaţii mânzului ca ieri venit pe lume, întru a se încredinţa că are aripi. De cai zburători ştiam eu din poveştile populare, însă ar fi prea de tot să zic că, la acea vârstă, la acel mod de şcolire, în Negurenii mei patriarhali aş fi ştiut şi de emblematicul trăpaş zburător, Pegas – simbol al însăşi poeziei cu tot cu poet.

Şi totuşi, Poezia... Ca un nostalgic surâs limpede, curat, neprihănit. Ea, ca un zâmbet cast, drept ceva între jenă şi igienă. Îi zâmbesc şi eu, cel singur şi sigur doar pe avuţia abstractă a verbului a avea. A avea inclusiv revelaţia că viaţa de provincie nu poate fi una liberă.

...La 14 ani am început... a pleca din sat (ce frază... ciudată... dar să ştiţi că spune adevărul-adevărat: anume că abia începusem să plec, încetul cu încetul, puţin câte puţin, din Negureni...). Peste un an – chiar plecam. După un timp, scriam poemul „Automodelaj, 1963”: „Gingiile orizontului înroşit. Răsare / un soare banal cu dinţi din care / se pare că se desprinde şi cade / câte-o plombă de avion care de fapt / coboară la aterizare sau / pur şi simplu şi dramatic / în explozia surdă a unei dinamitări ralenti / se prăbuşeşte la marginea Chişinăului / peste spaţii de epurare prin care / rătăcesc şi se îneacă iepurii hăituiţi / în primele zile ale sezonului de vânătoare. / Aburi puturoşi. Şi / cu plastilină sub unghii pe gingii între dinţi / copilăria satului venind la oraş”.

(Happy end? Cine ştie...)

=3=

P.S. (Sau – mic epilog)

Da, anume aşa a fost /în/ copilăria noastră cea de toate zilele (...trecute)... – şi aceasta ar fi – ziceam undeva sus, în text, – sintagma, refrenul pe care l-aş fi putut pune după fiecare capitolaş dintre şase (trei şi trei) (aste)riscuri (...aste riscuri, domnii mei!), semănând, probabil, cu o, doar pe jumătate, câştigătoare piesă de domino... (Cea mare e şase-şase...) Copilăria noastră cea de toate zilele trecute (să renunţăm la paranteze; adică – să scoatem trecutul din ele), ce s-a topit difuz, cu oarecare şansă de re-întrupare imagistică, ideatică, de sentiment, în pasta deasă a negurilor inevitabile într-un spaţiu din preajma unui râu – Răutul, şi a unui altuia, care e un afluent al Lethei, la acesta ducându-ni-se, pe rând, fiecare vârstă în parte, nu toate – câte ne vor fi fost date – deodată. Aceste fluvii au apa ce oglindeşte, ralenti, procesul cum se dispare, cum se aneantizează omul pe un anumit parcurs de ani, viaţă şi amintiri...

Dar se spune că, într-un mod anume, omul se poate împotrivi deplinei sale neantizări. Cel puţin, pe o anume postată cronospaţială. Unii – pe una mai scurtă, alţii – până la deplina dispariţie a vieţii de pe planeta Pământ. Dar, posibil, şi după aceea, dacă cineva dintre pământeni se va refugia în alte spaţii, în alte teritorii cosmice, prielnice (a)ducerii mai departe a vieţii concepute de (şi pe) Terra. (Uite că planeta noastră are componente bi-parientale: tată – Pământ, mamă – Terra). Însă, până atunci – dezastruosul sau, totuşi, fericitul deznodământ general – omul mai crede că se poate împotrivi Lethei şi afluenţilor ei de uitare. Prin scris – reiau, repet şi eu sintagma-loc-comun, acum, când simt şi văd aceste cuvinte scriindu-se. Pornind de aici, omul îşi mai spune că, bineînţeles, avea dreptate Genette susţinând că o operă literară, inclusiv una de memorialistică, ar fi un instrument pe care autorul i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta pe acesta să citească în sine. Prin urmare, îndrăznesc să cred că şi prezenta (sus-)carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca niciodată, cât o mai fi să fie pe lume). Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare (odată cu creşterea şi, hai să zicem, oarecare înţelepţire a ta) întru diferenţele specifice, care te fac recognoscibil printre sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume, în anumite faze ale acesteia şi ale tale, ca parte componentă a ei.

În tot ceea ce ne-a oferit (şi ne mai oferă/referă, prin rememorare) copilăria – fascinantă şi inventivă –, eu unul cred că, în modu-i de a fi, dânsa avu şi ceva din anticiparea... Internetului (!), despre care se spune că potenţează „reveria de a comunica absolut fără limite, până la transformarea ei într-un real accesibil în mod rapid si nedistorsionat. Eliminand graniţele fizice, corporale, ale contactului, transgresand limitele de timp si spaţiu, ei (Internetul şi... copiii – n.m) ajung, după cum spunea odinioară Marshall McLuhan, să transforme lumea într-un „sat planetar” (...NEGURENI, spre exemplu... – l.b.) – ca să mă refer, în parafrază, la unele din citatele la îndemână, aflate, cu mici variaţiuni stilistice, la mai mulţi autori (de pretutindeni).

În acest efort de rechemare cu drag şi nostalgie vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit. În aşa mod re-capeţi, re-cultivi o tot mai cuprinzătoare suprafaţă de proiecţie (şi protecţie!) a dintâielor tale experienţe de viaţă (adică, de... tot şi de toate felurile şi în toate modurile); o tot mai amplă suprafaţă de proiectare a ta în sineşi (ţineţi), cel neîntinat, încă, pruncul-copilul-preadolescentul.

Iar dacă s-ar putea întâmpla ca unele lucruri să sufere de oarece inexactitate, „camuflată” prin metaforă şi lirism, – aceasta trebuie luată ca ceva firesc, deoarece în memorialistica despre o vârstă atât de inventivă şi fantezistă, cum este (fost-a) copilărie, au împuternici egale (teatrală şi... fatală) atât vrăjitorul cu lumini, cât şi scamatorul cu umbre. (Da, din poziţia palmelor şi a degetelor apropiate de globul de lumină al lămpii cu petrol, tuţa îmi demonstra diverse figuri din umbre proiectate pe peretele din adâncul casei – iepure ce dă din urechi, câine ce latră, broască ce sare, hulub ce zboară... Pe când aceste toate se aflau dincolo de spaţiul casei, afară... Iar după geamul înnoptat – joc de umbre; spectacol pe care umbrele şi-l dau loruşi. În lipsa noastră, a copiilor spectatori şi actori, concomitent.) Anume că, pe alocuri trebuie să fii un adevărat fachir al propriei sensibilităţi imaginativ-evocative, pentru a te putea „reconstitui”. Şi chiar este obligatoriu, oarecum dimpreunul-a fi al concreteţei copilăriei cu metafora, lirismul şi nostalgia, pentru că în acest gen de invocaţie se întâlneşte, inevitabil şi... alchimistic, creativul cu re-creativul (de sine).

Desenele: Autoportrete de Leo Butnaru