Raluca Oana HELGIU


Din copilăria unui om chinuit

atunci şi acum…

 

Eu nu am avut o copilărie ca alţii. La mine în casă totul a fost foarte diferit. Am făcut atâtea lucruri greşite, chiar de la primul pas, acum 30 de ani! Am venit pe lume în locul nepotrivit şi în împrejurări groaznice. Poate că nu trebuia să mă nasc! Oricum, familia mea nu mă înţelege! Mi-e scârbă de tot şi de toate.

Mama nu şi-a dorit un copil, căsătorindu-se prea bătrână; tatăl meu a fost însă cel care a insistat cel mai mult. Poate că, dacă tatăl meu nu era cel care să-şi dorească un suflet drag de copil în casă, eu nu mai eram pe lume. Nu ştiu dacă aş fi ratat ceva. Sinceră să fiu, nu cred că-mi pasă. Familia mea mă enervează în aşa hal, încât mă aduce la exasperare. Ai mei nu mă înţeleg aşa cum mi-aş dori eu, şi lucrul ăsta mă indispune. Mama mea s-a chinuit imens până m-a născut. Doctori mulţi, bani cheltuiţi pe tot felul de tratamente aproape inutile şi rezultatul nu este aşa cum şi l-au dorit ei.  Pentru familia mea, eu nu sunt decât un copil de 30 de ani, o fiinţă foarte răsfăţată, cu mii de fumuri în cap şi fără niciun viitor… O hahaleră care, în loc să muncească, îi place să trândăvească, să mai scrie câte ceva din când în când şi să bârfească, aşa la nesfârşit. (…)  

Acum, nu-mi doresc decât să fiu mai puternică, ca toate bolile să nu mă mai călărească tocmai pe mine. Starea mea de spirit de acum este deplorabilă. În clipa aceasta îmi găsesc părinţii mei de vină, şi cele moştenite de la ei, şi toate defectele mentale şi fizice... Un coleg îmi tot zicea la un moment dat că el n-a putut moşteni de la familia lui nimic altceva decât bolile mintale, părinţii lui nu i-au putut da niciun fel de alte moşteniri…

Dacă aş putea, mi-aş frânge viaţa în franjuri mov.

            Trebuie să fie o formă de nebunie, că şi formele astea sunt atât de diferite.

Când eram mică, mama mea nu mă lăsa să mă joc cu cine mi-aş fi dorit. De atunci, am început să fiu absorbită de propriile mele emoţii şi frici. De teamă, nici nu mai puteam ieşi din casă. A trebuit să merg şi la doctor, să mă tratez. De când mă ştiu, nu aveam voie să fac nimic împotriva dorinţei alor mei. Eram nemulţumită de orice mi se întâmpla. Stăteam în casă, după ce veneam de la şcoală şi copiam aşa în neştire, din cărţi, zeci şi zeci de poezii de Eminescu. Nu ştiu la ce mi-a ajutat acel lucru. Nu mă interesa absolut deloc ce se întâmpla în jurul meu. De parcă toate suferinţele universului erau cuprinse în starea mea haotică... În casă nu vorbeam cu nimeni. Stăteam în camera mea şi ascultam la pick-up-ul mătuşii mele poveştile lui David Cooperfield şi muzică veche franţuzească.

            După o asemenea zi, mă duceam la culcare profund nemulţumită. ,,Cu o senzaţie de deznădejde – istovită de atâtea şi atâtea întrebări, privind viaţa mea. Îmi evaluam talentul, caracterul şi viitorul meu.” Părinţii ştiau de pe atunci că eu nu valorez nimic… (…) În mintea mea nu exista decât ură şi frământare. Nu ştiam pe ce drum să merg!

              Nu aveam voie să mă joc cu copiii de vârsta mea. Nu puteam să fiu decât sluga ideilor mamei mele. Seara, mă foiam în pat cu mintea obosită, epuizată fiind, dorind să ajung la o concluzie, la un răspuns. Eram hotărâtă să scap de gândurile mele, de ideile mele negre şi să pun capăt vieţii mele bolnave. Nici atunci şi nici acum nu am vreo satisfacţie reală. Nu mai pot lupta împotriva nimănui. (…)

            Când eram mică, mă bucuram cel mai mult când venea la noi acasă o rudă de-a noastră, pictoriţă şi pianistă. Îmi arăta tot felul de lucrări şi sutele de culori pe care le folosea pentru un singur portret. Pe atunci nu înţelegeam prea multe. Ştiam doar că vroiam, la un moment dat, să devin ca ea. Litzy mă strângea atât de mult în braţe, încât simţeam că mă sufocă. Portretele care îmi plăceau cel mai mult, mi le facea cadou. Pe Litzy o iubeam foarte mult. Îmi aduc aminte că soţul ei era profesor universitar la catedra de stomatologie din Târgu-Mureş. A ajutat-o foarte mult cât a trăit, după aceea Litzy a fost părăsită de fiica ei, care a plecat şi s-a măritat la Budapesta cu un scriitor. Acum, în casa pictoriţei nu mai intră nimeni, din când în când îi mai scrie mătuşii mele că vrea să fie şi ea vizitată de careva, dar nimeni nu-i mai bate la uşă!  (…)   

            Momentan, nu-mi doresc decât să rămân singură, să nu mai văd pe nimeni, să construiesc şi să demolez toate frământările mele, până la epuizare. Şi acum, când adorm, tot nefericită sunt.

            Dimineaţa, însă, când mă trezesc uit tot. Doar pentru câteva clipe. Oamenii nu mă interesează. Pentru mine nu sunt altceva decât nişte chipuri care nu-şi caută în sufletul lor, decât nefericirea.

            Mă simt pe zi ce trece tot mai rău. Mă izolez de oameni, pentru că nu-mi face nicio plăcere să stau în compania lor. Mă obosesc conversaţiile lungi şi tot ce se întâmplă împotriva voinţei mele mă indispune. Boala, izolarea, ambiţiile care se prăbuşesc şi faptul că trebuie să merg zilnic la serviciu şi să stau într-un scaun, nouă ore – toate nebuniile astea conspiră parcă să mă doboare. Nu-mi mai reuşeşte aproape nimic, aşa cum şi-ar dori părinţii mei. De-abia mă pot trezi dimineaţa şi când mă gândesc că o să mă aştepte o altă zi de tot rahatul. Simt că mă scufund în propriile mele supărări. Îmi petrec ultimii ani într-o depresie profundă care nu se mai termină. Neîncrederea în mine, disperarea şi ura mă chinuie. E o luptă cu mine însămi, fără margini.

            În afara iubitului meu, eu nu mă pot îndrăgosti de absolut nimeni. Mi-e teamă ca nu cumva să paralizez de nefericire. Mi-e frică să stau singură sau nemişcată în camera mea.

            Poate că sunt o nenorocită slabă, leneşă şi nehotărâtă, dar n-am ce face: într-o zi - îl iubesc pe Cătălin, în altă zi mi-e indiferent, iar uneori chiar îmi displace faptul că trebuie să vorbesc cu el la telefon ore în şir. Mă oboseşte. Îmi răpeşte, fără să vrea, din iubirile mele ascunse...

            Aş vrea să fiu îndrăgostită permanent şi fără scăpare. La fel cum o iubeam pe Litzy când eram mică...

 

 

Ora: 22.00

01.febr.2010

Braşov