Ruxandra CESEREANU

 

Verile când spărgeam bulbuci de smoală

 

            Cele mai straşnice veri din viaţa mea au fost între şase şi doisprezece ani. Înainte de şase ani eram prea mică, aşa încât nu îmi mai amintesc prea multe (dar bănuiesc că făceam destule boacăne), iar după doisprezece ani m-am domnişorit şi am căzut în langorile specifice sexului meu: mă plimbam cu fetele de aceeaşi vârstă, în amurg, pe malul râului, şi cochetam cu împlinirile şi neîmplinirile trupului nostru. Dar între şase şi doisprezece ani, verile şi mai ales serile de vară erau desăvârşite, cosmice, incoruptibile. Ca vinul-marmeladă. Le mai simt şi acum pe vârful limbii sau pe cerul gurii. Pe vârful limbii sunt pişcăcioase, pe cerul gurii sunt aburite cu vată de zahăr. Ultimele două săptămâni din august erau cele mai grozave. Dar înainte de venirea lor, înainte să ajung la ele şi să le degust, acasă, la bloc, mergeam mai întâi prin alte locuri.

            De obicei, mergeam într-un orăşel muntos de provincie, la unchiu' Nae şi mătuşa Mărioara, unde toată lumea mă cunoştea, fiindcă eram "nepoata domnului avocat". Nici măcar nu trebuia să am nume. Unchiu' Nae şi mătuşa Mărioara locuiau la început în centrul orăşelului, în spatele tribunalului, într-un ansamblu de case atât de complicat-aventuros pentru mine, la vârsta aceea, încât mi se părea o Curte a Miracolelor. Toată ziua scormoneam prin acea curte, iar, o dată, am nimerit chiar la tribunal, tocmai într-o sală în care îi năucea pe toţi unchiu' Nae: am observat cu uimire că judecătorului i se făcuse părul măciucă, la fel procurorului, la fel celui pe care îl apăra unchiul meu. Se răstea la toţi şi tuna şi fulgera ca un Dumnezeu sătul de isprăvile oamenilor. Era evident, prin urmare, de ce locuitorii orăşelului mă priveau inclusiv pe mine cu oarecare teamă: eram doar "nepoata" şi acest lucru era de-ajuns ca să impună respect. Pe cât de spăimos era unchiu' Nae, pe-atât de şugubeaţă era mătuşa Mărioara, care se înţelegea la toartă cu toată lumea şi care, în plus, era mare cafegioaică. Ştia să facă un genialisim tort de caise cu frişcă. Dimineaţa, îmi lăsa întotdeauna ceaşca umplută cu ceai de mentă şi uriaşele felii de pâine unse cu unt şi miere, ca să îmi crească mintea, zicea ea. De obicei, ne vedeam seara, când ajungeam acasă cerşetoreşte, soioasă, ferfeniţită, ameţită de păţănii şi de foame. Înfulecam îmbujorată, cu destulă febră de la joacă şi adormeam buştean. Iar a doua zi o luam de la capăt. Eram atât de nesăţioasă încât ajunsesem să hoinăresc în neştire, hipnotizată de propria-mi dorinţă de a rătăci. Îmi plăcea să stau între oamenii mari şi mici, dar şi să iscodesc de una singură. Târgurile de joi din acel orăşel de provincie erau mai cu seamă pe gustul meu histrionic: fiindcă eram "nepoata domnului avocat" primeam tot soiul de covrigei şi turte şi pricomigdale şi poame (murele şi fragii mă îmblânzeau), dar şi obiecte minuscule din lemn – oglinjoare, cai mişcători, clovni, tacâmuri. Mai rumegam seminţe de dovleac fripte în cimbru (ei, da!) ori castane potcovite cu nucă. Darmite feliile portocalii de dovleac, arse la cuptor, cu crustă maronie şi gust de banană! Mai dădeam pe gât câte-o înghiţitură de afinată, despre care se spunea că este de dres amigdalele (iar eu boleam întruna din pricina păcătoaselor acelora!), iar apoi mă priveam în sticla de la geam, scoţând limba violetă de-un cot şi bălăbănind-o aşa ca să mă amuz pe socoteala celorlalţi cum că am devenit indigo şi maharajahă din India (de ce maharajahă, nu prea ştiam). Apoi, fireşte, îmi zăngăneau mâinile de ineluşe şi mărgele din plastic, pe care le pierdeam până seara, cum tropoteam în preajma animalelor aduse şi ele la târg şi unde mă uitam şi eu mai îndeaproape la vaci, oi şi porci. Curcile şi gâştele nu-mi plăceau, dar mă jucam cu puii aurii ai raţelor şi găinilor, acoperindu-mi ochii cu ei şi lovindu-i uşor peste plisc, ca să-i aud cum măcăie. Se vindeau la târg şi puzderie de bibilici, pe care le priveam ca pe nişte zburătoare caraghioase, fiindcă nu le pricepeam rostul. Uneori, primeam cadou câte o pană de fazan sau cristal de râu. Îmi plăcea să sar pe baloţii de lână ai ţăranilor sau să caut potcoave pierdute, cărora le încercam tăria cu dinţii, ca o negustoreasă. Apoi gustam pe ici, pe colo, îmbiată, tot soiul de mezelicuri şi zacuşti, că doar nepoata de la oraş a domnului avocat trebuia să pună carne pe ea, ca să nu rămână zgâtie slăbănoagă de fată ofticoasă, cum ziceau babele. Nu rareori în peregrinările mele de sâmbătă ajungeam pe la nunţile ţinute în cantine. Aici îmi plăcea să-mi croiesc drum pe sub mese, ca un şorecar: nu amuşinam ceva special şi nici nu studiam picioarele petrecăreţilor. Dar pentru mine alergatul în patru labe pe sub mese era un fel de străbatere a labirintului. Tot aici, sub masa însurăţeilor, stăteam şi hăpăiam uriaşa felie din tortul miresei pe care o primeam tot fiindcă eram "nepoata domnului avocat". Altfel, udă leoarcă de la atâta bâţâială, în bermude şi tricou înnegrite de frecatul de garduri, puţină lume m-ar fi îmbiat să mă năpustesc la bunătăţuri. Îmi plăcea şi muzica schelălăită de la nunţi: patetică şi desuetă ca o japoneză. Îmi plăceau acordurile scâncite ale viorilor şi bălăbăneala acordeonului şi pantofii de lac ai dansatorilor şi mutra obosită a miresei. La o asemenea nuntă m-a prins miezul nopţii tot vânzolindu-mă pe sub mese, în timp ce mătuşa Mărioara mă căuta cu o poteră de fideli ai unchiului Nae prin toate cotloanele orăşelului.

Vara, în timpul arşiţelor, mă strecuram pe o insulă cu tufişuri şi pietriş bolovănos în mijlocul râului, unde coceam cartofi în jar, alături de alţi vagabonzi de soiul meu: exista, de fapt, o întreagă comunitate de hoinari veseli care, fiind vacanţă, plecau în zori de zi şi se întorceau pe la casele lor mult după amurg. Prânzul cartofilor copţi, pe care îi mâncam fierbinţi, pârlindu-mi buzele, cu coajă cu tot, alături de nişte franjuri de slănină prăjită, era un festin pentru burţile noastre chiorăind. În ce mă priveşte, oboseala venea şi de la faptul că mă bălăceam pe râu în jos, într-un pneu uriaş de camion, pe care, mai apoi, trebuia să îl car pe mal, în susul râului, ca să pot pluti din nou. Plutirea aceasta era esenţială tocmai întrucât, cocoţată pe uriaşul pneu, mai exact adâncită în el, cu picioarele la suprafaţă, mă credeam un explorator pe Congo, Amazon, Mississippi sau Gange (acestea erau celelalte patru mari fluvii favorite pe care le alegeam în afara Dunării, Nilului şi Eufratului). Flămândă şi tremurând, mă apropiam, după ce străbătusem partea mea de râu de vreo zece ori, de jarul unde ceilalţi hoinari coceau cartofi. Aici nu mai avea nici o importanţă dacă sunt sau nu "nepoata domnului avocat": eram recunoscută ca hoinăreasă cu vocaţie, strict datorită abilităţilor mele de rătăcitoare performantă. Tunsă scurt, băieţoasă, cu gura până la urechi, dornică mereu de poveşti, eram o tovărăşie deloc bâzdâcoasă tocmai datorită poznelor care semănau cu ale tuturor celor din comunitate. Făceam parte dintr-o confrerie implicită şi eram o neofită cu drepturi egale. De pe insulă, mă opream, uneori, la gară: trenurile de călători opreau mai rar, dar mie îmi plăceau în mod special marfarele, cu maroniurile lor ruginite, îmi plăceau chirăiturile lor răguşite şi mirosul de petrol solidificat. Îmi plăceau şinele la care mă uitam fix până când ochii mi se încrucişau, într-un fel de autohipnoză pe care mi-o destăinuise unul din hoinarii de pe insulă. Tot lângă gară se afla un lan de porumb de unde furam ştiuleţi din două pricini: ca să frig grăunţele lăptoase, dar şi fiindcă îmi confecţionam peruci şi bărbi. Deghizată cu astfel de accesorii străbăteam în amurg uliţele orăşelului, râzând în pumni de trecătorii care, credeam eu, nu mă recunoşteau. Lumea îmi ştia, însă, meteahna şi, ca să-mi facă pe plac, mulţi jucau rolul săracilor cu duhul, păcălindu-mă, de fapt. În afară de nunţi, mai mergeam şi la înmormântări, dar nu îmi plăcea deloc să văd mortul. Rămâneam în alai, mai mult ca să miros tămâia şi, nu în ultimul rând, ca să aud poveştile şi bârfele scornite despre cel mort. Nu mă omoram după colivă, care mi se părea o prăjitură piezişă şi confuză. Nu îmi plăceau nici tromboanele de la înmormântări, cu tristeţea lor caraghioasă.

            Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci când mergeam, vara, în marele oraş al bunicilor mei din sud, unde mă aştepta o herghelie de verişori. Aici nu ar mai fi fost posibil să hoinăresc de una singură, întrucât m-aş fi rătăcit. În plus, eram o anonimă şi nu mai aveam identitatea de "nepoată a domnului avocat" în liota verişorilor zbanghii, chiar dacă aveam totuşi un fel de identitate: eram poreclită Bozgoroaica. În sud exista, însă, un alt farmec: acela al grădinilor babiloniene, jungloide, abundente, cu fructe şi legume uriaşe şi zemoase, care mă copleşeau. Aveam parte, o spun cu mâna pe inimă, chiar de grădina Edenului, înainte de descoperirea păcatului. Bunicii mei aveau atât în spatele, cât şi în faţa casei grădini doldora, îmbelşugate, suculente şi voluptuoase. Horbote de grădini care concentrau lumea, pe Dumnezeu şi omul la un loc, nedespărţiţi. Verde, roşu, portocaliu, acestea erau culorile principale ale grădinilor babiloniene din marele oraş sudist. Undeva, într-un sat arşiţos, unde bunicul era preot, mai exista o a treia grădină atât de copleşită de roade, încât arborii se preschimbaseră în nişte animale păroase, cu blană şi ochi, de care, însă, nu îmi era frică. Striveam sub tălpile goale caise, piersici şi dude, portocaliu şi mov, fiindcă nu mai aveam pe unde să calc: totul era un drum de fructe, o cale regală, aromată într-atât încât îmi lua minţile. Aici am avut parte, fără să ştiu, de prima mea experienţă psihedelică: prin mireasma fructelor care îmi ciuruise creierul şi nările, ca şi cum craniul mi-ar fi fost despicat. Umblam ca o hebefrenică şi, din când în când, mă lua pe sus o levitaţie mică şi concentrată, în timp ce verişorii mei mă bănuiau de scamatorii şi mă pârau bunicilor că iar m-am dus puţin la cer, pe spate. Parcă eram umplută cu puf; de pe la zece ani, însă, levitaţiile mele care ţineau câteva secunde au dispărut cu totul, de parcă aş fi devenit brusc locuită de oase bolovănoase. După ce adăstam îndelungat în această a treia grădină lichefiată, cu parfumurile ei înteţite de vară, adormeam buştean, în jurul unei fântâni de lemn, ca un fetus somnangiu. Era un somn cleios, de ou, produs tocmai de grădina învârtejită şi adânc mirositoare a fructe despicate în zahariseala lor răscoaptă.

După astfel de isprăvi prin alte locuri, întotdeauna reveneam acasă în ultimele două săptămâni din august, ca şi cum părinţii mei ar fi dorit să mă readapteze la ritmul vieţii obişnuite. O viaţă de bloc (etajul IV, apartamentul 19), cu limitele şi sonorităţile ei publice. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa, fiindcă, în paralel cu presupusa mea întoarcere acasă, construiam o lume zemoasă şi o dulceaţă grea din poveşti scurte, care se derulau zilnic cu încetinitorul. Ca farmazoană a acestei lumi încetinite, frânam viteza răsucind-o în bucle temporale coapte, tocmai bune să se topească în gura mea. Ziua fornăiam drăceşte şi trupeşte: eram cu toţii nişte cai de curse ori furnici uriaşe. Vacanţa de vară era un carusel şi un ochean când solid, când lichid, care nu putea fi spart nicicum, ci se învârtea la nesfârşit. Chiar şi atunci când ploua, stăteam ghemuiţi şi înghesuiţi unii într-alţii, fie în corturile improvizate din pături, fie în casa scărilor, unde jucam ca nişte cartofori şi trişori la un loc Animale din continente, Fazan cu filme, Popa Prostul, Şeptică şi Marocco. După-amiezele, până în amurg, erau consacrate mâţelor scurte şi lungi, cum erau numite alergările gâfâite pentru a captura pe unul sau altul, şi Ascunselea. Pe patrulaterul de bolovani din spatele blocului construiam navete spaţiale şi interpretam nişte seriale la modă precum Planeta Giganţilor şi Pierduţi în spaţiu. În sfârşit, tot după-amiaza, jucam Partizani (habar n-aveam eu pe vremea aceea cine erau partizanii, dar îmi plăcea să fiu hărţuită cu mingea din două părţi şi să fiu prinsă ultima, fiindcă întotdeauna eram ultima capturată sau mohicancă, ziceam eu cu trufie de puştoaică încă nefumătoare), Şapte Paşi la Perete sau Regină, Regină, câţi paşi îmi dai. Era să uit de Şotron, dar aici importantă era piatra pe care o aruncam în pătratele egale; şlefuiam piatra, o mângâiam, ba chiar o atingeam de obraz ca pe un suflet viu şi puneam speranţă în ea. Seara, însă, jocurile şi ritualurile primeau gust de ambrozie. Mai întâi jucam Omul Negru, cântând ca halucinaţi, obsedant, Ora X a venit, Omul Negru n-a sosit. Apoi, într-un târziu, sosea şi ceasul fatal şi personajul respectiv. Era un joc tăios care conţinea destulă moarte mică în el. Îl jucam mereu cu pielea înfiorată, excitată metafizic de absenţa prezentă a Omului Negru. Pofteam ca o profanatoare de morminte după jocul acesta în care asceza şi patima se învălmăşau. Nu mai ştiu de câte ori am fost captiva Omului Negru, dar, indiferent dacă deveneam prinsa Lui sau nu, eu tot extaz simţeam. Un extaz de copil care îi amestecă la un loc pe Dumnezeu şi Diavolul (Moartea) într-un cocteil Molotov. Eram, fără să ştiu, o anarhistă.

            După gâfâiala acestor alergări tropotite şi frenetice, seara ne aşezam în cerc în faţa blocului, pe dalele fierbinţi, şi aşa începea vremea poveştilor. Dădeam capul pe spate şi mă simţeam fericită cu cerul înstelat deasupra mea şi legile epice în inimă. Întotdeauna erau băieţii mai mari cei care povesteau: îi ascultam ca pe nişte vraci mai degrabă decât şefi de trib. Ei spuneau mereu doar două tipuri de poveşti: cu extratereştri şi ucigaşi. Cele dintâi mă lăsau destul de rece, dar cele din urmă îmi stimulau atât de tare imaginaţia, tocmai pentru că eu nu mă luptam în mintea mea cu oameni răi, ci cu altfel de făpturi, anume monştri, dragoni, balauri, diavoli (cărora îmi plăcea să le spun, tachinându-i, ghiavoli), vârcolaci, troli, pricolici, incubi, lemuri, oho, şi lista nu se termina decât cu chiu cu vai. Al. Capone intra şi el aici, nu ştiu de ce, bântuind printr-un Chicago unde zgârie-norii erau turnuri de dragoni cu solzi scânteietori. Într-una din veri, ritualurile noastre narative au fost tulburate de filmul King Kong evadează. În faţa blocului fusese ridicat un cort uriaş de circ unde încăpeau câteva sute de oameni, sub o cupolă improvizată de cinema, care mirosea a ceară şi petrol. Era vorba de o caravană cinematografică sosită de nu se ştia unde şi care se sălăşluia doar în cartierele de periferie ale marilor oraşe. Cred că am văzut atunci King Kong evadează de câteva zeci de ori, ronţăind seminţe de floarea soarelui sau de bostan, într-o atmosferă proletară sută la sută. Mai lipseau doar comisarii comunişti în haine negre de piele. În altă vară, ritualurile au fost perturbate de uriaşele conducte scoase la suprafaţă, pentru a fi reparat sistemul de canalizare; alergam ca şobolanii veseli prin aceste conducte, mai şi adormeam în ele, trântiţi unii peste alţii ca nişte salahori obosiţi. Pentru mine, conductele scoase la suprafaţă reprezentau vizibilitatea labirintului. Atunci când nu existau astfel de perturbări precum King Kong evadează sau conductele de canalizare, serile de vară se desfăşurau canonic şi desăvârşit, în ritmul poveştilor cu gust de migdale. Cădeam într-o letargie de debil mintal fericit, cu senzaţia că voi putea face în aşa fel încât serile de vară să nu se mai termine niciodată. Când poveştile nici nu sfârşiseră întru totul, auzeam vocea mamei chemându-mă în casă, drept care mă ascundeam prin tufişuri sau o păcăleam pe mama, liniştind-o cum că voi urca în curând pentru cină şi somn. Niciodată nu am făcut-o, însă, decât după ce tolba cu poveşti se crăpa de tot, iar mama mai avea să strige după mine de nu ştiu câte ori să mă urnesc spre casă. Înainte de a-mi lua picioarele în spinare, târşâindu-mă obosită, dar înminunată, clămpănind din dinţi de plăcere, mai făceam ceva. Mă aplecam către dalele de asfalt, încleiate la margini cu smoală, şi spărgeam bulbucii toropiţi de căldură. Spărgeam toţi bulbucii din jurul blocului, dintr-un obicei pe care cu greu l-am priceput până la urmă. Era, spun eu acum, felul meu de a măsura narativitatea cosmică, de a îmblânzi timpul, de a-l împinge înapoi şi a-i striga să nu se ducă încă, să mai stea cu mine. Era felul meu de a fi ucenica amurgită a ceva confuz şi inefabil, de a cântări extazul prin structura de ascultătoare profesionistă a poveştilor. Era vorba de o clepsidră neagră şi fericită, timpul lipindu-se de degetele mele mânjite cu smoală. Era peruca mea de actriţă şi de negresă metafizică. Bulbucii de smoală erau nişte iluminări concrete ale faptului că eram copil şi că nu voiam să cresc, ci să fiu lăsată în pace în acea stare epică transcendentală. Mă rugam unui Dumnezeu mic şi nevăzut, întunecat ca smoala şi ca noaptea poveştilor pe care le frământasem în urechi şi pe limbă. Cu Dumnezeul acesta făceam pact, spărgând bulbucii de smoală. Acasă, după ce mâncam în fugă, ritualul epic continua, întrucât tata îmi citea basme cu mântuitori mici ca mine. Nu îmi plăceau Feţi-Frumoşii, ci bărbătuşii mai tainici, poznaşi, zăluzi şi hăbăuci precum Greuceanu, Trişti-Copil, Pipăruş, Şperlă, Petru Cenuşă, Ţugulea sau Tei-Legănat. Îmi plăcea puţin şi Omul-de-piatră, fratele de cruce al unui Făt-Frumos încuiat la cap. Doar aceştia erau paraleii mei. Nu aveam gust pentru salvatorii strălucitori, ci pentru aceia camuflaţi şi labirintici, chirciţi în ei înşişi. Vedeam în ei nişte hohengheri, cum îi poreclise un zmeu dintr-un astfel de basm. Şi, după vorba acestuia, hohengherii mei anonimi, dar năzdrăvani, luau suflengherele zmeilor, iar lucrul acesta făcea ca inima mea să bată mai tare. Vedeam suflengherele acelea strânse chiar în pumnul meu şi nu ştiam ce să fac cu ele. Nu pricepeam întru totul vremurile acelea, dar cred că nici ele nu mă pricepeau întru totul pe mine.

            Aşa erau serile verilor de august între cei şase şi doisprezece ani ai mei: straşnice, incoruptibile, buclate, mătăsoase şi pofticioase. Apoi, Omul Negru a venit.

 

(povestire autobiografică din volumul Nebulon)