Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Moni STĂNILĂ

 

Moartea. Ştiu că sună prăpăstios, dar dintre toate amintirile din copilărie: cei doi dinţi ai poştaşului, bătaia pe care a luat-o Dana cu papucul de casă al maică-mi cînd i-a făcut ditamai cucuiul la Miha, descoperirea după o oră de fugă prin pădure că cea care mă urmăreşte în capot nu e „Marea Neagră” (porecla unei femei din Tomeşti, care umbla în tocuri şi capot prin sat), ci maică-mea, care o să mă stîlcească în bătaie fiindcă mi-am băgat castraveciorii lu’ tanti Voicu pe nas, nebunia şi spaima că m-am născut în urma unui contact sexual dintre ai mei, uciderea unei cîrtiţe în drum spre izvor, prima banană văzută / mîncată, primul „semnal” că sunt femeie – în vreme ce făceam roata ţiganului şi paralele pe bătătorul de covoare – convinsă că s-a rupt ceva în mine şi că s-ar putea să mor, descoperirea (prin spionaj) că oamenii mari cînd se sărută folosesc şi limba, faptul că oamenii din Tomeşti au asociat pomul meu de iarnă din pădure (făcut pe ascuns, aproape de o colibă de brad, şi care avea multe lumînări aprinse noaptea) cu venirea extratereştrilor şi că au crezut asta încă vreo săptămînă pînă ne-au prins şi multe-multe alte şocuri...; cel mai puternic totuşi l-am avut la trei ani jumate cînd a murit tata Ion, bunicul după mamă.

            Partea proastă e că ai mei nu m-au dus la înmormîntare. Evident că nu bănuiam ce e aia mort. Deşi cu două săptămîni înainte să moară – în timp ce mă cocoţam pe el – s-a lăsat pe spate în pat şi a spus “am murit!”. Eu rîdeam şi urlam “Nu moare tata Ion! Nu moare tata Ion!”. A fost foarte ciudat, şi mi s-a întipărit în minte, că a devenit serios, m-a luat pe genunchi, m-a privit în ochi şi mi-a zis “Moare tata Ion că e bătrîn”.

            Apoi am aflat că a murit. De aici filmul amintirilor se taie. Am înţeles de la ai mei că nu m-au dus la înmormîntare pe motiv că eram prea mică. Deşi tata Ion ţinea în mod deosebit la mine. Militase serios pentru naşterea mea într-un moment în care pe mama nu o trăgea inima să mai nască un prunc. De cînd mă născusem, de cîte ori venea la noi mă legăna pe genunchi şi îi spunea mamei că nimeni nu o să aibă aşa ochi frumoşi ca ai mei (cred că voia să o încurajeze).

            La pomana de nouă zile maică-mea ne-a dus pe toate trei. Satul ei natal e în vîrful unui deal, aproape de Vîrful Padeş şi de Munţii Poiana Ruscăi. Ca să ajungi la cimitir trebuie să mai urci nişte dealuri. Dumitru Crudu, cînd a văzut poze din zona copilăriei mele, a spus că i-am redat convingerea că există locuri idilice în lume – asta aşa, ca detaliu picant şi ca să mă dau mare (sic!).

            Cimitirul îl mai văzusem pînă atunci, era un loc bun de joacă. Nu făcusem nici o legătură între el şi tata Ion. Noroc că mama a fost însoţită de nişte babe, căzute parcă din Kazantzakis în plină vară pe dealurile de la Luncanii de Sus. Cînd mama plîngînd mi-a arătat un mormînt proaspăt şi mi-a spus că acolo e tata Ion am avut cel mai mare şoc din copilăria mea. M-am aruncat pe mormînt urlînd ca din gură de şarpe, am început să sap cu mîinile în pămîntul proaspăt şi să strig “Tata Iooon! Tata Iooon! Îs io Moni! Dacă mă iubeşti ieşi afar’ la mine!!!”. În mai puţin de două minute săpasem o groapă din care mi se mai vedeau picioarele, soră-mea Miha sărise să-mi dea o mînă de ajutor, procurase rapid şi nişte beţe, iar babele ţipau chinuindu-se să o resusciteze pe maică-mea leşinată la picioarele crucii.

            Foarte greu şi trist. Am rămas cu o sechelă legată de moarte de atunci. Sechelă care mi s-a transformat în coşmar în februarie 1990, cînd l-au scos din groapa comună pe Sorin Leia, un tînăr de 22 de ani din Tomeşti – împuşcat în cap la Revoluţie pe scările Catedralei – şi pe care l-am privit în faţă, mort şi descompus.

 

 

Foto:

Dreapta sus: Moni şi sora mai mare

Stînga sus: Tata Ion