Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Raluca Oana HELGIU

 

,,Nu există întâmplare, fatalitate care să împiedice, să oprească sau să deturneze un suflet decis de la înfăptuirea hotărârii sale" (Ella Wheeler Wilcox)

 

 

De mică mă simţeam complet epuizată. Tusea mi se agrava şi aveam un zâmbet drăcesc. Stăteam în scaunul meu primit moştenire de la străbunica mea şi plângeam mai tot timpul. Soba veche din faţa mea avea gravat chipul Maicii Domnului pe ea. Ochii îmi erau sticloşi şi ficşi, braţele îmi atârnau de-o parte şi de cealaltă a jilţului îmbrăcat cu pluş vişiniu, iar gura îmi era

încleştată. Vroiam atât de mult să fiu ca ceilalţi copii. Să fiu sănătoasă şi să nu mai trebuiască să îmi petrec atâţia ani prin spitale.

Atunci când mă îmbolnăveam, îmi apăreau ca în piesele de teatru vechi româneşti, imagini despre moartea mea. Şi nu le puteam impiedica. Mă gândeam obsedant la natura bolii mele şi la tot ce o să spun înainte să închid ochii – ceva pasional, fireşte! De mică îmi doream să fiu înmormântată în rochie de mireasă albă cu voaluri multe care să-mi cuprindă tot corpul. Vroiam să arăt ca un îngeraş care stă gata să zboare! (…)

 

Ştiam că mama mea nu o să mă lase să mă joc cu copiii pe care îi iubeam. Pe unii dintre copii îi veneram. O prietenă de-a mea semăna cu păpuşile ruseşti. Era atât de frumoasă şi de dulce, dar nimeni nu vroia să se joace cu ea, pentru simplul motiv că provenea dintr-o familie de oameni săraci şi fără niciun Dumnezeu… Părinţii Agnei erau foarte săraci şi locuiau cu chirie într-o locuinţă dărăpănată lăsată de nişte saşi la plecarea în Germania.

 

          Mama mea îi agrea doar pe copiii care proveneau din familii de burghezi. Ăştia erau plozi de doctori, de ingineri, de avocaţi... Nişte pramatii cu care mă certam din orice, fiecare vroia altceva. Eu sufeream imens şi plângeam mai tot timpul. De mică nu sufeream să fiu contrazisă, fiind un copil foarte răsfăţat. Dacă tot mama mea îi iubea pe copiii din familiile ăstora, de ce nu veneau imbecilii să mă viziteze la spital? De ce nu mă mai salutau pe stradă, atunci când ştiau că mai am de trăit atât de puţin... Toate gândurile mele optimiste se spulberau ca ceaţa.

 

Maică-mea nu vroia să învăţ de la golanii din cartier să înjur ca birjarii şi să încep să mă comport ca ei. De pe atunci îşi dorea să mă protejeze de toate răutăţile oamenilor şi nu a făcut bine. Oamenii sunt groaznici şi cât ai încerca să-i iubeşti, la un moment dat, parcă toate se întorceau împotriva mea; eram un suflet chinuit, care se lupta groaznic cu viaţa şi cu bolile, care erau parcă fără număr.    

 

Mă împrieteneam de pe la vârsta de trei ani, numai cu oamenii bătrâni, la care mergeam în vizită cu părinţii mei. Ăştia mi-au băgat în cap tot felul de tâmpenii. Prietena cea mai bună a mamei mele îmi povestea la vârsta de 8 ani, cum soţul ei o violase toată viaţa, cum şi-a crescut copiii singură, departe de părinţii ei, care nu au mai vrut-o, căsătorită fiind cu acea pramatie perversă. Vorbele ei mă marchează şi acum. Aveam de mică o nervozitate teribilă. Mă simţeam neputincioasă în faţa greutăţilor. Nu puteam s-o ajut deloc pe prietena mamei mele, care suferise o viaţă întreagă din cauza unui bărbat meschin.  (...)

 

Mamei mele nu-i plăcea să fac decât ce vroia ea. Mi-era tot timpul frică să o contrazic. M-a învăţat să fiu supusă, să nu-i contrazic pe ceilalţi, să fiu o fiinţă fără personalitate. Şi cât rău mi-a făcut. Nu ştiu cum s-a descurcat ea în viaţă, dar eu nu mai suport să-mi zică nimeni ce să fac! Simt că înnebunesc dacă vreo rudă sau vreo persoană străină îmi comandă pe un ton aspru şi dur – că mai sunt de călcat nişte haine, că mai e de tăiat ceapa pentru mâncarea din orez... Din secunda aceea, fiinţele cu care mă împrietenisem până atunci, îmi devin deodată duşmanii cei mai groaznici, la care renunţ fără să dau vreo explicaţie cuiva!

 

Cu timpul, am ajuns la concluzia că e musai să mă descurc de una singură. Recunosc că mi-e foarte greu, fiind o fiinţă hipersensibilă, dar trebuie să merg mai departe, să nu-mi mai fie teamă de nimic... Am momente când îmi dau seama că parcă tot răul se ţine după mine, că cineva mă urmăreşte şi îmi şopteşte mai tot timpul la urechea dreapta: ,,Eşti o ratată!” Că, orice ai face şi cât de mult te-ai zbate, la sfârşitul vieţii tot acolo ajungi unde îţi este predestinat.