Ancheta Tiuk!

Şocul copilăriei


Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?

 

Flori BĂLĂNESCU

Foto: Flori (contemplând lumea sprijinită pe călcâie/sic/), Mamaie şi Mama - Coşoveni, septembrie 1973

 

Ce m-a şocat? Bună întrebare pentru un copil (după... 2x20 de ani). Uneori mi-e pică pe mine că nu pot exulta ca alţii (copii de vârsta mea /sic!/) amintindu-mi, de exemplu, cum am găsit un pui de guguştiuc părăsit de mămica lui etc. şi ce mult am plâns etc. Nu iau în uşor amintirile de acest gen, care pot fi considerate traumatizante. Doar că unii dintre noi au avut parte, nu neapărat de o educaţie, ci de o viaţă ceva mai spartană.

Primul mare şoc, ce vine să completeze înţelegerea copilăriei, cumva din viitor spre trecut, este acela al conştientizării că am fost un copil nedorit. Ştiam de când mi s-a prefigurat memoria individuală, însă „şocul” l-am trăit mult mai târziu. Şi poate că a fost bine, deoarece asta mi-a asigurat o pojghiţă de copilărie fericită, acel potenţial ce ne permite să proiectăm asupra trecutului lumini de nostalgie blândă, dâra de luminiş care ne salvează de la prăbuşire, de la autism.

Când am început să înţeleg cu adevărat ce este aceea o revoltă (interioară), un traumatism (psihic), o suferinţă trăită în tăcere (înăbuşită) eram destul de măricică, însă tot copil. Aveam vreo 14-15 ani şi am fost distrusă de neputinţa pe care o trăia tata (Dumnezeu să-l odihnească!) pentru că nu putea să facă rost de pâine pentru noi trei – el, mama şi cu mine. Ceilalţi doi fraţi ai mei erau deja pe picioarele lor, la casele lor. Avea fiecare cartela lui de pâine (ulei, zahăr, unt etc.). Deşi era angajat la „Electroputere”-Craiova, eu, minoră, eram trecută pentru raţie în „contul” mamei. Care, fiind lucrătoare la CAP, nu avea nicio raţie... Minunata dialectică a traiului în comunism! Pentru cine s-a născut după sau pentru cine a trăit în vreo zonă mai privilegiată... amintesc: raţia zilnică de pâine în anii ’80 era de o jumătate de franzelă (Cât să fi avut una întreagă? Poate 300 de grame, maxim 400!? chiar şi 500! gândiţi-vă ce-cât înseamnă 250 de grame de pâine zilnică pentru trei oameni), şi nu se putea obţine decât pe cartelă nominală. Sau pe sub mână (pe sub tejghea era formula consacrată), dacă o ştiai pe vânzătoare sau dacă îi plăteai două pâini ca să-ţi dea una întreagă (aşa cum reuşea tata, uneori). „Inerţiile” sistemului făceau ca alţii să crească porci, luând pâine cu sacul în fiecare zi.

Tata era un bărbat înalt, bine făcut, muncea în ture de „12 cu 24”, în condiţii grele, fiind manevrant de vagoane, în mod normal (nimic nu era normal pentru noi) trebuia să se hrănească pe măsură. Cam ce putea să-şi ia la pachet un om nevoit să muncească atât de mult? Reamintesc: în anii ’80, din alimentarele patriei-noastre-socialiste-multilateral-dezvoltate au dispărut, pe rând: conservele de legume (celebrele ghiveciuri, foarte bune, de altfel, la gust, de-asta au şi dispărut printre primele), nu mai vorbesc de fasolea cu costiţă sau cu cârnaţi (ceea ce puteau mânca muncitorii la serviciu), apoi conservele de peşte, laptele, brânza, ouăle, mezelurile... (ce cozi se făceau, încă de noaptea, pentru un amărât de parizer!), apoi toate legumele la borcan şi n-au mai rămas la un moment dat decât cutiile (de carton) cu aşa-numiţii creveţi vietnamezi (un fel de chipsuri). Insolitele reclame ce împodobiseră ţara în lung şi-n lat – Nici o masă fără peşte! (anecdotica epocii a înregistrat: Nici un peşte fără masă!, tocmai pentru că în perioada antecartelizării eram bombardaţi cu acest „aliment” oceanic!) – arătau acum, în anii din urmă ai regimului, precum sloganurile comuniste atârnând pe clădirile cenuşii după 1989. Se goliseră de conţinut, de conţinutul cel mai propriu. Când „se dădea” peşte oceanic în Piaţa Mare din Craiova se declanşa o adevărată revoluţie în jurul camionului din care era descărcat.

Aşadar, ce să-şi ia muncitorul (în speţă, tata) „la pachet”, să mănânce la muncă... o felie de pâine şi ce mai inventa mama (o mare artistă în domeniul supravieţuirii fără compromisuri) pe acasă. Dar nu foamea în sine (chiar dacă a fost teribilă), nu ea m-a şocat. Deşi nu ştiu dacă întrebarea e cel mai propriu formulată prin verbul a şoca, pentru ceea ce vreau eu să spun. Ci imaginea tatălui meu aşezat la masă cu capul în pământ. Imaginea asta a lui, de bărbat înfrânt, m-a urmărit mai ales după ce el nu a mai fost, iar eu terminasem deja facultatea. O retrăiesc cu sufletul pe care îl aveam atunci, la aceeaşi intensitate. Captivă copilăriei.

Până în 1993, cât a apucat să trăiască în democraţia noastră originală, îi aduceam în „fugile” mele acasă, şi în vacanţe, cârnaţi, costiţă afumată, brânzeturi (preferatele lui) şi mici dulciuri dichisite. Şi lame de ras. Să-i „răzbun” viaţa mizerabilă în care a ascuţit lama pe pahar ca să-l ţină cât mai mult.

Nu fusese frânt de altceva decât de propria-i neputinţă de a fi maleabil ideologic, aşa încât el şi familia lui să o ducă mai bine. A refuzat cu încăpăţânare pe toată durata cât a fost salariat să devină membru de partid. Era una dintre cauzele pentru care stătea la masă fără să sufle o vorbă. Şi se ridica mereu nesătul. Mereu revoltat în sine că nu îşi poate hrăni familia.

Pentru această imagine a tatălui meu sunt în stare să desfid pe oricine ar încerca să facă o prezentare „pozitivă” a comunismului.

Numai un film artistic ar putea fi demn de imaginea-amintirea-durerea tatălui meu sau, poate, un autentic proces al comunismului.