„Nu se poate trăi numai din scris”

Interviu cu Ioan GROŞAN,

realizat de Ana Dragu

 Cum era alintat când era cu adevărat mic prozatorul Ioan Groşan? Cât de lungă a fost viaţa în Satulung? Mai continuă ea şi astăzi?

 În copilărie eram alintat cu apelativul „Nelucu” de mama mea (al cărei favorit sunt şi astăzi) şi mai apoi de soră-mea, care nu s-a supărat niciodată că sunt preferatul mamei. Copilăria şi adolescenţa au coincis cu timpul petrecut în Satulung, vreme paradisiacă, precum în Creangă, cu toate că traversam fără să-mi dau seama – au avut grijă părinţii de asta – o parte din „obsedantul deceniu”. Abia mai târziu am aflat că bunicul din partea mamei săpase la Canal, ca naţional-ţărănist şi chiabur. Am avut şansa să copilăresc lângă un castel al grofului Teleki Laszlo, castel devenit Gostat, clădire fabuloasă, cu multe cotloane, pe care le exploram avizi cât era ziulica de lungă. Ceva din splendoarea încăperilor de altădată, tapetate fiecare în altă culoare, se mai păstra şi-n acele zile, chit că-n ele se aşternea, pe parchet, grâu pus la uscat sau sămânţă de iarbă adusă din Sudan. Acolo, în fosta imensă sală de bal, „se dădea” şi film, cu soldaţi sovietici care trăgeau frenetic – aşa aveam eu senzaţia – în candelabre şi lambriuri.

Care a fost prima carte (pentru adulţi) pe care ai ţinut-o în mână? Dar prima carte care te-a făcut să îţi doreşti să devii scriitor?

Locuiam împreună cu părinţii mei în clădirea Sfatului Popular al comunei, iar din sufrageria noastră o uşă care nu se închidea niciodată dădea direct în camera care adăpostea biblioteca sătească, unde mama era bibliotecară şi unde mă jucam printre cărţi. Aşa că aş putea zice că în mare parte am avut o copilărie „livrescă”. Prima carte care m-a tulburat a fost „Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, pe care am şi încercat s-o parafrazez, neştiind evident ce-nseamnă a parafraza. Dar nu mi-a ieşit mare lucru.

Care a fost primul text scris de care ai fost mândru? Cui l-ai arătat prima dată? Cine este azi primul tău cititor?

„Insula”, din volumul „Caravana cinematografică”, text apărut încă în 1976 în revista „Amfiteatru”. Evident, am arătat revista părinţilor mei, cărora le-am şi dedicat prima carte. Iar primul cititor este... eu („Je” est un autre, n’est-ce pas?), fiindcă las textul să se „dospească” o vreme, apoi sar cu lectura pe el.

Ioan Grosan e un mare iubitor de poezie. Există însă vreun poem, mic, mic, cât de mic, semnat de tine? Chiar ascuns prin sertare...

 Cu o singură excepţie, n-am scris niciodată poezie, deoarece pentru mine actul poetic e un mister nedesluşit, ca şi actul compoziţiei muzicale majore: nu-mi pot da seama cum se face şi pace! Parodii – da, am scris, dar nu cu consecvenţa şi harul prietenului Lucian Perţa din Vişeul de Sus, cel mai bun parodist la ora actuală din literatura română. Să revin însă la excepţie: în clasa a XII-a la Liceul „Gh.Şincai” din Baia-Mare, pe vremea când se făceau acele tablouri de absolvire cu motto-uri poetice (în special din Labiş: „Trăim în miezul unui ev aprins...), colegele, ştiind că scriu, m-au rugat să fac eu un motto, să fim mai originali. Cum eram îndrăgostit de una din ele, m-a pus diavolul să comit următoarea tâmpenie, de care şi-acum mi-e ruşine: „Suntem pe calea visurilor noi/ Cu zestrea rânduielii şi-a dorinţei /Vom face-ncet să urce dintre noi /Speranţele în lumea biruinţei”. De-atunci m-am lecuit definitiv.

 Care sunt poeţii-prozatorii tăi preferaţi?

 Mulţi, mulţi... Eminescu (cel uluitor, din postume), Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Mariana Marin, Angela Marinescu... Iar dintre prozatori Faulkner, Breban (cel din „Bunavestire”), Nabokov şi marea pleiadă rusă. Şi aş adăuga unul mai puţin cunoscut, un ceh, Vaclav Rezac, al cărui roman, „Hotarul”, apărut în 1944 şi tradus la noi în 1964, este de o (post)modernitate copleşitoare.

 Cum se desfăşoară scrisul lui Ioan Groşan? Ce îl declanşează? Există o anumită rutină pe care o respecţi?

 La întrebarea asta zău că nu ştiu să răspund.

 Sunt mai trainice prieteniile literare decât cele pe care le-ai legat (dacă acest lucru s-a întâmplat) cu posesorii altor profesii?

 Da, prin natura preocupărilor şi fiindcă se comunică mai uşor, prieteniile literare sunt mai trainice, dar nu le refuz nici pe celelalte.

 Când mă gândesc la proza lui Ioan Grosan eu spun: "Trenul de noapte" forever. Tu ce spui? Şi te-aş ruga să îţi aminteşti povestea scrierii acestei cărţi, în aceeaşi măsură în care te-aş ruga să îţi aminteşti cum pufnea în râs cenzura citind ceea ce urma să devină "O sută de ani la porţile Orientului". În ce măsura a dăunat cenzura scrierilor tale?

 Istoria „Trenului de noapte” (a povestirii cu pricina) este simplă, am mai spus-o: m-a enervat teribil că într-o capodoperă a lui Rebreanu, „Proşti...”, ţăranii care se scoală cu noaptea-n cap s-ajungă la gară să ia un tren, nu mai pot, din diverse motive, perfect acumulate de scriitor, să se urce-n el. Mi se rupea sufletul de mila lor. Şi-atunci mi-am zis: „Ia să fac eu să urce în tren măcar unul din  ei!” Sigur, acolo s-au mai ivit şi alte motive (literare), dar impulsul iniţial ăsta a fost. Cu cenzura n-am avut o relaţie prea tensionată, pentru că pe timpul acela funcţiona foarte bine auto-cenzura, în sensul că ştiam „cam ce merge şi ce nu”. De pildă, textele „O sută de ani de zile la Porţile Orientului” şi „Planeta Mediocrilor” le-am publicat întâi în foileton, în revista „Viaţa studenţească” şi, respectiv, „Ştiinţă şi tehnică”. Negociam fiecare foileton cu redactorii şefi de atunci, la un coniac, în birourile lor. Eu ştiam unde vin în text poantele şi aşteptam reacţiile lor. Ei nu-şi îngăduiau să râdă pe faţă, în prezenţa mea, şi-atunci, când ajungeau la pasajele cu pricina, scoteau un  zgomot asemănător motorului unei motorete „Mobra” care nu vrea să pornească, un fel de hârâit din gât, ca la astmatici. Mai lăsam eu, se mai lăsau şi ei... Vreau însă neapărat să adaug că şi Stelian Moţiu, la „Viaţa studenţească”, şi Ioan Eremia Albescu, la „Ştiinţă şi tehnică”, erau oameni extrem de inteligenţi, cu care se putea discuta deschis (aproape) orice.

A fost "trăitul din scris" un scop pentru tine? Crezi că în România de azi se poate trăi exclusiv din literatură?

 Da, a fost şi este scopul major al vieţii mele. Dar în marea majoritate a cazurilor, la noi cel puţin, nu se poate trăi numai din scris.

Cum e să fii în patru manuale?

     Fiindcă manualele nu plătesc, e ca şi cum ai fi cu fundul în două luntri.