Constantin CHEIANU

 

Sex & Perestroika

 

Ed. Cartier, Chişinău, 2009

 

 

A ascunde că te consideri român

 

Uneori aveam cu străinii alt gen de neînţelegeri. 

Ne aflăm la o mică pensiune de scriitori, Lavigny, se cheamă, nu departe de Geneva, cinci autori de diferite vârste din tot atâtea ţări, plus patroana vilei, o literată elveţiană. Ne vedem doar serile, cum zilele ni le umplem scriind fiecare în camera lui, în spatele unor uşi având pe ele plăcuţe cu numele unor mari scriitori ai secolului XX.

Fără ghilimele.

Am crezut, la început, că e un omagiu adus acelor autori, pe chestia că onoraseră cu augusta lor prezenţă localul cu pricina, din care cauză ne-am cutremurat de pietate când am păşit pragul acelor spaţii brusc spiritualizate.

Nici unul, ni s-a spus, nu călcase vreodată  măcar pe aproape.

Eram somaţi să fim aşa, pur şi simplu, pentru trei saptamâni „William Faulkner”, „Ernest Hamingway”, „Andre Malraux” şi etcetera. După primul impuls pe care îl aveai să smulgi plăcuţa alienantă, a trebuit, în final, să acceptăm tâmpenia locului, alăturându-ne docili şirului nesfârşit de „Faulkner”-i şi „Osborne”-i găzduiţi de-a lungul mai multor ani de interesanta pensiune. Resemnându-ne, totodată, cu gândul că alţi „Ernest Hamingway” şi „Andre Malraux” ne vor urma pe acolo.

Odată intraţi în camerele acelea, ne-am şi imaginat cum gazdele se tăvălesc de râs lângă uşa fiecăruia.

O extravaganţă tributară unei mentalităţi  de provinciali, am conchis nu fără iritare până la urmă! O glumă deplasată, ce mai!

Avuseseră cumva ideea să ne motiveze să aspirăm la gloria acelor autori, ori, din contră, îşi puseseră în gând să ne inhibe într-atât încât să nu compunem nici o propoziţiune de-a lungul celor trei săptămâni cât urma să şedem acolo?

În ce mă priveşte, am avut şansa „să fiu” scriitorul meu iubit Albert Camus şi, încercând să fiu inhibat ori invidios pe chestia asta, am văzut că echivala cu exersarea aceloraşi sentimente faţă de Montblanc, vârful căruia putea fi văzut, în zilele cu soare, plutind deasupra unui orizont dizovlat în ceaţă, aşa cum apare Fujiyama în gravurile japoneze.

Dacă ziua aveam la dispoziţie, pentru a ne potoli foamea, un frigider plin cu de toate, cinele erau mai speciale. O fată prepara specialităţi de-ale locului, pe care le savuram pe terasa din faţa vilei, unde la picioarele noastre stătea tolănită, ca un animal de casă blând şi uriaş, o peluză, cu un strat de iarbă gros chiar cât o blană de urs.

Totul era plin de o delicată solemnitate, bucatele ne revelau gusturi noi, neştiute, iar privirea ni se scălda în deschiderea vastă ce se întindea până la un orizont pierdut, dincolo de care se ghiceau, fantomatic, versanţii Alpilor, haşuraţi de lumini crepusculare.

Atmosfera atât de specială era garnisită cu discuţii despre bucurii şi mizerii de scriitor, clipe în care chiar se întâmpla să ni-i imaginăm printre noi pe Jean-Paul Sartre sau Thomas Mann.

Conversaţiile noastre se axau cel mai frecvent, este adevărat, pe ce avem mai inedit în ţările din care proveneam şi fiindcă doi dintre noi reprezentam fostul „lagăr socialist”, un poet din Cehia şi eu din Moldova, ceilalţi scriitori - un indian, o englezoaică, o americană, şi gazda elveţiană - ne-au lăsat cu amabilitate să ne situăm în centrul atenţiei, de unde să le povestim în voie cum luptaseră popoarele noastre pentru abolirea comunismului.

Cehul ne-a vorbit, previzibil, despre „revoluţia de catifea”, despre Havel şi despre faimoasa Chartă din 1977.

Le-am evocat, la rândul meu, cât de entuziast am putut, lupta noastră pentru limbă, alfabet şi libertate şi i-am văzut ascultându-mă cu o intensă participare, în ciuda englezei mele de turist. Erau întru totul de acord să reuşim, recâştigându-ne literele, virgulele şi cuvintele limbii materne.

După vreo jumătate de oră de gângăveală patetică, însă, odată grupul întreg electrizat, aveam să stric toată impresia bună cu o singură frază.

„Lupta aceasta a noastră, le-am zis la sfârşit, ar fi avut un final glorios, dacă ne uneam cu România!...”

Aici au împietrit cu expresiile de bucurie şi admiraţie care îi prinseseră. După care, tăcerea avea să se lase bubuind, precum o trapă, peste fragmentul de terasă şi animalul-peluză unde cinam şi nu s-a mai deschis până la sfârşitul serii.

Scene cu acest tip de reacţii aveau să se repete în timp cu diverse alte ocazii.

Ce naiba?!

Auzisem, bineîneţels, şi eu că românii au, în Europa, în imaginarul insului comun, o faimă nu tocmai grozavă.

O reacţie atât de crispată, însă, venită dinspre nişte intelectuali m-a stupefiat.

Transformarea era atât de brutală, încât nici nu am realizat în primul moment sursa ei. Am admis că poate rostisem ceva incorect englezeşte şi îmi ieşise fără să vreau cine ştie ce fuck off. Sau poate le jignisem, involuntar, patriile, pe motiv că nu avusesem eleganţa să-i las să creadă că moldovenilor le-ar fi plăcut, la o adică, să se unească cu India, de pildă, sau Elveţia.

Când am realizat în cele din urmă motivul subitei lor prăbuşiri în tăcere, m-am ruşinat în prima clipă de entuziasmul meu unionist aşa de dezaxat. După care, însă, m-a luat în posesie un acces de furie pe care cu greu mi l-am reprimat. „Jigodii!” mi-a venit să le zic. Oricât de exagerat era entuziasmul meu pro-românesc, reacţia lor inflamată mi se păru de-a dreptul rasistă. Unde le era stofa de intelectuali, dacă îşi exteriorizau prejudecăţile şi umorile ca nişte primitivi?! 

S-a întâmplat pe la tot felul de alte foruri şi festivaluri, în străinătate, să mă scoată din sărite scriitoraşi cu reacţii şi tăceri având aceiaşi origine, încât ajungeam să le sbier în faţă despre „Cioran al nostru, despre Brâncuşi, despre Ionesco, despre Eliade şi că ce ştiu ei, mârlanii dracului!...”

Se făceau, normal, cu şi mai mare băgare de seamă cu mine. Mă ocoleau cu şi mai multă nelinşte după asta. Nu pentru că aveau ceva împotriva acelor nume, ci fiindcă ştiau să le delimiteze atât de tranşant, de români şi de România, ataşându-le la garnitura valorilor strict universale.

Un bun mai al lor decât al meu şi al românilor!

Exact cum se întâmpla în perioada sovietică, când ruşii îşi luau libertatea să-i  considere pe tovarăşii autori Blaga şi Sadoveanu din ţara socialistă-soră România mai ai lor, decât aveam voie să-i consider eu „ai mei”. 

Ah, dacă naţia română s-ar fi înfăţişat înaintea mea în acele momente să-i spun  eu o vorbă!  

„Fraţi români, să le zic pentru început, pe bune, ce dracu le-aţi făcut voi europenilor, încât atunci când le spui că visul tău este să te uneşti cu România, le strici toată impresia bună despre tine? Cum se face că am ajuns noi, basarabenii, astăzi, în Europa, să ascundem că ne considerăm români, cum făceam altă dată în URSS?!”

Uite că nu aveam niciodată naţia română prin preajmă!

Las-că revolta mea era aşa de mare, încât mă ştiam în stare să o păstrez nestinsă până voi fi intrat pe la Albiţa în „regat”! 

 

 

Jefuit de fraţi

Numai că odată ajuns la Bucureşti, pregătit să-mi rostesc filipicele, aterizam, brusc, în plinul unui vacarm turbat de voci care se întreceau la înjurat românii şi România. Criticile pe care mi le pregătisem cu acurateţe sunau acum ca o bălmăjeală de copil pe fondul înjurăturilor meşteşugite şi veninoase proferate de români, cu voluptate, la adresa românilor şi a României.

Speram, bineînţeles, să descopăr,  peste Prut, şi spirit autocritic, ceea ce auzeam, însă, avea proporţiile unei veritabile orgii masochiste.

Toţi în ţara aceasta aveau de reglat nişte conturi cu românii şi cu România. Inşi abia procopsiţi cu oareşice bunăstare, bunăoară, atâta cât să le permită să-şi petreacă vacanţa dincolo de Vama Veche ori Nădlac, se lăudau, la televizor, cu isprava de a se odihni în altă parte decât în propria ţară şi asta pentru că „românii noştri îţi oferă condiţii de rahat şi te mai şi jefuiesc pe de-asupra, nu e posibil, într-un cuvânt, să te odihneşti cum se cuvine în ţara ta...”

Pe alţii, stabiliţi de ani buni în străinătate, îi vedeai, tot la televizor, devastaţi de înduioşare pentru ţara natală, şi asta numai la adăpostul unei distanţe apreciabile de ea.

Venea apoi rândul intelectualilor rafinaţi cu observaţiile lor:  Nu există sentiment tragic la români... Dragostea la noi parcurge distanţa dintre romanţă şi pat… Avem o psihologie de popor superficial… Suntem un popor care poate frige mititei pe orice Golgotă…”

Pentru ca tabloul să fie întreg, mai era nevoie şi de apărători ai naţiei române, cu condiţia să fie nişte prăpăstii de inteligenţă şi moralitate. Poftim, că ieşeau la rampă alde Funar, Vadim şi Păunescu!

Dacă unul din stereotipurile despre români spune că sunt hoţi, eu în acel moment  chiar m-am simţit jefuit.

Am intrat în alertă, mi s-a părut că, între toţi românii, sunt primul care adulmec  pluitnd în aerul ţării adierea catastrofei. Restul nu-l simţeau. Instinctul meu de basarabean stând la paza  românismului mi-a spus asta fără greş. Am văzut că nu mai e decât foarte puţin şi românii vor doborî definitiv România şi poporul român. Şi până seara târziu, pe la ora 24, când închideam, siderat, televizorul în camera mea de hotel, isprava părea încheiată cu succes.

Românii şi România erau la pământ.

„Aoleu, mi-am zis, am visat atâţia ani să ajung să-mi văd patria interzisă, ca să asist aici la sfârşitul ei aşa de puţin glorios. Mâine dimineaţă o să găsesc pe afară doar ruine şi cadavre.”

Ei bine, a doua zi descopeream, vrăjit, o Românie foarte fresh, iar cetăţenii ei, vioi şi amabili, mult mai bine crescuţi decât noi, basarabenii, erau plini de energia făuririi.

O ţară ca oricare alta, m-am calmat eu, ce mai, una care practică ceea ce găseşti peste tot, adică fotbal, corupţie, talk-show-uri şi mai presus de orice cârcoteală.

Adevărul este că, pentru români, cuvintele nu păreau să însemne mare treabă.

După ce nouă, la Chişinău, ne-au tot fost interzise „neologisme” timp de 45 de ani încât vorbirea noastră a ajuns în final să aibă mai multe sincope şi bâlbe decât cuvinte, debitul verbal copleşitor al românilor mă trimitea de fiecare dată în transă. Aveam mereu pornirea să-i dau la încetinitor. 

Trecutul meu lingvistic precar n-o să-mi permită, probabil, niciodată să mă simt tot atât de în apele mele vorbindu-mi limba ca şi fraţii români. Şi dacă am amintit de ape, trebuie să spun că de fiecare dată când mă pomenesc peste Prut, încă mă mai simt în postura înotătorului începător. Stau pe ţărmul mării şi mă uit cu invidie şi admiraţie la muşchiuloşii ce se avântă în talazurile limbii române, tot atât de lejer, cum eu mă aruncam în apa iazului din sat. Mă aventurez într-un târziu şi eu să avansez în  marea „verbului matern”, numai că la primul val întâlnit începe dezastrul. Plaja se prăbuşeşte brusc sub pământ, marea urcă la cer, iar eu plonjez în gol.

Şi după ce o putere străină mă proiectează pe vârful valului, tot ea mă zvârle la fundul unui şanţ, ce se cască din senin. Degeaba flutur din mâini în ideea unei aterizări blânde, sunt  îngropat numaidecât de un alt val şi ştiu precis că am murit. Gustul neaşteptat de sărat al apei mă livrează unor convulsii vomitive devastatoare şi numai asta mă readuce la viaţă.

Mă simt mai stăpân pe limba mea doar când scriu în ea. Atunci stau pe malul mării, contemplez înotătorii din larg şi-i imit, dând din mâini şi din picioare.

 

 

„Cine nu are un basarabean, să şi-l cumpere!”

Numai că totul în ţara aceasta mergea strună până pe la amiază, după care, odată cu consolidarea primelor ambuteiaje pe Magheru şi Calea Victoriei, gata, semnele războiului românilor cu românii se făceau din nou simţite! Şi ceea ce clădiseră până pe la ora 14, demolau cu succes până seara.

La ora 24, praful se alegea din nou din România...

Cu siguranţă, exista un moment, o fracţiune de secundă, poate, de-a lungul celor 24 de ore, când românul îşi iubea ţara şi numai asta o salva. Şi aşa de secole bune. Clipa aceasta părea suficientă, numai ea asigurase existenţa poporului român, numai ea nu lăsa România să se năruie la pământ. 

Zguduită în fiecare zi de cutremure din astea, însă, nu avea cum să reziste. Trebuia alertată.

Şi am văzut că noi, basarabenii, i-am putea fi de folos. Experienţa  de practicanţi ai dragostei interzise faţă de România ne recomanda drept nişte consultanţi oportuni. Puteam fi folosiţi cel puţin în două moduri, pe care am fost pregătit să le omologhez la emisiunea „Garantat 100%” a TVR-ului, dar nu m-au primit acolo.

Primul ar fi fost să fie diseminaţi prin toată ţara basarabeni iubitori de români şi de România. Fiecare consiliu judeţean, toate întreprinderile şi firmele trebuiau să-şi prevadă câte un „basarabean de serviciu” în componenţele lor. Tot aşa, televiziunile şi posturile de radio urmau să-şi înceapă şi încheiee programele cu declaraţia-rugăciune de dragoste a basarabeanului faţă de România, el fiind încadrat în schema de personal.

Comună, orăşel, oraş – toate localităţile ţării urmau să plaseze, în piaţa principală, într-un loc anume amenajat, câte un basaraben, care să spună, 24 din 24 de ore, cât de tare iubeşte românii şi România.

„Cine nu are un basarabean, să şi-l cumpere!”, acesta trebuia să fie sloganul de promovare, conform planului meu.

Chiar eu eram gata să-mi ofer serviciile în acest sens. Aveam să le povestesc românilor cum statul sovietic ne-a limitat în fel şi chip contactele cu ei şi cu România şi că, din cauza aceasta, imaginaţia noastră a explodat. Am ştiut la perfecţie cum să localizăm Pământul Făgăduinţei.

România, ţara interzisă, pe care o ascultam la radio ca pe un fel de „Europa Liberă”, România, pe care unii dintre noi, mai norocoşi, născuţi în satele de frontieră, o văzuseră la televizor!... Tot ei, fericiţii, crescuţi pe malul Prutului, contemplaseră români vii păscând oi reale peste Prut... Nouă, celor trăitori departe de râul mistic, ciobanii aceea ni se revelau tot atât de mitici ca şi Dafnis şi Chloe.

Ştiam că peste Prut nu se găseşte pământ, iarbă, râuri, aer şi oameni. Acolo totul era literatură curată!

Limba română şi îndemânarea cu care românii o vorbeau ne hipnotiza. Avea ceva magic de-a dreptul, pentru că ajutaţi de ea, ciobani ori ţigani îţi ziceau  lejer lucruri pe care la noi unii doctori în filologie cu greu le formulau.

Graiul nostru moldav era, fireşte, foarte bun şi el, dar  mai ales pentru a-l folosi la păscut oi, la mâncat ciorbă cu fasole şi la prăşit păpuşoi. Româna părea o limbă a saloanelor, demnitatea ei era a unei limbi în care se scriu opere literare şi biblii.

Un fel de latină clasică!

Era insuportabil de frumoasă, ceva din căţri!

Faptul că o vorbeau în stradă bătrâni, copii, cerşetori, femei, bărbaţi, vânzători ni ce părea suprarealist, era un veritabil act de creaţie.

Le purtam o recunoştinţă fără margini oamenilor aceştia care ştiuseră să dureze şi să păstreze o limbă şi o ţară!

Le păstraseră şi pentru noi!

Îi iubeam pe toţi, până la cel din urmă cerşetor!

România, ţara de radio, România, ţara de televizor, România, ţara de cărţi şi reviste, cu mii de Dafnisi şi Chloie păscând sute de mii de Mioriţe pe picioare de plai!

Era tărâmul – ştiam! - populat cu 22 de milioane de Emineşti!

Cam asta trebuia să spună „basarabeanul de serviciu” naţiunii române în fiecare zi!

A doua idee de utilizare a experienţei moldovenilor, pe care vroiam să o lansez la TVR, era să fie băgată întreaga populaţie a României, cele douăzeci şi două de milioane de inşi, într-un fel de RSS Moldovenească, ca într-un „reality show”, unde să le impui românilor toate interdicţiile şi abuzurile de care avuseserăm parte noi. Să le interzici sub ameninţarea cu puşcăria, de pildă, utilizarea cuvintelor „român”, românesc”, „România”, să nu-i laşi să facă uz de treizeci de mii de cuvinte din DEX, să le interzici litera „ge”, să-i obligi pe actori să-şi rostească replicile din scenă cu accent oltenesc, bănăţean ori aromân, etc., etc.

Garantat că românii îşi îndrăgeau ţara după un sejur ca acesta în RSS Moldovenească!

Numai că nu am fost acceptat cu ideile mele la emisiunea „Garantat 100%”.

Nu asiguram un rating, comparabil cu cel pe care numai sportul naţional „beştelitul românilor” îl făcea.

 

 

Beştelitul românilor

Fiindcă mi-am dorit, firesc, să le fiu pe plac românilor, să le arăt că şi eu pot, că sunt de-al lor, m-am lăsat atras la rândul meu de contaminanta probă, cu stângăcia neofitului.

„Ştiţi, le-am zis cu vocea sugrumată de emoţie, în anul 1990 Teatrul Naţional din Iaşi a susţinut un turneu prin Moldova şi, fiindcă eu însoţeam trupa prin localităţile noastre, am invitat toţi actorii, după unul din spectacole, la nişte rude din satul natal. S-a făcut un ospăţ pe cinste, toată lumea a fost încântată: actorii – pentru primirea caldă, rudele mele – pentru şansa de a vedea în carne şi oase fiinţele mitice, în numele cărora demonstrasem în piaţa pirncipală a ţării, adică românii. Dacă totul s-ar fi rezumat la doar atât şi nu ieşea la iveală faptul că rudele mele au un copil care urma să meargă în clasa întâi, întâlnirea putea fi considerată mai mult decât un succes al diplomaţiei populare. Scena însă nu a avut o continuare fericită din cauză că în Moldova anului 1990, după proaspăt adoptata Lege a limbii de stat şi trecerea la alfabetul latin, nu era de găsit nici brumă de manual cu litere latine, iar actorii de la Iaşi nu au avut reţinerea să tacă, oferindu-se care mai de care, să-i trimită rudei mele câte un abecedar.

Bineînţeles, nici unul dintre ei nu a trimis vreodată un abecedar.”

Fiindcă vocea mea se pierdea în vacarmul produs de ceilalţi „sportivi”, puteam să-mi continui netulburat tiradele.

„Postul Radio România Cultural, mai ziceam, mi-a montat o piesă, am semnat un contract pentru un onorariu, dar nu am primit nici un bănuţ...”

Zero reacţii.

„Barosanul ziar bucureştean „Ziua”, continuam eu cât de monoton puteam, mi-a solicitat colaborarea cu o rubrică săptămânală şi când peste jumătate de an am mers la Bucureşti să ridic onorariul convenit, mi s-a spus că, de fapt, nu mi se cuvine nici un onorariu.”

Aş fi continuat cu alte exemple în acel cor zglobiu de critici la adresa românilor, dacă nu aş fi observat la un moment dat că, totuşi, sunt ascultat. Românii o lăsară mai moale, treptat, cu masochismul, ciulindu-şi urechea la ce spun străinii. Eu, adică.

După care, brusc coalizaţi, i-au dat o ripostă straşnică intrusului.

Numai ei aveau voie să se murdărească!

Mai ales faptul că un bâlbâit de basarabean încerca să le reproşeze ceva îi enerva la culme. Te desfiinţau pur şi simplu pe chestia comuniştilor noştri păduchioşi la guvernare, cu un Voronin dictator şi românofob.

Pe scurt, se întâmpla exact ceea ce – iarăşi - găseşti în orice ţară şi la orice popor, ai cărui reprezentanţi adoră să-şi scuipe şi înjure naţia, dar numai până în momentul în care străinul are nesăbuinţa să se ia de ei. Atunci fac harcea-parcea din el!

Românii probau, laudă domnului, acelaşi instinct sănătos.

Mai presus de orice, însă, simţeai în spatele criticilor şi înjurăturilor lor la adresa propriei stirpe convingerea că nu poţi distruge o ţară cu una cu două. Şi asta pentru că o aveau, spre deosebire de noi, care, neavând-o, orice ameninţare la adresa ei ni se părea fatală.

Poate că şi aceasta ar fi fost una din bunele utilizări ale basarabenilor, adică aceea de a-i enerva pe români cu criticile, ajutându-i astfel să se solidarizeze împotriva cuiva.

Numai că românii începuseră după 1989 să ne şi simpatizeze.

Ei da, când îi scoteam din sărite, ne terfeleau mai rău decât ar fi făcut-o rusul cel mai parşiv. Nici un străin, însă, nu ştia să se bucure mai mult când izbuteam ceva, aşa cum se bucurau românii.

Îi întâlneai în stradă, la Chişinău, să zicem, pe un Emilian Galaicu Păun, un Dan Bălan, o Nicoletă Esinencu şi îţi ziceai, iată nişte cântăreţi şi scriitori oarecare... Sau „Zdob şi Zdub”, Mihai şi Sandu Vakulovski, Dumitru Crudu, Planeta Moldova,  Pavel Stratan, Vitalie Ciobanu şi Vasile Garneţ de la revista „Contrafort” şi atâţia alţii. 

La Bucureşti oamenii aceştia erau purtaţi pe la toate revistele şi televiziunile.

Numai aşa, Europa îi cunoştea.

După Europa, aflam şi noi cine sunt.

Trebuia aşadar să ne facem subtili, să ne obişnuim cu ideea că nimeni nu ştie să ne înjure mai rău, dar şi să ne salute mai entuziast decât românii şi România.

 

 

 

 De câtă dragoste nu aveau nevoie românii  

Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemângâiată decât noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare. De unde era să ni le dea nouă, dacă ei îi lipseau atât de mult?!

Şi aşa alergam unii după alţii cu limba scoasă, noi după iubirea  României, România după farmecele Europei.

Dacă până în decembrie 1989 românii s-ar fi mulţumit cu semne de atenţie venite de la oricine, după această dată numai dragostea Europei şi a Americii  îi putea mulţumi. E clar că noi, basarabenii, nu puteam concura Europa şi America.

Uimitor cât de mare era dragostea cu care românii nu aveau ce face!

Numai aşa se explică consternarea care i-a apucat, în 2001, când basarabenii au votat comuniştii. Care comunişti e puţin să spui că nu-i iubesc deloc pe români.

Ei crezuseră, probabil, că după ce nu au avut ce face cu iubirea noastră, aceasta trebuia, după o lege nouă a fizicii, nu doar să stea bine conservată, ci chiar să  prolifereze. Ca şi cartofii: pui, în cuib, trei tuberculi şi toamna scoţi  treisprezece. Aşa au făcut şi ei, ne-au oferit nişte „tubercului umanitari” sub formă de cărţi, ajutoare, burse, fonduri, lăsând îngirjirea acestora pe seama intelectualilor şi politicienilor naţionalişti de la Chişinău, după care au luat-o fulger din loc de la Prut tocmai spre NATO şi UE.

În cincisprezece ani au ajuns acolo unde şi-au dorit, după care şi-au amintit de noi. Şi când şi-au întors privirile, s-au speriat de ce-au văzut.

Intelectualii noştri, după ce citiseră că unele plante se dezvoltă mai bine dacă le pui muzică simfonică, au crezut, la rândul lor, că „tuberculii” pot fi îngrijiţi bine dacă le reciţi versuri patriotice. Când s-au trezit din recitalurile lor, era târziu, căci „gândacii de Colorado”, alias comuniştii, compromiseseră întreaga recoltă.

Vorba e că în 1989 intelectualii noştri au primit de la Moscova, pe tavă, ceea ce nu au ştiut să obţină prin efortul lor timp de 45 de ani. Adică o revoluţie.

Pe care au transformat-o în una de uz personal. Reducând-o cu succes la atâta cât să le asigure acces nestingherit la valorile culturale româneşti. Şi – la fonduri româneşti. Crezând că poporul se poate mulţumi la rândul lui cu valori româneşti. Minus fonduri.

Nimic mai dulce pentru ei decât să-şi editeze o carte peste Prut. Pe locul doi, după gradul de dulceaţă, se situa gândul că şi poporul, oricât de înfometat ar fi, trebuie să fie tot atât de fericit ca şi ei pe chestia că îşi editează cărţi peste Prut. Asta pentru că Puterea Sovietică îi obişnuise pe poeţi cu ideea că poporul îi poartă pe braţe de dragi ce-i sunt pentru operele lor în care cântau partidul, pe Lenin şi comunismul.

Acum cântau România, numai că nu mai exista Partidul Comunist care să le dea iluzia că sunt purtaţi pe braţe de popor pentru cântecele lor.

În plus, o parte a moldovenilor mai păstrase o amintire nu tocmai dulce despre românii  din interbelic, care se purtaseră cu ei mai rău decât nişte străini şi iată că intelectualii basarabeni naţionalişti, într-o nefastă continuitate, confirmau gloria cea mai neagră a românilor.

Numai aşa, după 1989, românofobia avea să irumpă în Moldova independentă. Dacă Puterea Sovietică ne ţinuse în frâu dragostea faţă de România, tot ea ştia să strunească şi dispoziţiile românofobe.

Odată cu libertatea, însă, totul s-a revărsat peste margini, şi iubrea, şi ura.

 

 

Ţara viselor noastre

Teritoriul României continuă să fie pentru mulţi dintre noi unul bun să-l populezi cu vise şi fantasme.

Şi nu ne mai cereţi să fim „realişti”!

Dacă până în 1989 era locaţia ideală pentru  limbă română, literatură română, cultura română, istoria română, după această dată a trebuit să învăţăm a le face loc în acel spaţiu şi unor români reali, nu tocmai simpatici. Nu am fost în stare.

Am ales să visăm în continuare, chit că, la ceea ce ne era drag odinioară, adică limba română, literatura română, cultura română, istoria română s-a adăugat, mereu, după 1989, ceva nou şi frumos – Revoluţia română, Liviu Ciulei, Piaţa Universităţii, Lucian Pintilie, Liiceanu, Pleşu, Andrei Şerban, Monica Lovinescu, Goma, Silviu Purcărete, Patapievici, Lucian Boia, Jurnalul lui Eliade, Jurnalul lui Sebastian, întreg Ionesco şi întregul Cioran, Cărtărescu şi încă atâţia alţii.

Şi când te aştepţi mai puţin, hop! că mai apare ceva ori cineva bun să-l plasezi în ţara viselor noastre. E destul să te gândeşti la ce ispravă a reuşit Cristian Mungiu „al nostru” la Cannes!

Se întâmplă să ajung de multe ori în România şi nu mă prea dau în vânt să am de a face cu oamenii aceea care îmi vorbesc atât de bine limba şi cu care mă înţeleg atât de prost. Nu vorbesc cu ei, nu mă lansez în discuţii, nu semnez contracte. Îmi face bine să stau pur şi simplu printre ei. Văd şi scene nu tocmai de vis, dar întotdeauna ştiu că undeva, în această ţară există Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Liiceanu, Pleşu, Monica Lovinescu, Goma, Patapievici, Jurnalul lui Eliade, Jurnalul  lui Sebastian, întreg Ionesco şi Cioran întreg, Cărtărescu şi o puzderie de atâţia alţii.

După care pot să mă întorc, luminat, în rezervaţie, la Chişinău.

Am înţeles că generaţia noastră nu îşi va încheia vieţile altfel decât iubind-urând această mamă ingrată şi generoasă, neînţeleasă şi prefăcută, crudă şi băşcălioasă. A fost cea care, în tinereţe, excita şi exalta în noi tot ce aveam mai bun, a fost marea dragoste a tinereţii noastre. Iată de ce nu vom fi în stare  niciodată să o urâm doar.

O înjură românii şi minoritarii din România, o înjură vecinii şi cei de peste ocean, o înjură basarabenii din Chişinău şi mai ales basarabenii stabiliţi peste Prut.

Ce traumă e să-i cunoaştem pe italieni atât de românofobi!...

Spune-ţi-ne oricâte mârşăvii vreţi despre ea, noi cu această iubire iraţională vom muri.

Să o urască alţii după noi.

Iar când nu mai avem puteri s-o iubim, atunci iubim dragostea noastră pentru români şi România.