VLADIMIR SOROKIN

 

fragment din “SLĂNINA ALBASTRĂ”

 

CEHOV 3

 

ÎNMORMÂNTAREA LUI ATIS

Studiu dramatic într-un singur act

 

Victor Nicolaevici POLOZOV, moşier

Arina Borisovna ZNAMENSKAIA, tânără actriţă

Serghei Leonidovici ŞTANGHE, doctor

Anton, o slugă bătrână

1

 

În livada cu meri de pe moşia lui Polozov. Anton sapă o groapă între doi meri înalţi. Se lasă seara.

 

ANTON (respirând greu): Doamne… Isuse… ai milă de noi păcătoşii. Ce idee mai e şi asta, să-l îngropi în livadă? Ca şi când n-ar mai exista vreun alt loc. Unde am mai ajuns, Doamne iartă-mă. Păcatul ăsta la bătrâneţe. Ar trebui să-i fie ruşine boierului, ruşine! Ce păcat că a murit boierul cel bătrân, i-ar fi spus el, aşa cum îi tot spunea – scoate-ţi gărgăunii ăştia din cap, Vitiuşa!

Intră Znamenskaia cu o ramură de liliac; poartă o pelerină stropită cu noroi şi o pălărioară cu boruri largi.

ANTON: Doamne Sfinte! Arina Borisovna!

ZNAMENSKAIA: M-ai recunoscut, Anton! Ce minunat! Bine te-am găsit.

ANTON (cu o plecăciune): Nădăjduiesc că sunteţi bine! Sigur că v-am recunoscut! Cum să nu vă recunosc? (Se agită, lasă jos lopata) Iertaţi-mă, daţi-mi voie, îndată fug să vă anunţ.

ZNAMENSKAIA: Nu trebuie.

ANTON (se grăbeşte să intre în casă): Ba cum să nu! Cum să nu!

ZNAMENSKAIA (îl opreşte): Stai aici. Ţi-am spus, nu trebuie.

ANTON: Dar vă aşteaptă boierul de atâta vreme…

ZNAMENSKAIA: Dragule, bunule Anton, aici nu mă mai aşteaptă nimeni de mult. (Priveşte în jur) Nu s-a schimbat nimic în doi ani. Casa arată la fel. Şi livada. Până şi girueta de la mezanin, tot ruginită…

ANTON: Păi, coniţă scumpă, cine să se urce s-o cureţe? Eu am îmbătrânit, iar boierul nu mai vrea să tocmească alţi servitori, că nu mai sunt bani. Administratorului i-a dat drumul să plece, jupânesei la fel. Doar eu am rămas. Cât despre giruetă, dacă nu-s bani nici să dregem cerdacul…

ZNAMENSKAIA: Dar leagănul unde-i? Era agăţat de mărul acela.

ANTON: Putreziseră frânghiile şi le-am tăiat. Boierul nici n-a băgat de seamă, şi la ce ne-ar mai trebui leagăn acum? Natalia Nicolaevna şi copiii nu mai vin pe aici. (Îşi aduce brusc aminte) Coniţă scumpă, dar aţi binevoit să vă stropiţi pe spate de sus până jos!  Permiteţi, daţi-mi plerina!

ZNAMENSKAIA (se sprijină cu coatele de trunchiul pomului): Lasă.

ANTON: Probabil aţi sosit de la gară?

ZNAMENSKAIA: Da. Stau numai puţin şi pe urmă plec înapoi. Iar tu n-ai să-i zici nimic. Auzi?

ANTON: Cum aşa?

ZNAMENSKAIA: Spune-mi, tot aşa este… (cade pe gânduri)

ANTON: Poftiţi, vă rog?

ZNAMENSKAIA: Nu, nimic. Rămâi cu bine. (Aruncă ramura de liliac, dă să plece dar se ciocneşte de Polozov. Acesta e în frac, cu mănuşi albe, şi poartă pe braţe un ogar mort)

POLOZOV: Arina… Arina Borisovna.

ZNAMENSKAIA (îşi întoarce faţa): Victor Nicolaevici.

POLOZOV (înlemnit): Eu…

ZNAMENSKAIA: Iertaţi de deranj.

POLOZOV (face eforturi ca să vorbească): Dumneavoastră… nici vorbă. Daţi-mi voie. E aşa de…

ZNAMENSKAIA: Am trecut pe aici ca să mă uit la livadă. Doar atât. V-a murit câinele? Ia staţi aşa, să fie oare acelaşi? În braţele dumneavoastră pare aşa mic.

POLOZOV (aşează câinele pe pământ): Mă bucur nespus să vă văd. E atât de neaşteptat, dar atât de bine. Foarte bine.

ZNAMENSKAIA: Ce e bine?

POLOZOV: Că sunteţi aici.

ZNAMENSKAIA: Ce ciudat… Când veneam de la gară prin pădurice, mi-a luat-o înainte un mujic beat călare. Era gol până la brâu şi în mână ţinea o piesă de motor, probabil desprinsă de la vreo maşinărie. Lovea cu ea trunchiurile mestecenilor şi tot striga “La posturi! La posturi!” Mujic smintit. La ce posturi? Un mujic complet smintit. Şi încă rău de tot.

ANTON (clatină din cap): Din Vostriakovo, precis. Ăştia se ţin de scandaluri.

POLOZOV (către Anton): Du-te şi pune de ceai.

ANTON: Numaidecât, tăicuţă. (Iese)

ZNAMENSKAIA (se apleacă asupra câinelui şi îl mângâie): Da, el este. Un câine antic grecesc, cum zicea sora dumneavoastră. Am uitat cum îl chema: Antinous? Oreste? Alcide?

POLOZOV: Atis.

ZNAMENSKAIA: Atis! Dragul de Atis! Da, da. V-am întrebat atunci cine a fost Atis. Iar dumneavoastră mi-aţi răspuns – iubitul Cybelei. Însă eu nu cunoşteam povestea Cybelei şi mi-era ruşine s-o recunosc. Acum nu-mi mai este ruşine. Îl luam mereu cu noi pe Atis la plimbare. Ce sprinten şi frumos era! Odată s-a năpustit asupra unui berbec - ce aţi mai strigat la el… Victor Nicolaevici, ce e cu faţa dumneavoastră?

POLOZOV: Nimic. Cred că nu-i nimic.

ZNAMENSKAIA: Spuneţi-mi, e îngrozitor că mă aflu aici?

POLOZOV: E foarte bine.

ZNAMENSKAIA: Trebuie să vă mărturisesc, n-am citit nici una dintre scrisorile dumneavoastră.

POLOZOV: Mi-am închipuit.

ZNAMENSKAIA: Toate cele optsprezece scrisori le-am pus pe foc. E oribil, ştiu. Dar ceva m-a împiedicat să le citesc. Oare sunt o ticăloasă?

POLOZOV: Arina Borisovna, haideţi înăuntru. Aici e umezeală.

ZNAMENSKAIA: Nu, nu. Să rămânem aici. Să rămânem aici. Întotdeauna mi-a plăcut aşa mult livada dumneavoastră. Mai cu seamă în luna mai. Vă mai amintiţi când au venit Paninii în vizită?Aţi tras cu puşca în sticle, dumneavoastră şi cu Ivan Ivanovici. Seara am făcut o întrecere cu bărcile. Kadaşevski a căzut în apă. Şi apoi dimineaţa înfloriseră toţi merii. Toţi deodată. Pentru că eram eu aici, aţi spus dumneavoastră. Dar Panin a zis, nu, pentru că e război.

POLOZOV: Da… îmi amintesc.

ZNAMENSKAIA: Dar nu era nici un război. Doar în Konoplevo îşi hăcuise un ţăran toată familia.

POLOZOV: Şi asta îmi amintesc. (O ia de mână) Să mergem în casă. Trebuie să vă trageţi sufletul şi să vă reveniţi.

ZNAMENSKAIA (cercetând cu privirea câinele mort): Şi totuşi e straniu.

POLOZOV: Ce anume?

ZNAMENSKAIA: Câinii morţi se aseamănă celor vii. Oamenii morţi, dimpotrivă, nu mai seamănă cu cei vii. Când îl îngropam pe tata am ştiut că nu el, ci o cu totul altă persoană stătea întinsă în sicriu. Şi prin urmare nu cred nici în ziua de azi că tata a murit. Iar acela care zăcea în sicriu nu-i semăna deloc. Nu credeţi?

POLOZOV: Da, da. Aveţi dreptate. Cu toate că…

ZNAMENSKAIA: Ce?

POLOZOV: Valea de-aici!

ZNAMENSKAIA (se uită la el fără să priceapă): Ce?

POLOZOV (strigând): Valea de-aici! Valea! Cară-te imediat!

Znamenskaia face doi paşi înapoi, îl priveşte fix, apoi se întoarce şi o ia la fugă. Intră Anton.

ANTON: Aţi sunat, boierule?

POLOZOV: Nu, adică… ba da. Ajută-mă. (Ia câinele în braţe şi îl aşează cu grijă în groapă)

ANTON: Ce e cu Arina Borisovna? Veniţi acum să beţi ceaiul? Am pregătit totul.

POLOZOV: Linişte. (Se uită la câinele mort, aruncă peste el un pumn de ţărână). Dă-i drumul.

Anton aruncă pământ în groapă cu lopata.

POLOZOV: Şapte ani. Doar şapte ani. Pentru un câine de curte asta-i nimic. Iar pentru un ogar e o viaţă întreagă.

ANTON: Nu-i de mirare! Ogarul fuge toată viaţa. Fără să-şi tragă sufletul. A fost un câine grozav. Aşa curat, cu blana deasă. Şi ce zvârlugă! Straşnic! Întins la galop, întins la galop! Nu te mai săturai privindu-l. Răposatul tăicuţul dumneavoastră obişnuia să spună, Atis al nostru are muşcătură de crocodil, îţi rupe iepurele în două. Treizeci de vulpi a dovedit. Aşa a fost.

Polozov merge încet spre casă.

 

2

 

Salonul casei Polozov. Victor Nicolaevici şade în fotoliu şi fumează trabuc; alături se află o măsuţă de ceai chinezească, aranjată pentru două persoane. Pe margine stă un clondir de vodcă. Anton intră cu o farfurioară cu castraveţi muraţi.

 

ANTON: Uite, tăicuţă, asta e tot ce avem. Iar caperele s-au terminat încă de la Bobotează. Dar ce capere, când noi curând nici pâine n-o să ne mai putem permite…

POLOZOV: Afară cu tine.

ANTON (pune castraveţii pe măsuţă şi îşi duce mâna la piept): Tăicuţă, boierule, aveţi milă, vă rog! Ce faceţi cu dumneavoastră?

POLOZOV: Afară cu tine.

ANTON: Îmi sângerează inima să văd aşa ceva! Doar vă ştiu încă din leagăn! Cum se poate una ca asta, Doamne Isuse Cristoase? De ce binevoiţi să mergeţi aşa la pieire?

POLOZOV: Afară cu tine!

ANTON: Mă duc, iaca, mă duc. Doamne! Suntem pierduţi… (Iese)

Un baston se strecoară prin fereastra întredeschisă şi o deschide de tot. Apare capul lui Ştanghe.

ŞTANGHE: Victor Nicolaici, măicuţă, te salut! La tine-i poarta larg deschisă. Priveliştea naturii vaste! Iertare, măicuţă, că dau buzna direct pe geam, ca piraţii. (Se caţără pe fereastră; e îmbrăcat într-un costum din trei piese de stofă de Nanking, are pălărie albă, în mâini ţine bastonul şi o sticluţă de Madeira) Te salut, măicuţă!

Polozov îi întinde mâna fără să se ridice.

ŞTANGHE: Dar ce-i asta – castraveţi la ceai? (Observă clondirul cu vodcă) Ah, pardon, vodcă! Excelent! Şi eu am adus un trofeu de băut! (Pune sticla de Madeira pe masă) Ein Geschenk, mein lieber Freund! Prefer Madeira din Crimeea celei spaniole. Eşti singur?

POLOZOV: Da.

ŞTANGHE: De ce eşti aşa mohorât? S-a întâmplat ceva?

POLOZOV: A murit Atis.

ŞTANGHE: A crăpat? Ai, ai, ai. Îmi pare rău. Grozav câine a fost. Mai ştii, atunci, toamna? Aport, aport! Îmi pare rău, lua-o-ar dracu de treaba. Îmi pare sincer rău. (Se aşează) Oferă-mi măcar un trabuc, frate.

Polozov deschide în tăcere cutia de trabucuri goală şi i-o arată.

ŞTANGHE: S-au terminat toate? La dracu. (Însufleţit) Ah, măicuţă, îţi spun, Crimeea primăvara e de-a dreptul fermecătoare, de-a dreptul magică! De proşti ce suntem ne-am obişnuit să ne ducem acolo doar toamna şi iarna, iar primăvara înotăm aici acasă în mocirlă. Dar ia să mergi odată la Ialta în aprilie, şi te întorci alt om. E o minunăţie, curată minunăţie. Totul înfloreşte, e cald, uscat, aerul îţi face bine la bronhii. Doamnele se plimbă pe faleză. Şi-s frumoase din cale-afară.

Polozov îl priveşte în tăcere pe Ştanghe.

ŞTANGHE: Ce e?

POLOZOV: Nimic. (Pauză)

ŞTANGHE: Vorbesc prostii?

Polozov fumează tăcut.

ŞTANGHE: Hai să bem vodcă. (Umple paharele) Aerul din Crimeea. Te îmbată şi te zăpăceşte. Acolo-i totul aşa dulce şi frumos. Câteodată prea dulce poate. Nu mă dau eu în vânt după desert, ştii bine, dar în Crimeea dintr-odată mă transform într-un amator metafizic de dulciuri. Un hiperoptimist de tendinţă pozitivistă. Şi găsesc, crede-mă, în asta o mare plăcere. Prosit! (Bea) Pe urmă te întorci la plopii de-aici şi iar te năpădeşte urâtul şi toate deodată – ticăloşia, mizeria, plictiseala. Te arunci în muncă şi hop-hop, căluţ la galop! (Pauză) De ce te uiţi aşa? Spun tâmpenii? (Zâmbeşte pe sub mustaţă) Mâine trebuie să-l operez pe directorul băncii. Închipuieşte-ţi, măicuţă, bancher, şi deodată – hernie inghinală! De la ce să facă bancherul hernie? Te pomeneşti că o fi ridicat prea multe bancnote?

POLOZOV (îşi bea vodca): Tocmai a fost aici Arina Borisovna.

ŞTANGHE: Znamenskaia? Ca să vezi! S-a dat o reprezentaţie în beneficiul ei, din câte am auzit. N-a rămas?

POLOZOV: Am alungat-o.

ŞTANGHE: Ţi-ai pierdut minţile, măicuţă.

POLOZOV: Am alungat-o. Iar acum vreau să te dau afară pe tine.

ŞTANGHE: Poftim, fă-mi plăcerea. Dar poate că mai bem un păhărel mai întâi? (Umple paharele. Polozov îl priveşte încruntat)

ŞTANGHE (pune paharul deoparte, fără să bea):  Ascultă, din cauza ei te-ai acrit aşa ca lămâia? Eu ţi-am spus de mult că această persoană nu merită sentimentele tale. Îţi mai aduci aminte de disputa noastră de odinioară? Cine a avut dreptate, mă rog? Nu te încurca cu actriţe că-ţi faci sânge rău. Eu am avut două actriţe, la Tambov şi la Odessa, două cazuri de demenţă furioasă. Dă-o uitării, dă-o uitării odată pentru totdeauna, te sfătuiesc ca prieten. Hai mai bine să bem zdravăn astăzi, iar mâine te duc eu la Ivaşevi. Parcă n-ai mai fost pe la ei de cel puţin şapte ani. Pe nedrept! Acolo s-au schimbat toate, Nina Lvovna taie şi spânzură, şi prin urmare joia se ţin serate literare, cu tot ce decurge din asta, ca să zic aşa. Se adună acolo un public cumsecade, oameni destul de deştepţi. Mergem, mergem negreşit! O să culegi impresii noi, măicuţă. Omul nu trebuie să se îngroape de viu de la vârsta de patruzeci de ani. Ei, acum hai să bem! În sănătatea ta, apoi într-a mea şi pe urmă într-a noastră. (Ridică paharul, dar îl pune la loc pe măsuţă). Oh, mein Gott, ce măgar sunt. Din pricina casei eşti aşa rău dispus, asta era, din pricina casei! Iar eu, ca o vită, uitasem cu desăvârşire! Însă, măicuţă, numai tu eşti de vină. De ce te agăţi de casa asta ca Pliuşkin? În gubernia noastră toate moşiile sunt în ziua de azi ipotecate şi para-ipotecate. Cine mai are bani dintre moşieri? Poate Riajski? Dar ăsta-i un filfizon, o ştie orişicine. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, astăzi în Rusia nu trebuie să mai deţii proprietăţi. Eu locuiesc de-o viaţă cu chirie şi sunt mai fericit decât tine – omnia mea mecum porto! Cuibul ăsta în care te-ai născut îţi atârnă ca o piatră de moară de gât, asta e. Ipotechează-l, te implor, ipotechează-l! Şi acum bea cu mine şi să fim fericiţi (Bea şi trânteşte paharul de podea) Aşa!

Polozov bea şi pune paharul gol pe măsuţă. Ştanghe îl ia şi-l izbeşte de podea.

ŞTANGHE: Dă să te pup, frate! (Îl sărută pe Polozov şi umblă agitat prin salon) Vinde, vinde tot! Cât mai curând posibil. Tot calabalâcul ăsta, toate vechiturile putrezite, tot gunoiul funebru! Vaza chinezească, rechinul împăiat, paharele de cristal – la ce naiba îţi trebuie? (Se duce la colecţia de arme agăţate pe perete) Pe astea poate că le poţi păstra. (Le atinge) Machete, bricege, un pumnal de Damasc… şi ăsta ce-i? (Ia un cuţit cu mânerul metalic scurt în formă de cruce)

POLOZOV: Un cuţit mexican de aruncat.

ŞTANGHE: Va să zică se aruncă? Dă-mi voie să arunc, frăţioare.

POLOZOV: Aruncă. (Bea)

ŞTANGHE: Încotro, mă rog, să-l arunc?

POLOZOV: Oriunde.

Ştanghe ţinteşte uşa, dar fără succes; cuţitul cade pe podea.

ŞTANGHE: Cu puşca mă descurc mai bine. Când mergem la vânătoare de sitari?

POLOZOV: Cândva. (Ridică de jos cuţitul şi îl cercetează)

ŞTANGHE: Da, da, la vânat sitari. Să vânăm sitari neapărat. Potecile nu s-au umplut încă, slavă Domnului, de lăstăriş. (Se aşează la pian şi cântă câteva acorduri) Poţi să vinzi şi pianul… La cocoşii de munte n-am mai ajuns. Te-ai dus fără mine?

POLOZOV: Da.

ŞTANGHE: Şi câţi ai răpus?

POLOZOV: Nici unul.

ŞTANGHE: Păi vezi ce se întâmplă, măicuţă, când mergi fără mine? Şi doar eşti un ţintaş de trei ori mai bun decât sunt eu (Zdrăngăne la pian). Başii ăştia se aud ca din butoi. Ar fi cazul să-l mai acordezi câteodată. Cu toate că – tu nu cânţi la el, nu-i aşa, frăţioare?

POLOZOV: Nu, nu cânt.

ŞTANGHE (Cântă şi se acompaniază singur): Nu-u-u câ-ânt, nu-u-u câ-ânt, nu-hu-hu-huu câ-ânt! Ascultă, nu te-am întrebat, din ce cauză a mierlit-o Atis al tău?

Polozov îl priveşte pe Ştanghe şi aruncă dintr-odată cu toată puterea cuţitul spre el. Cuţitul se împlântă până la plăsele în partea stângă a corpului lui Serghei Leonidovici. Ştanghe încremeneşte pentru o clipă, ca şi când ascultă încordat, apoi se ridică încet, se uită la Polozov, deschide gura şi se prăbuşeşte fără viaţă pe covor.

ANTON (deschide uşa cu băgare de seamă): Aţi sunat, tăicuţă?

POLOZOV: Nu. Afară cu tine.

Anton închide uşa. Polozov se duce la trupul lui Ştanghe şi se aşează alături pe covor. Rămâne astfel vreme îndelungată privind mortul.

POLOZOV: Aş vrea să-ţi povestesc ceva. La drept vorbind n-am mai povestit asta nimănui. De aceea mi-e greu să vorbesc. Foarte greu. S-a petrecut recent. Chiar foarte recent. Cam acum trei sau patru minute. Cu toate că mă preocupă de multă vreme, cam de la vârsta de şaisprezece ani. Însă doar astăzi mi s-a limpezit. Adineauri. Exact în clipa în care stăteai în mijlocul camerei şi înşirai obiectele. Nu le înşirai doar. Le-ai şi denumit: vaza chinezească, rechinul împăiat, vitrina cu cristale, colecţia de cuţite, pianul. Stăteai acolo de bună voie, vorbeai puţin batjocoritor şi cam superficial, cum ţi-e obiceiul, şi totuşi… (pauză) … nu-ţi poţi imagina ce chestiune importantă ai atins. Numeai lucrurile cu numele lor. Şi fiecărui obiect îi corespundea propriul nume. Şi deodată m-a fulgerat. Da! Tuturor lucrurilor le corespunde câte un nume. Vaza chinezească a fost, este şi rămâne o vază chinezească. Cristalul va rămâne de-a pururi cristal şi tot cristal o să rămână chiar de-ar fi să se prăbuşească luna din cer. Stăteai printre lucrurile moarte – un om viu, cu sânge cald – şi doar ţie nu-ţi corespundea nici un nume. Şi nicidecum nu era vorba despre însuşirile sufletului tău, ori despre seriozitatea sau imoralitatea ta, de onestitate sau de ipocrizie, despre binele sau despre răul din tine. N-aveai pur şi simplu nume deloc. Ca noi toţi de altfel. Omul nu are nume. Serghei Leonidovici Ştanghe, domnul doctor, homo sapiens, fiinţă înzestrată cu darul gândirii, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – toate astea nu sunt nume ci doar denumiri. Dar un nume nu există. Şi n-are să existe. (Pauză. Polozov se ridică, se aşează în fotoliu şi rămâne acolo o vreme) Anton. Anton! Anton!! Anton!!!

Cortina se lasă încet.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Traducere: Lucian Niculescu

după: Владимир Сорокин, «Голубое сало», Москва, издательство «Ad Marginem» (VI изд.) / Vladimir Sorokin, „Der himmelblaue Speck”, DuMont Buchverlag Köln