Diana CORCAN

 

sanatoriul din berk

 

mă tot întreb de ce mai scriu poeme

e criză peste tot în oraş şi e ftizie modernă

pe străzi

oamenii se plimbă în gutiere şi au semnalizarea

în ochi

 

în sanatoriul din berk

se spun lucruri care să-i seducă pe toţi

 

m-am gândit într-o noapte

de ce umblu cu o carte neagră în cap

pe faţă cu un cap de mort – otrăvit sub sprâncene

semnul acesta îi îndepărtează pe mulţi!

când totul e atât de senin de precis de liniar de igienic

şi oamenii s-au transformat azi în dentişti

sau în crabi cu croşete

au cleşti – cu ei încearcă să smulgă

unul de la altul ceva

ceva din coşul adânc

şi asta cu ochii deschişi cu semnătură prin firmă

cu caninii ieşiţi fermecător ca la câini

înainte de atac

şi cu gheara de fier – bucla lor interbelică

pe care o împrumută - fac civilizaţie cu schimbul

între ei

 

e bine

se trăieşte şi se scuipă poezie oriunde pe tarabele din

piaţa parfumată de peşte

e plin de bazine din fibră de sticlă

în care se zbat peştii scoşi dintre sâni.

 

 

 

 

despre istoria şi arta recentă

a primitivilor albi

 

când o să vină iarna

am să-i văd iar cum ciopârţesc

zăpada

- cu toamna vor termina într-o zi

când o vor bea pe toată din ţâţe

de plastic de sticlă

e o chestiune de istorie şi digestie recentă

ca să ne regăsim -

şi urmele lor se vor vedea neatinse

şi roşii cum se strâmbă

după ce au făcut ce trebuia

ei se vor ridica pe vârfuri şi se vor apuca

de mâini şi vor striga:

„cât ne place să trăim de curat!”

(ar putea să fie strânsă zăpada şi

înlocuită cu detergentul)

 

aş vrea să am pe cineva în preajmă

de care să mă ţin

n-am preferinţe

singurul lucru pe care-l aud

e un cuc de maidan

- mai există unul

în casa pe care o conduc

el trăieşte sălbatic şi simplu ca mine

eu îi citesc şi el cântă ce ştie prosteşte

fără să întrebe nimic

despre istoria şi arta recentă

a primitivilor albi.

 

 

 

 

aceşti amatori de sisteme

ei care n-au fost niciodată nimic

                       

(civilii ăştia deposedaţi

                              de tot / şi n-ar fi

                           deposedaţi de nimic)

 

nu se schimbă nimic

numai moartea poate curăţa

tomberoanele

moartea – cu o cârpă roşie

peste gură (însemnată deja)

se fereşte de ei

ca de o gripă populară

- contemporana aviară de suflet

care ucide în continuare tot

şi partea de moarte deplină

de împlinire cu rost

ar fi periclitată de o altă moarte

care ar trage-o în jos într-o singură zi

înghiţită

în plin soare la o halbă de bere...

 

aceşti umanişti sănătoşi plini de sete

nu şi-au smuls în fond nici o clipă

semnul egal dintre ei

toţi înţeleg să trăiască

până la capăt împreună nimic

- este timpul.

 

 

 

 

 

 

la fel de tare ca moartea

moto: „Atunci, când mai erau spânzurători,

era, ce-i drept, şi

un deasupra.

PAUL CELAN

la fel de tare ca moartea

e un joc:

noi ne schimbăm de la sine în noi

din albi devenim rasiali dar şi negri în corp

apoi urmează ghemuiţi o perioadă să stăm

în ghetou

negrul rezistă mai bine la murdăria de jos

doarme pe zdrenţele lui liniştit orişicine

pleacă unul curat

s-a decis să coboare din pat în subsol

şi ziua pe vine cu gheara subţire

îşi scormoneşte o groapă cu noroi

şi se bagă acolo

- s-a hotărât ca să scape de frică

îşi creşte în cap un pistol

în gură un glonte pe limbă

şi cresc alţi oameni din el

care construiesc scări şi trec munţii din lună

în următoarea secundă

vine altul îmbrăcat cu o aripă

şi se aşează pe trepte

(cu răbdare să crească)

până atunci scormoneşte în pământ

şi se joacă de-a pruncul.

 

 

 

 

 

în acest anotimp

                       

unul cu un singur picior

bate-n granit

altul cu o singură mână

arată:

 

uite!

se face igiena de toamnă

se asfaltează în zigzag

pe drumul tăiat strâmb

între două puncte mici (eşti un punct)

te mişti cari tot ce ai

cu elevatorul pe un fir de aţă

la capăt eşti legat cu alt fir

de o casă

intri pe uşa care te trage în ea

cu o yală

aici sub acoperiş te transformi

îţi laşi unghiile să crească

îţi laşi părul lung care-ţi vine

pe faţă să curgă (ca ploaia care

fisurează oraşul)

abia apoi cobori în el ca într-un

sit

ca şi cum ai fi un turist singur

cauţi pe pipăite un zid îţi lipeşti

trupul să se iscălească

cauţi o stradă pe care ai visat-o

demult

o stradă care stă în faţa ta

ca un covor care se derulează

e unicul drum sigur.

 

 

 

 

 

nimic nu mişcă nimic

 

nimic nu mişcă nimic

nici fiinţa nici obiectele mari nici obiectele mici

noaptea – punct de odihnă

dimineaţa - se naşte cu un mort după ea

şi te întrebi de unde un copil avortat într-un pat care sigur e

cald – îl zgâlţâie lumina el nu spune nimic

 

acest copil începe să meargă după toaleta făcută cu grijă

şi are barbă mai târziu - când ajunge înalt

are o calitate unică

el priveşte linia îşi mişcă

pasul după ea

 

din patul mare se ridică încet cineva după ce îşi smulge ceva:

un ciulin

(se întinde îşi ţine ochii deschişi ca şi cum s-ar trezi)

 

privesc cum morţii îşi fac cafeaua

îşi aprind lumânarea şi trag primul fum

şi se gândesc ce să facă pe ziua de azi

vorbesc - fac totul

fac sex

socotesc

au deja bărbi

au o calitate de preţ

ei privesc linia

îşi mişcă şoldurile după ea

- eu la fel.

 

 

 

 

 

singura mea grijă e să nu amuţesc

                                  e să nu orbesc

 

 

în captivitate

mă chinuie ruşinea

unui om care pierde ceva

aşa cum alţii din buzunare pierd bani

 

 

stau în oraşul din spatele străzii

cu nume de rege

permanent pe un scaun

capitonat cu metal

e rece şi-mi stârneşte frisonul

şi nu adorm niciodată

visele de noapte le-am transferat

pe un cont de lumină diurnă

le scot din frapiera cu gheaţă

şi le îmbrac câte unul pe zi

ca şi rochiile fantezist construite

pe dos

pe care le port în ritual

 

singura mea grijă e să nu aţipesc

dureros

 

mă chinuie ruşinea să nu cumva

să rămân cu gura legată

să nu mai pot scuipa sunetele oriunde

pe faţa de masă în farfuria albă sau

plină de slinuri

să nu mai pot depune semnele pe

suprafaţa de aer pe care o deţin

cum ghicitoarele descifrează poemul cu

limba lor franjurată

poate află şi despre asta ceva.

 

 

 

 

poeţii au murit într-o zi

 

muriseră toţi

îi îngropaseră de vii ca pe hoţi

cu inimile puţin ieşite-n afară

din buzunarul în care înghesuiseră

tot

şi pălăria pipa lor stau în

muzeul cenuşii

pe aici trec fel de fel de inşi

care râzând îşi împrumută

viaţa lor

 

poeţii au rămas fără naşterea lor

sau se nasc uscaţi fără apă

 

poeţii au murit într-o zi

au fost duşi la groapa comună

cu bale la gură

pe soclul lor s-au clădit

turnuri moarte de sticlă

(să se vadă odată închişi ochii lor

de nebuni)

alături supermarketuri

pentru oameni obezi - moderne

concepte pentru iepuri cu

rânjet de cai

pizzerii amestecate cu resturi

cluburi de criză şi funk

limuzine haine şi ochelari vii

pentru morţi

 

poeţii au plecat

şi mie nu-mi intră în cap

c-am rămas desenată în urmă

îmi târăsc trupul pe asfalt

cu un ham pentru câini

latru pe străzi

limba lor.