Interviu cu Stoian G. Bogdan

realizat de Ana Dragu

 

 

Nu de mult ai primit telefonul care te anunţă că ai cîştigat premiul „Mihai Eminescu”. Cît de mult ţi l-ai dorit? L-ai schimba pe un BMW Seria 5 Sedan?

 

Da, am primit şi telefonul ăla... Nu mi l-am dorit în mod special, dar nu pot să nu recunosc că acum, cînd l-am luat, sunt mîndru de el. E unul dintre premiile necesare pentru ca o carte de debut să nu treacă neobservată, cu-atît mai mult cu cît poartă şi numele poetului naţional. Plus că l-au luat înaintea mea poeţi la care ţin. Nu că ale mele Chipuri ar fi trecut neobservate... E un premiu pe care nu l-aş schimba nici pentru un Rolls Royce.

 

Sunt poet, Onorată instanţă... cum se împacă poezia cu şmecheriile avocăţeşti? Înclinaţiile tale literare sunt cunoscute colegilor tăi de serviciu?

 

După cum spuneam şi în altă parte, poezia le dă o culoare aparte şmecheriilor mele avocăţeşti, pentru că în penal, spre exemplu, acolo unde sunt în joc anii de viaţă ai oamenilor, jumate e poezie, un sfert e normă juridică şi restul experienţă.

La cabinetul la care lucrez maestrul meu ştie că sunt scriitor, pentru că i-am dat cartea, iar colegii la fel, pentru că e cartea în biblioteca biroului şi au citit-o. Şi le-a plăcut J.

 

Cînd ai scris prima poezie? Despre ce era? O poţi reproduce?

 

Ha-ha. Am scris prima poezie  pe la 5 ani, doar că pe-atunci nu ştiam să scriu, aşa că am păstrat-o în memorie. Suna aşa:

 

Hăi, hăi, da’ bot di mîţî pi ioani

Şî cîcatu hondaştani

Şî fetiţa hurughí

Hai la horî măi copchii

 

Îmi plăcuse mult o melodie de muzică populară şi cum nu i-am reţinut versurile decît în parte, creierul meu a scornit altele, cred. Apoi am scris-o, conştient, pe asta:

 

Din al minţii întuneric

Ne-aşteptat apare-un gînd.

Ziu-aceea minunată

cînd te-am văzut eu plîngînd.

Arătai precum o zînă,

Îmbrăcată-n alb, frumos

Şi m-am dus atunci la tine

Şi te-am întrebat duios:

De ce plîngi, splendidă fată?

Te-ai gîndit şi mi-ai răspuns:

Plîng şi eu, sunt supărată...

Şi-am privit apoi spre-apus...

Ziua mă gîndeam la tine,

Noaptea, erai visul meu...

Ca să fiu mereu cu tine,

Îl negam pe dumnezeu.

 

Printr-a şaptea. Aveam o gagică, Oana, mai mare cu un an ca mine, într-o vară. Povestea s-a terminat cînd ea a plecat la liceu, la 60 de km distanţă. De luni pînă vineri nu ştiam nimic despre ea şi dantela, ha ha, dintre noi, s-a destrămat.

 

Te-ai învîrtit relativ mult prin lumea literară înainte să debutezi. Aşa s-a nimerit sau ai căutat acest anturaj pentru că se potrivea cu preocupările tale literare? Întreb asta pentru că vreau să ştiu dacă consideri că ţi-ar fi ieşit la fel de bine şi pictura sau sculptura în cazul în care ai fi nimerit la Bucureşti într-un cerc de artişti plastici?

 

Se şi potrivea şi s-a şi nimerit. Cînd eşti la început e bine să cunoşti cît mai mulţi scriitori, fiindcă înveţi mult de la ei, dacă ajungi, o dată să-i citeşti şi încă o dată să schimbaţi opinii. Eu cînd am venit în Bucureşti, singurul scriitor pe care-l cunoşteam era fostul meu coleg şi prieten de printr-a opta Cosmin Ciotloş, viitorul critic al României literare, unde, printr-a unşpea, apărusem şi noi cu nişte poeme. Prin el am cunoscut-o pe Oana Ninu, pe un cristian şi pe Claudiu Komartin. Ne-am împrietenit şi, tot ieşind unii cu alţii, i-am cunoscut pe toţi cei care se-nvîrt prin lumea literară. Cu unii m-am împrietenit, cu alţii nu, cu unii sunt în relaţii amicale, cu alţii nu.

Dacă m-aş fi nimerit într-un cerc de artişti plastici şi aş fi fost şi eu unul... probabil era la fel, nu ştiu...

 

În cît timp ai scris „Chipurile” şi cine a fost primul tău cititor? A cui părere contează cel mai mult în ce priveşte poemele tale?

 

Am scris Chipurile din 2005 pînă-n 2009. Cel mai vechi poem e din 2005, A girl to remember, şi multe sunt chiar din 2009, fiindcă eu am cîştigat concursul ăla cu vreo jumate din cartea care e acum în mîinile lumii. Restul am scris din ianuarie, cînd am depus manuscrisul la concurs, pînă în mai 2009, cînd am dat manuscrisul final pentru publicare. Peste 15, iar cartea are în total 40.

Primul cititor a fost Cosmin. El a făcut şpaltu. De fapt, el şi iubita lui Iulia Iarca, cea care, după cum mai zicea uneori cînd o mai întreabă vreun scriitor, mai scrie şi ea prin România literară, Ziarul de duminică, Cuvîntul. O critiquesă ale cărei cronici îmi plac J.  

 

În primul rînd contează părerea mea. Eu ştiu cel mai bine ce spun acolo. Apoi a lui Cosmin. Apoi a unui prieten din oraşul natal, George Grigorenko, un poet şi el, care nu se prea ia în serios, că dacă s-ar lua, ar da la un moment dat o carte bună, a unei bune prietene din Bistriţa, Veronica Ganea, a lui Claudiu şi, mai nou, a colegilor mei din cămin, nişte bagabonţei simpatici, studenţi sau jurişti sau avocaţi de vîrsta mea, care n-au nicio treabă în realitate cu literatura J.

 

Ai o filosofie proprie în ce priveşte relaţia scris – citit, ai afirmat chiar că pentru scriitorii... hai să le zicem grăbiţi, s-au inventat corectorii. Dar şi că nu te omori după lecturi. Totuşi, ce citeşti cu plăcere?

 

Nu. Am afirmat că dacă mai fac uneori greşeli de redactare, există corectori J.

Şi n-am afirmat niciodată că nu mă omor după lecturi, ci am afirmat că în comparaţie cu Cosmin, sau cu unu, altu, am mai puţine lecturi. La poezie ştiu de la Epopeia lui Ghilhameş, la Ars Amandi, la Biblie, la medievali, la Divina Comedie, la Shakespeare, la clasici, romantici, simbolişti, care sunt preferaţii mei, la Fire de iarbă, la Tărîmul pustiirii, la Urlet, la ăştia contemporani cu mine, şi-aşa mai departe. Nu poţi să scrii în anul 2010 la nivelul 2010, dacă nu ştii ce-i înainte. Şi cu cît ştii mai mult, cauţi nişe, ca să nu cazi în clişeu.

 

Citesc multe cu plăcere. Eu, de fapt, 80% din ce citesc citesc cu plăcere. Fiindcă eu citesc şi doctrină juridică pentru avocatura mea. Şi mai nimeresc şi cărţi care nu-mi plac. Dar pe alea nu le mai citesc după 50 de pagini, dacă-i proză, şi după 2-3 poeme şi poemul final, dacă-i poezie.

Acum, în ultima lună am citit numai cărţi care mi-au plăcut. Cristian Teodorescu cu „Medgidia oraşul de apoi”, o splendoare de carte, Bîntuiţii lui Palahniuk, altă splendoare, Regele dimineţii a lui Alexandru Muşina, altă frumuseţe, Ars Amandi a lui Ovidiu, care mi-a plăcut, dar nu m-a rupt, Antologia aia de poezii de dragoste de la BPT, o carte de NLP, din care am învăţat multe, Ieudul fără ieşire a lui Ioan Es. Pop, aia care a apărut la ninpress la tîrgul trecut, şi încă două care nu mi-au plăcut, da’ nu spun cine le-a scris :D.

  

Are cartea ta succesul pe care ţi l-ai dorit?

 

Mă, sincer, eu vreau succes din ăla barbar. Succesul ăla pe care poezia după ’90 nu-l mai are. Dar pentru debut cred că stau bine.  

 

Ce le spui celor care „nu se aşteptau de la sgb” şi, pe aceeaşi linie, cui i-ai mulţumi dacă ar fi cazul? 

 

Ce să le spun? Se mai întîmplă.

Mulţumirile le-am făcut J.

 

Ce îţi doreşti de la viaţă? Crezi că se va mai îndrăgosti vreo fată de tine acum, după ce le-ai spus că toate ajung rău?

 

Îmi doresc să fie cît mai lungă, că de restul mă ocup eu.

Versul ăla cu „toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău” şi continuarea: „de parcă liniile din palmele mele se termină în palmele lor” sunt prea tari. E mult NLP în ele. Deci, dacă le combin cu farmecul meu devastator :D se îndrăgosteşte şi Alejandra lui Sabato.

 

Ce planuri literare ai? Rămîi la poezie sau intenţionezi să virezi spre proză?

 

Mai nou, le fac pe-amîndouă, în sensul că de cîteva luni m-am apucat şi de proză. Am scris nişte povestiri şi cam o treime dintr-un roman care îmi place de mor. Îl cheamă Nu ştiu cîte zile. Să nu-mi furaţi titlul că vă dau în judecată! Şi vă şi bat J.

 

Care din poemele tale ţi-e cel mai drag?

 

Uite chiar zilele trecute am terminat unul care îmi place foarte mult. Îl cheamă Poem pentru pian şi-o altă seară. E mai clasic aşa, ca discurs, deşi el e modern pînă-n măduvă. E mai livresc, mai... dă-l în colo. Poemul meu preferat din Chipuri e Familia pulii.

 

Cum e viaţa literară fără BMW, dar plină de premii?

 

Care plină de premii, măi? Am luat şi eu două premii şi acum îmi săriţi în cap. Încă n-am luat Nobelul. Deşi mi-ar plăcea să iau Oscarul pentru un scenariu. Şi cred că-l iau dacă mă supăr J.

 

Viaţa literară fără bmw e mai scurtă.

Petrec mai mult timp pe drum şi e naşpa.  

Dar asta nu-nseamnă că nu voi intra în moarte putred

de bogat

De la volanul unui Rolls Royce Phantom

cu-n super-model de gît prin parbriz.

 

Undeva pe la două sute cincizeci de ani

Evident.

 

M-am lungit la vorbă cu tine, măi, Ana :D, nu-i aşa că te vei mai gîndi uneori pe la mine?

 

Nu! J