Mihail VAKULOVSKI

Secolul 21, ediţia 21, Braşov, România

 

Noi, braşovenii, ne bucurăm şi ne mîndrim cu Festivalul de Dramaturgie Contemporană din oraşul nostru, unicul festival dedicat exclusiv dramaturgiei contemporane la noi în ţară, festival care iată că a ajuns la a XXI-a ediţie. Festivalul va avea loc – ca de obicei – la Teatrul „Sică Alexandrescu” (organizatorii festivalului, în parteneriat cu Primăria Municipiului Braşov, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural şi UNITER), între 12 şi 20 noiembrie (excepţie făcînd piesa „Acasă la tata”, care se va juca în Sala Reduta, vineri, pe 13:D, la ora 18,00). La ultimele trei ediţii am fost la toate piesele care au intrat în concurs (şi la alea din afara concursului – la fel) şi am încredere maximă în gusturile regizorului Claudiu Goga, directorul festivalului, care face o selecţie super profi, dar şi organizarea a fost de fiecare dată excelentă (datorită Marianei Hudişteanu, directoarea economică a teatrului şi a festivalului, dar şi întregii echipe de la teatrul gazdă, fireşte). Şi de data asta mă voi duce la toate piesele, chiar dacă acum, înainte de a le vedea, unele îmi fac cu ochiu’ mai mult decît altele: unele pentru autorii textelor, altele pentru texte, altele pentru regizori, altele pentru actori, altele pentru că-mi sună mie bine titlul piesei. Oricum, fiecare dintre noi are ce alege, e şi Matei Vişniec, şi Venedikt Erofeev, şi Vasile Sigarev, şi Eric-Emmanuel Schmitt, şi Cătălina Buzoianu, şi Alexandru Dabija, şi Mihai Măniuţiu, şi Ion Caramitru, şi Horaţiu Mălăele, dar şi tinerii şi supertalentaţii Claudiu Goga şi Radu Afrim. Nu vor lipsi actori ca Dorina Chiriac, Marius Manole, Marcel Iureş, Dana Dogaru, Emilia Popescu, Jonny Răducanu şi mulţi alţi actori interesanţi, dar putem să-i revedem şi pe braşovenii Maria Gârbovan, Cosmin Maxim, Viorica Geantă Chelbea, Mircea Andreescu, Virginia Itta Marcu, Bianca Zurovski, Gabriel Săndulescu, Dan Săndulescu, Mirela Borş, George Custură, Oana Hui, Relu Siriţeanu, Vasile David, Vasile Moise. Avem şi o coregrafie de Răzvan Mazilu („Hotelul dintre lumi”), song original Ada Milea (la piesa lui Radu Afrim de la Brăila, „Omul pernă”) şi muzică de Vlaicu Golcea (la „Şapte dintr-o lovitură”, dar şi în „Krum”), avem şi lansări de carte, şi spectacol lectură, şi discuţii, „avem di tăti”, cum ar spune cei doi crai de la „Planeta Moldova”, şi teatru, şi literatură, şi muzică, şi premii. Scoateţi-vă măştile de oameni obosiţi, grăbiţi şi muncitori, lăsaţi-vă funcţiile la birouri, uitaţi de supărare, de griji şi de politică şi haideţi să vedeţi măştile teatrului românesc ale anului 2009. N-o să regretaţi, în afara pieselor poate aveţi noroc să vă îmbogăţiţi şi cu cîteva experienţe, aventuri, trăiri, eu am adunat cîteva de neuitat de la ediţiile trecute, unele fără voia mea, despre care nu povestesc aici, pentru că nu am nici spaţiu şi nici timp, mă grăbesc la teatru, să nu rămîn cumva fără bilete. Hai că ne vedem acolo. Vizionare plăcută!

 

(textele care urmează au fost scrise imediat după terminarea pieselor şi publicate pe blogul personal: http://vakulovski.livejournal.com)

 

 

Ioana şi focul

 

Festivalul de Dramaturgie Contemporană din Braşov a debutat cu „Ioana şi focul”, o piesă a Teatrului de Comedie din Bucureşti care-ţi face poftă de teatru şi dacă aseară mai erau bilete la unele spectacole probabil că acum sînt vîndute toate. Cine are bilete – să vină un pic mai devreme la spectacol, pentru că ieri am văzut ceva incredibil: un rînd viu care nu se termina, nu, nu se turna un film despre comunism şi nici unul despre căderea zidului berlinez, ci erau oameni care aşteptau să intre la teatru. Dar a meritat sută la sută aşteptarea asta în frigul de sub Tîmpa, pentru că totul a fost la cel mai înalt nivel, de cea mai bună calitate: şi autorul piesei, Matei Vişniec, şi regizoarea, Cătălina Buzoianu, şi actorii, şi, trebuie să menţionez asta, spectatorii, iar teatrul „Sică Alexandrescu” e perfect pentru un festival de teatru, poate prea mic pentru braşoveni, cum s-a demonstrat de fiecare dată, la fiecare ediţie (atenţie – n-am zis că sala teatrului e prea mică, ci e prea mică pentru braşoveni!). Prin „Ioana şi focul” Matei Vişniec ne arată că, orice ar face, rămîne un „optzecist”, păstrîndu-şi stilul acelui poet care a fugit din comunism, autorul poemului „Corabia”. Dar textualismul lui Vişniec nu supără, în comparaţie cu textualismul în general, ci.. te provoacă, te amuză şi permite actorilor să se distreze şi în timpul spectacolului, chiar dacă „teatrul e greu”, cum a spus de mai multe ori aseară Marius Manole, care şi-a jucat magistral rolurile, da, la plural pentru că-n „Ioana şi focul” fiecare actor are mai multe roluri, în afara rolurilor de actor, pe care le joacă fiecare, în afară de Ioana d’Arc, interpretată de Dorina Chiriac, pe care o cunoşteam în primul rînd din puţinele filme bune făcute după ’89 (mi-am amintit asta mai ales la final, cînd a mulţumit publicului ca un adevărat fan sportiv dintr-o galerie ultras, ca-n film), dar şi din colaborările cu Ada Milea. Mi-au plăcut mult actorii, jocul lor pe scenă şi prin sală, relaţia cu publicul, pregătirea lor fizică, dansul, muzica, totul. Chiar din prima seară juriul trebuie să-şi însemne cîteva nume pe lista posibililor premianţi. Cătălina Buzoianu, Dorina Chiriac şi Marius Manole merită orice premiu posibil, dar mi-au plăcut şi actori care au jucat roluri secundare, chiar m-am gîndit dacă Lari Giorgescu ar fi putut să fie el Povestitorul... şi cred că da, la cît de fain şi-a jucat rolurile sale. Dar probabil că rolurile mari îl aşteaptă în viitor, la cît de tînăr, talentat şi energic e. Cred că ar fi potrivit şi un premiu pentru un actor tînăr, nu, domnule director al festivalului? Tema spectacolului e Istoria, iar subiectul nu e deloc uşor de povestit pe scurt. O trupă ambulantă cutreieră lumea cu un spectacol despre Ioana d’Arc, piesa lor fiind „istoria scrisă”, doar că apare adevărata Ioana d’Arc, adică un personaj din Istoria reală, aşa cum a fost. Ca să poată spune adevărul, ea intră în jocul actorilor, asta dînd multă libertate scriitorului, regizorului şi actorilor, găselniţă scriitoricească vişnieciană care permite multe interpretări. O piesă care trebuie văzută.

 

 

 

Acasă la teatru

 

A doua zi a festivalului de dramaturgie contemporană a adus la Braşov două piese: „Acasă la tata” de la Teatrul Act din Bucureşti şi „Krum” de la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş. Acţiunea în „Krum” (de Hanoch Levin, regia: Theodor Cristian Popescu) are loc într-un orăşel-gară foarte plictisitor şi aşa a fost şi piesa – plictisitoare. „Acasă la tata”, însă, a plăcut publicului, fiind o piesă de aici şi acum, cursivă, credibilă, atractivă din toate punctele de vedere. Mulţi au venit „acasă” datorită lui Marcel Iureş, dar s-au convins că şi colegii săi merită să joace alături de acest actor colosal. Marcel Iureş e „tata”, tatăl lor, dar şi personajul tata, jucat perfect, într-adevăr. „Fiul”, Robert, este personajul principal al piesei, foarte bine interpretat de Gavril Pătru, şi ceilalţi actori jucînd impecabil, atît de firesc şi natural încît ne-am uitat la piesă ca la o întîmplare din viaţa. Subiectul e foarte veridic şi datorită tînărului dramaturg, Mimi Brănescu, autorul acestui text delicios, regiei lui Alexandru Dabija, dar şi actorilor: Gabriela Popescu (Iuliana), Şerban Pavlu (Petrică), Constantin Drăgănescu (Profesorul Plesnea), Ada Simionică (Paula) şi Mihaela Sârbu (Mia). Robert, care e un tînăr poet, se întoarce acasă pe neaşteptate, după o pauză de mulţi ani, doar pentru că n-a avut altă variantă. Evită să comunice cu tatăl său, un beţiv care-l ia mereu la mişto, aşa că aflăm doar pe parcurs de ce s-a întors, din discuţiile cu celelalte personaje, iubita lui taică-so sau foşti colegi de clasă. Concluzia piesei e că „acasă” nu e neapărat un loc al liniştii, unde te simţi bine, unde eşti tu, unde e baza, fundamentul, rădăcinile, familia, o piesă despre relaţia părinţi-copii, despre ruptura dintre generaţii, o piesă despre viaţă, o piesă pe care v-o recomand cu căldură. Pentru că e o piesă care tratează teme importante într-un stil haios, cu mult umor şi cu sămînţă de ironie, o piesă la care te distrezi, dar după care cazi pe gînduri, o piesă frumoasă şi utilă. Alt concurent la Premiul pentru cel mai bun actor: Gavril Pătru. A, şi încă ceva: după terminarea piesei actorii nu s-au dus la culcare sau la băut, aşa cum fac de obicei cîntăreţii la festivaluri, ci au venit la piesa care a urmat după ei, în altă sală.

 

 

 

Lapte dintre lumi

 

Sîmbătă la festivalul de dramaturgie contemporană am avut două piese: „Lapte negru” de Vasili Sigarev, jucat de actorii de la „Sică Alexandrescu” şi „Hotelul dintre lumi” de Eric-Emmanuel Schmitt de la Teatrul Mic din Bucureşti. Despre „Lapte negru” am scris după premieră, aşa că postez textul mai jos. „Hotelul dintre lumi” e o piesă din aia serioasă, care trebuie să te pună pe gînduri. O piesă bine pusă în scenă, frumoasă, cu actori profi, cu scenografie şi dansuri, cu decor minunat, dar cu un subiect poate bun pentru cei care simt mirosul morţii în ceafă sau se tem de moarte, dar pentru tineri… cam SF, m-am uitat la piesă cu drag, dar fără nici o emoţie. Pentru mine viitorul înseamnă simplu, mîine, sau săptămîna viitoare, na, cum să mă gîndesc la moarte? În „Hotelul dintre lumi” Eric-Emmanuel Schmitt îşi imaginează un loc între viaţă şi moarte, în care nimeresc sufletele oamenilor care se află între viaţă şi moarte, atunci cînd eşti pe moarte, dar mai ai o şansă, oricît de mică, să-ţi revii. Trupul tău e unde e, iar sufletul e în acest „hotel” dintre lumi.



Astăzi (adică peste o oră şi douăzeci de minute) vom putea vedea o piesă de la care am mari aşteptări, fiind scrisă de Venedikt Erofeev, un super scriitor, din care am şi tradus, autorul romanului-poem „Moskva-Petuşki”. Scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu, pus în scenă de Teatrul Naţional Cluj Napoca.


Şi textul despre LAPTE NEGRU:


LAPTE NEGRU e cea mai recentă piesă pusă în scenă la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov. Autorul piesei este un foarte tînăr dramaturg rus, Vasili Sigarev, iar regia este gîndită şi realizată de Claudiu Goga, în premieră pe ţară. Personajele principale sînt jucate de Maria Gârbovan şi Cosmin Maxim, perechea de tineri neo-capitalişti de tranziţie care se trezesc într-o gară ordinară dintr-o staţie uitată de lume („nu e nici măcar oraş... şi nici o ,,localitate de tip urban”. Dar nici sat nu este. E pur şi simplu o staţie”). Ocupaţia lor e să escrocheze oamenii pe unde trec, “dăruindu-le” cică nu ştiu ce obiect inutil, „toastere”, oamenii trebuind să plătească „doar” drumul. Faza e că fata este gravidă în ultima lună, iar problema e că o apucă durerile naşterii chiar aici, în acest capăt de lume, gara în care uşa pică, iar nu se deschide, de-asupra uşii casieriţei scrie CCCP, iar pe uşa “casei de bilete” e scrijelit “sa terminat”, vinul pe care-l vinde casieriţa, nu biletele, care se dau doar înainte de a veni – foarte rar – trenul („Aici nici trenurile nu opresc. Numai cele care se numesc ,,marfare-pasageri”), calea ferată fiind deeepaaarte de gară, locul acţiunii. În gară mai e clientul fidel al “biznesmenei” din sat, care e depistat după miros, nu altfel, iar casieriţa apare doar cînd se enervează foarte tare, personaj jucat foarte mişto de Viorica Geantă Chelbea. Cei doi tinerii sînt neciopliţi, golănaşi, fără scrupule, fără mamă-fără tată, fumează şi beau, se ceartă, se şi pocnesc, fata e agresivă şi violentă, iar băiatul e un escroc şmecher şi un dobitoc. Celelalte personaje ajung pe scenă cu aparatele cumpărate, cerîndu-şi banii înapoi, personaje jucate impecabil de actorii Mircea Andreescu, Virginia Itta Marcu, Bianca Zurovski, Gabriel Săndulescu, Dan Săndulescu, Mirela Borş, George Custură, Oana Hui, Relu Siriţeanu, Vasile David, Vasile Moise. Deşi personaje secundare sau episodice, actorii braşoveni dau personalitate fiecărui personaj, ceea ce e extraordinar. Ghinionul tinerilor e că n-au avut un tren care să-i ducă repede din sat, altfel – au vîndut bine. În fine, conflictul se rezolvă prin altă escrocherie, oamenii escrocaţi fiind împrăştiaţi cu o armă falsă, de fapt o cola băgată-n  şapcă, apoi are loc momentul culminant al piesei de teatru - fetei i se rupe apa... Casieriţa se duce după moaşa satului cu o motoretă pe care o pornesc împingînd-o. Partea a doua are loc după vreo 10 zile, în acelaşi loc, cînd băiatul se întoarce s-o ia pe fata devenită între timp mamă. Evenimentul o schimbă radical pe fată, iubitul ei rămînînd acelaşi. Această schimbare e sîmburele şi găselniţa piesei, diamantul şi creierul, sufletul textului, naşterea fiind în stare de o asemenea schimbare radicală. Proaspăta mămică refuză să fumeze, nu mai vrea chiţibuşurile după care se da în vînt în prima parte a piesei, e senină, grijulie şi ia o hotărîre care-l scoate din minţi pe tînărul tătic: nu mai vrea să se întoarcă în lumea „contemporană”. Vrea să trăiască simplu, frumos şi adevărat, ca al lor copil să nu cunoască niciodată ce-au trăit ei. Băiatul îi aminteşte un pic din biografia ei colorată kitsch şi vulgar, ea nu cedează, dar e readusă la trecut cu un pumn în burtă şi cu picioare în plină figură. Cît se tăvăleşte în dureri, vine trenul, băiatul ia copilul şi-l duce în vagon, apoi se întoarce s-o ia. Ea, cînd vede că i s-a luat copilul, trăieşte o furie intensă şi se transformă imediat în fata vulgară, rea şi brutală din prima parte a piesei, cerînd o ţigară şi înjurîndu-l mojiceşte pe iubiţelul “cu picioarele pe pămînt”, laptele de mamă devenind negru („Rămâne o băltoacă neagră pe jos. În ea se oglindeşte nu plafonul, ci cerul nocturn cu o mulţime de stele. Tot universul. Stelele strălucesc cu o lumină puternică. Şi iată - băltoaca se transformă din neagră din nou în albă. Ca zăpada, ca laptele. Ca...”). Acesta e subiectul piesei, regia e gîndită la milimetru, actorii braşoveni sînt, ca de obicei, super profi, jucînd-şi rolurile natural şi convingător, piesa fiind bună şi, cum am spus deja, foarte bine jucată. Toate ingredientele care să ne aducă la teatru – vizionare utilă.

 

 

 

Copilul pernă

 

Dacă ieri am avut o piesă cu multă nebunie, astăzi a fost una cu la fel de multă violenţă: „Omul pernă” de Martin McDonagh, piesă regizată la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila de Radu Afrim, un regizor deosebit. Martin McDonagh este un tînăr scriitor irlandez (născut în 1970) foarte cunoscut, regizor, scenarist, cîştigător al Premiului Oscar pentru scurtmetraj. Dar Radu Afrim ştie ce să facă cu acest text dur, despre violenţa faţă de copii. Un tînăr scriitor, Katurian Katurian, jucat de Eugen Jebeleanu, scrie poveşti în care cam mor copii, cam mor după ce-s schingiuiţi şi torturaţi şi cam des li se taie degeţelele. Katurian are un frate, cam retardat, Michal, interpretat de Emilian Oprea, care încearcă dacă ceea ce scrie frate-so se aplică în realitate, adică e adevărat, aşa că... omoară copii. Poliţiştii fac legătura între cazurile de ucidere a copiilor şi poveştile scriitorului, aşa că acţiunea are loc într-o închisoare, unde este anchetat şi apoi executat Katurian, care e nevoit să povestească cîteva poveşti de-ale sale: macabre, dure şi sîngeroase, dar la care ţine mai mult decît la frate-so. Radu Afrim nu lasă povestea aşa, mai crudă decît romanele lui Sorokin şi Palahniuk, ci o întregeşte, Mihaela Trofimov jucînd rolul unei dive TV care vine cam ca la Ştirile de la ora 5 şi recită întîmplări pline de marasm cotidian cu zîmbetul pe buze şi mişcîndu-şi lasciv şoldurile. Decorul e un cub Rubik, în care dansează artistic tineri şi tinere semi-nude, piesa începînd cu un cîntec hip hop scris de Ada Milea. O piesă despre suferinţele copiilor (cărora li se dă o şansă de a scăpa de ele – sinuciderea) la care nu cred că e bine să vă duceţi cu copii voştri, o piesă despre cum realitatea şi ficţiunea se inversează, se răstoarnă, cum spune Katurian: „Totul se răstoarnă”. O piesă dură şi frumoasă în acelaşi timp, o piesă foarte bine gîndită şi foarte bine interpretată.

 

 

 

Noaptea Walpurgiei

 

Pentru „Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului” de Venedikt Erofeev era nevoie de un regizor curajos, un teatru curajos şi de actori rezistenţi şi tari. Toate astea s-au găsit la Teatrul Naţional Cluj Napoca. Scenariul şi regia piesei îi aparţin lui Mihai Măniuţiu, care a ştiut ce să facă cu textul şi ce actori să aleagă pentru aşa ceva. Un text îndrăzneţ, ca orice alt text scris de Venedikt Erofeev, la limită sau puţin dincolo de ea, extrem şi excentric, o piesă super tare. Acţiunea are loc într-o casă de nebuni din (fosta) URSS, locul acţiunii simbolizînd, de fapt, comunismul. Actorii îşi joacă prea bine rolurile, încît la final, cînd redevin oameni normali, parcă nu-ţi vine să crezi că ai în faţă aceeaşi oameni de acum un minut... Şi piesa s-a jucat de două ori la rînd, la 17 şi la 20, ceva extraordinar pentru starea în care trebuie să intre, să iasă şi iar să intre actorii clujeni. În noaptea de 30 aprilie, noaptea Walpurgiei, e adus la spital un nou pacient, Gurevici, jucat de Ionuţ Caras, noaptea dinaintea zilei de 1 mai muncitoresc, noaptea în care vrăjitoarele şi demonii se dezlănţuie. Un moment simbolic, ca întreaga piesă, o parabolă la sistemul comunist din cauza căruia autorul piesei a suferit enorm. Între real şi simbolic e şi viaţa oamenilor care sînt nevoiţi să trăiască în acest sistem, realitatea fiind foarte crudă, iar visele lor fiind absolut normale, de obicei, alteori şi aceste vise sînt... „cetăţeneşti”, influenţate de propaganda comunistă – „să judecăm”, „să distrugem”, „să omorîm”... O piesă pe care o poate urmări cu interes maximum şi un om care habar nu are ce-i aia comunism, un spectacol „altfel”, cum a spus un actor care ieşea de la piesă, întrebat fiind în hol dacă i-a plăcut spectacolul: „Da, a fost o piesă... altfel”.

 

 

 

Şapte dintr-o lovitură

 

Astăzi am avut la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov un spectacol profund românesc, chiar dacă poate că dacă am înlocui personajele citate piesa ar merge oriunde altundeva, probabil. Subiect românesc, personaje româneşti, aspiraţii româneşti, probleme şi situaţii româneşti, totul e românesc în „Şapte dintr-o lovitură” de Lia Bugnar, care joacă şi un rol în piesă, Ema, nu e „doar” autoarea textului. Lia Bugnar atinge un subiect dureros sau haios - depinde cum vezi lucrurile: dependenţa oamenilor de televizor, relaţia adevăr cotidian – adevăr vehiculat la TV, relaţia oamenilor de pe sticlă, numite VDT TV, cu oamenii din partea cealaltă a ecranului. Şapte tineri care nu reuşesc să treacă castingul pentru a juca un rol într-un serial sînt amăgiţi că ei sînt cei aleşi, cei care au avut onoarea să fi nimerit în lista scurtă, doar că va trebui să fie selectaţi numai doi dintre ei, un băiat şi o fată. Pentru asta ei vor fi filmaţi 3 zile în continuu într-un spaţiu închis, iar telespectatorii vor alege cîştigătorii. De aici începe nebunia, pentru că acei oameni oarecum normali (zic „oarecum” pentru că, totuşi, au venit de bună voie la preselecţie) se transformă într-un fel sau altul în nişte hiene, de fapt în cei pe care-i vedem la televizor, dintre care sînt citate cîteva VDT autohtone (ahahahahah). Este interesant cum Lia Bugnar alege măştile, dintre care se remarcă cocalarul bişniţar, jucat perfect de Florin Lăzărescu, nu, nu prozatorul, ci actorul cu acelaşi nume, şi Mihai Calotă, care joacă un rol minoritar sexual, cel care îşi asortează hainele cu ghetele şi ghetele cu rucsacul, cel foarte amabil cu „dragii de telespectatori”, care se sinucide în direct la sfîrşitul piesei, doar pentru că nu el a fost cel ales. Lia Bugnar joacă rolul fetei care face orice pentru a ajunge prezentatoare TV, face sex cu cine trebuie şi cînd trebuie (la ora de maximă audienţă) şi se linguşeşte în faţa tuturor pentru a-şi atinge scopul. De fapt, totul e o minciună, preselecţia fiind o încercare disperată a unei producătoare de a face rating, de frica mogulului cu un singur neuron şi un singur scop - ratingul, reprezentat, ca-ntr-un film cu mafioţi, de o voce, nu de un om, vocea lui Ion Caramitru, care semnează şi regia, şi scenografia piesei. Muzica îi aparţine lui Vlaicu Golcea, iar piesa se joacă la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”, Bucureşti. O piesă la care publicul braşovean s-a distrat copios, chiar dacă a fost mai degrabă o tragi-comedie, o piesă mai mult ironică decît haioasă, o piesă pe muchie de cuţit, la care nu ştii dacă trebuie să plîngi sau să rîzi (mai bine rîzi). O piesă mişto, care se termină cam ca la Dan Diaconescu la OTV, nu vă spui cum, în caz că încă n-aţi văzut-o...

 

 

 

Cafeneaua lui Horaţiu Mălăele

 

„Cafeneaua” este o piesă scrisă de Sam Bobrik şi Ron Clark, descoperită de Horaţiu Mălăele şi pusă în scenă la Teatrul “Bulandra” din Bucureşti, piesă care a intrat în festival în penultima zi a concursului. Horaţiu Mălăele n-a făcut doar regia, ci a jucat şi unul din cele trei roluri... principale. O familie americană, Louise şi Wally Murdock, se mută din oraş undeva, la o cafenea cumpărată de la nişte foşti emigranţi ruşi. Wally, interpretat genial de Horaţiu Mălăele, reface locaţia după propriul gust şi cînd vine Louise, soţia sa, jucată de Dana Dogaru, totul e gata şi oamenii pot începe o viaţă nouă, nu ca pînă acum, între neamurile Louisei, care-l călcau pe nervi pe Wally. Asta se întîmpla pe cînd oamenii aveau 30 de ani, piesa oglindindu-i pe aceştia şi la 50 şi 70 de ani. Chiar în prima zi, cînd familia se pregăteşte să deschidă şampania în cinstea evenimentului, apare o domnişoară visătoare care se crede mare actriţă, fiind în drum spre Hollywood, fireşte. De aici începe comedia, lui Horaţiu Mălăele potrivindu-i-se perfect rolul cinicului şi glumeţului de la începutul piesei, dar şi rolul bătrînului de la sfîrşit. Atît de bine a jucat actorul rolul moşului sclerozat încît mi-am amintit de legea tîmpită de pe la începutul anului, care spunea că actorii bătrîni trebuie să iasă la pensie. Atunci ne întrebam cine-o să joace rolurile de bătrîni. Horaţiu Mălăele ne demonstrează în „Cafeneaua” - iar Maia Morgenstern în „Miss Daisy şi şoferul ei” - că nu asta e problema, dar oricum avem nevoie de bătrîni în teatru, ca şi în restul domeniilor, cel puţin în cele artistice. Afacerea merge rău, iar dispoziţia publicului e tot mai ridicată, în sală se rîde în continuu, la acţiunile Emiliei Popescu sau la comentariile acide, cinice şi ironice ale lui Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru fiind un personaj echilibrat pînă în momentul în care bea ceva şi-i povesteşte visătoarei care s-a întors de la Hollywood cu coada între picioare că l-a înşelat pe domnul Wally, care nu se abţine şi încep un meci cu cine a făcut-o de mai multe ori, în schemă intrînd, fireşte, şi „actriţa”. „Mai limpede ca orice, mi-am descoperit ambiţiile şi slăbiciunile, norocirile şi nenorocirile, viaţa mea, a voastră, a noastră şi toate la un loc răsturnate în viaţa acestei familii imaginate - oglinda vie şi spăimântătoare a vieţii noastre pe pământ”, spune Horaţiu Mălăele despre această piesă, care, într-adevăr, nu e chiar o comedie, ci e mai mult de atît. Fiind o oglindă a vieţii de familie, e o piesă existenţială, ceea ce – inevitabil – o face tragi-comedie. Vedem cum viaţa unui om şi a unei familii şi a unei societăţi se scurge spre bătrîneţe şi... moarte. Dar la asta te gîndeşti după ce ieşi din sală, unde te distrezi la maximum. O piesă de văzut, obligatoriu; cu copiii, cu părinţii, cu prietenii, cu colegii, singur(ă), nu contează cu cine, buna dispoziţie fiind asigurată de actori.

 

 

 

Camera de hotel

 

Ieri a fost ultima piesă din concurs la Festivalul de Dramaturgie Contemporană din Braşov. Venea Teatrul Odeon din Bucureşti cu piesa “Camera de hotel” de Barry Gifford, cu Marcel Iureş, regia: Alexandru Dabija. Braşovenii au cumpărat toate biletele, şi pe cele fără loc – la fel, la intrare s-a făcut un rînd mai mare decît în orice altă seară, înţeleg că aşteptările erau mari. Doar că piesa a fost una... ordinară. Actorii şi-au făcut bine treaba, asta da, dar... cam atît. Piesa nu le-a permis mai mult, pentru că a fost un text fără miză, fără mesaj, fără idee, unica concluzie pe care-o putem trage (cu arcanu’) din „Camera de hotel” e că într-o cameră de hotel se pot întîmpla multe chestii. Da, asta aşa e, şi? În sală era cald, oamenii veneau de la serviciu şi erau obiosiţi, iar piesa nu i-a ajutat să se bucure de o seară frumoasă sau utilă, plictiseală mare, mon cher.

Azi va fi spectacolul de gală cu Ion Caramitru şi Johnny Răducanu – „Dialoguri şi fantezii în jazz”. Cred că Ion Caramitru (sper să nu fi ales doar poeţi... morţi), iar Johnny Răducanu va cînta la pian! (sper să şi vorbească! Moşu’ e genial, dacă vreţi să-l şi citiţi – are o poveste încîntătoare în antologia „Prima mea beţie” de la Editura Art din Bucureşti). Ne vedem diseară, servus.

 

 

Una caldă, una foarte rece

În „Dialoguri şi fantezii în jazz”, spectacolul de gală care a încheiat Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, Ion Caramitru dă un exemplu cumplit, arătînd publicului două măşti total diferite, antagoniste, de fapt, în două faze consecutive. Mai întîi actorul a făcut o demonstraţie publică de om pozitiv, plin de bunăvoinţă faţă de cultura română, care vrea să transmită adevărata valoare generaţiilor următoare, doar că unii nu înţeleg nimic şi-i pun beţe în roate. După ce a recitat, îngînat şi cîntat cîteva poeme de-ale lui Eminescu şi Nichita Stănescu, acompaniat magnific de pianul lui Johnny Răducanu, actorul a început să cînte un text de-al lui Tudor Arghezi, doar că s-a oprit brusc, spunînd că mereu uită că nu are dreptul să-l cînte. Pentru că, a spus, înregistrează acest concert pe CD şi a cerut permisiunea să folosească două texte de-ale lui Arghezi, doar că i s-a interzis oficial (şi a citit documentul). Aici Caramitru a predat o lecţie de anticopyright, jucîndu-se cu legea copyright-ului, absurdă, din punctul meu de vedere, lege care interzice popularizarea culturii naţionale, care – se ştie – e un bun naţional care trebuie promovat, cunoscut şi respectat. E absurd să-l interzici pe Arghezi sau Eugen Ionescu, cum iată că se întîmplă din cauza urmaşilor acestor giganţi ai culturii. Mai întîi a povestit în stil şcolăresc poemul „interzis”, fază haioasă, iar atunci cînd a spus că n-o să ne lase aşa, ci va cînta poemul cu la-la-la, mai multă lume din sală – încîntată de idee– a filmat cîntecelul la-la-la. Moment care l-a enervat pe actor, care abia a aşteptat să-şi termine ultimul la-la-la şi s-a răstit imediat spre sală: „V-am rugat să nu filmaţi!”. Uluitor, după ce faci mişto de Mitzura Arghezi că nu permite poporului român să se bucure de versurile tatălui ei, te dai deranjat de prea multă iubire din partea publicului, care, vezi tu, te... fură, filmînd un cîntecel – ca amintire – după ce au plătit atîţia bani ca să-i onorezi cu talentul tău incomensurabil. Cum vine asta? Ori eşti pentru ca arta să aparţină tuturor, ori eşti împotriva acestei idei, nu? Sau cînd e vorba de alţii eşti revoltat că omul îşi cere drepturile de autor, iar cînd vine vorba de tine îţi schimbi brusc masca?

PS 1: Chiar, să verific dacă vreo filmare de aseară a ajuns pe internet. Da, exact acest moment la-la-la e pe Youtube…)
PS2: Domnule Caramitru, poate că mulţi dintre cei din sală doreau să vă cumpere CD-ul la care lucraţi, poate că mulţi – pentru Johnny Răducanu, dar după o fază din asta poate că unii s-au răzgîndit...