Măşti

Mihail VAKULOVSKI

 

Antichristul

 

„Antichrist”-ul de Lars von Trier nu e un film scris după un scenariu de Nietzsche, dar... poate că „Antichrist”-ul lui Nietzsche nu e chiar nevinovat de apariţia acestui film artistic al regizorului danez, film considerat controversat de multă lume (unii crezîndu-l imposibil de vizionat şi chiar... slab, ceea ce mi se pare incredibil, mai ales cînd citesc asta în textele unor oameni pe care-i apreciez). Asta pentru că în tinereţe Lars von Trier a fost fan Nietzsche, dar pînă la urmă filmul este dedicat lui Tarkovski şi nu lui Nietzsche, iar cînd a fost făcut regizorul nu s-a gîndit la spectatori, ci doar la sine, cel puţin aşa declară, apoi von Trier venea după o depresie... atipică, stare pe care o întîlnim şi în acest film, nu numai în viaţă...

 

„Antichrist”-ul este un film puternic – asta este evident - , dar care, într-adevăr, e foarte dur (există o scenă naturalistă care poate concura la cea mai îngrozitoare din toate timpurile!), de aceea îi înţeleg pe cei care n-au rezistat pînă la sfîrşitul filmului sau au ajuns pînă la final, însă îl resping categoric. Da, e un film interzis minorilor (chiar dacă... copilul din film apare doar senin şi zîmbitor), nu e un film pentru oamenii slabi şi nicidecum nu e un film pentru proşti.

 

Mi-am scris pe patru pagini subiectul filmului, cu citate şi descrieri, dar n-am să le copiez aici, în primul rînd pentru a nu vă răpi din interesul, concentrarea şi adrenalina care cresc în continuu pe parcursul ficţiunii. Filmul are două personaje principale, el şi ea, soţ şi soţie (fără nume în film, pentru că fiecare dintre noi ştie despre cine e vorba: despre bărbat şi femeie!), roluri jucate impecabil de actorii Willem Dafoe şi Charlotte Gainsbourg, plus cîteva personaje episodice simbolice – vulpea, căprioara, corbii şi chiar şi copilul care moare în introducere şi apoi apare doar în imaginaţia şi coşmarurile personajelor, în special ale ei. În încercarea lui de a o lecui pe ea, el pare un supraom de-al lui Nietzsche, iar ea rămîne un om (şi – mai ales – o femeie) sută la sută, cu toate fricile şi trăirile umane posibile, doar că un pic mai accentuate. În filmul lui von Trier sexul e pe bune (nu mimat!), fricile care vin mereu pe neaşteptate sînt pe bune, tratarea lor – conştientă şi datorită conştiinţei - e pe bune, descoperirea şi cunoaşterea e pe bune şi concluzia filmului tot pe bune e, dureroasă, dar - dacă nu vrem să ne minţim - adevărată. Ştiu că omul lui von Trier ţine loc de divinitate (cu totul absentă aici), iar „Edenul” şi Satana îi dau, omului, tîrcoale, Antihristul fiind egal cu natura, dar asta e viziunea lui despre religie şi nu despre asta e vorba în film, ci despre om şi relaţiile (inter)umane. Iar aici vă puteţi îngrozi de-adevăratelea, pentru că întruchiparea naturii la von Trier este femeia (amintiţi-vă cine e natura)... Frica spectatorului apare după ce acesta iese din sală, pentru că von Trier e foarte serios în „Antichrist”, de ce Lars von Trier nu glumeşte nici măcar o dată pe tot parcursul filmului? De ce nu face nici o ironie? De ce nu ne lasă variante?

 

Un film foarte dur şi absolut necenzurat, cu cadre pe care n-ai vrea să le vadă copiii tăi, un act artistic în care acţiunea şi trăirile sînt de-adevăratelea, deşi mai mult de jumătate din film exploatează psihicul uman în încercarea lui de a o trata pe ea. Un film în care totul e la limită şi pare atît de adevărat încît unele scene te înfioară şi te pot speria sau obseda, poate şi din cauza asta Lars von Trier împarte filmul în bucăţi, ca-n literatură: ca să fie mai uşor digerabil. Scenariul este foarte bine şi minuţios gîndit şi lucrat, simbolurile-s perfect alese, actorii –perfecţi, filmarea – super (trecerea de la color la alb-negru chiar are sens, iar filmarea fotografică are efect asigurat), în „Antichrist”-ul totul-totul este la cel mai înalt nivel de realizare, dar nu vă pot ura vizionare plăcută... totuşi...