Alexandru Vakulovski a.k.a KLU

Primul meu stencil: Tatăl Nostru

 Tatăl meu avea întotdeauna în ultimii ani o poză cu mine în diplomatul său. Era o poză cu mine, înainte de a mi se scoate sârmele de la operaţia la maxilar. Spunea că atunci când se simţea trist – se uita la poză şi tristeţea îi trecea, pentru că vedea în ce hal ajunsesem. Slăbisem atunci cu vreo 15 kg şi arătam ca un schelet ambulant.

 Şi eu aveam o poză care mă ajuta. Era poza tatălui din ultimul lui paşaport sovietic. Se uita urât, încruntat. Avea expresia asta atunci când lucrurile nu mergeau tocmai bine. Că mă simţeam prea bine sau prea rău, că uitam de unele lucruri de care nu ar fi trebuit să uit – era destul să mă uit la poza lui ca să-mi revin.

 Tatăl meu a ştiut să piardă frumos. A renunţat la multe lucruri, doar ca să rămână cu conştiinţa curată. În schimb a căpătat acea privire încruntată, de lup sălbatic cu care nu te pui. În preajma căruia n-au ce căuta câinii.

Tatăl meu era încă viu când am făcut primul meu stencil. Cu poza din ultimul lui paşaport sovietic. A râs doar când a văzut după ce poză am ales să fac un stencil. Se întâmpla asta demult, nici nu ştiu exact câţi ani în urmă…

 Stencilul acesta e o parte din mine şi rămâne în unele locuri pe unde trec. Normal că e un lucru foarte personal, dar e şi mai mult.

 Mult mai mult. E anonimul acela care a rămas curat. Atunci. În timpul acela despre care acum scriitorii, politicienii, ziariştii… spun că aşa erau timpurile şi din cauza timpului au greşit, că altfel nu se putea…

 Iar eu mă uit la acest stencil şi imediat îmi dau seama: se putea, se putea… E destul să-ţi aminteşti doar de Tatăl Nostru…