Iulia VILĂU

 

Poiana cu zmeie

 

În ziua aceea, zgârie-norii mă observau atent prin fereastra mea cât peretele. Eu nu observam nimic de la înălţimea mea de etaj 13, era un moment din acelea în care lumina preaplină, coaptă, a soarelui matur de după-amiază, înmoaie totul şi opreşte timpul. Părculeţul era încremenit, iar vântul îl făcea să pară şi mai pustiu. Atunci, deodată, a apărut în dreptul ferestrei o pasăre mare şi colorată. Avea coadă lungă şi mă privea cu colţul ochiului. Apoi am văzut că vietatea era doar în trecere, se înălţa tot mai sus şi era legată de pământ printr-un fir. Am urmărit firul cu privirea, ducea la omul păsării, un chinez bătrân. Acesta trebuie să fie un zmeu, mi-am zis. Feng zheng. Când am vrut să-l văd mai bine, era deja prea sus, singurul lucru viu în Shanghaiul amorţit.

De atunci, în fiecare zi, aşteptam la fereastră, după perdeaua-ascunzătoare de soare, să mai apară omuleţul cu pasărea sa, legaţi printr-un fir, şi în jurul lor vântul. O pasăre care învaţă să zboare din nou, de fiecare dată. Ca să înalţe zmeul, chinezul îl aşază pe un tufiş şi se îndepărtează, apoi aleargă trăgând brusc sfoara. Caută curenţii de aer care să-i înalţe pasărea fantastică, eu mă plimb dintr-o cameră în alta ca să-l văd mai bine. De mai multe ori cade şi câţiva copii se agită entuziasmaţi în jurul zmeului mai mare decât ei. Întind îndrăzneţi mâna şi îl ating, acum că e la pământ, neputincios. Când în sfârşit îşi ia zborul, se înalţă mai sus decât norii şi decât clădirile înalte care-i zgârie. Când îl coboară, zmeul se apropie lent de pământ şi se aşază pe braţul omului, ca o pasăre dresată.

De atunci, mă uit mereu după chestiile colorate care zboară printre gri-verde-albastrul zgârie-norilor şi mă întreb cine e la capătul terestru al firului. La orice oră, chiar şi la şase dimineaţa, dar mai ales în weekend, vezi bărbaţii reci şi serioşi ai Chinei exteriorizându-se prin câte un zmeu. Noaptea se înalţă zmeie luminate. Păsări de noapte, mai mari decât cele de zi, cu multe lumini, organizate în jocuri colorate, ritmate şi schimbătoare, zici că sunt ozn-uri. Zmeiele zboară în China de peste două mii de ani, se spune că aici au zburat pentru prima dată, din mătase şi bambus. Acum sunt doar de fâş şi plastic. Dragoni, fluturi, păsări, feţe zâmbăreţe sau măşti fioroase, mascotele de la Jocurile Olimpice sau de la Expo 2010. Sau triunghiuri colorate şi atât. Peşti. Astea mă uimesc cel mai mult. Peşti zburători îşi flutură solzii în vânt. Prin parcuri, prin pieţe şi piaţete, de pe clădiri, de pe poduri, pe deasupra apei, în orice loc mai larg vezi zmeie zburând. După ce au desfiinţat parculeţul, am văzut din când în când un zmeu zburând alături, dintr-un fost cartier cu case vechi, actual maidan cu dărâmături nivelate şi cărări, viitor şantier de zgârie-nori.

În unele parcuri ai voie să înalţi zmeie, în altele nu ai voie, dar tot le înalţi. Sunt însă parcuri în care uniforme cu fluier şi cu şapcă păzesc cerul de petecele de culoare zburătoare. Cu coadă. Interzis a tulbura cromatica liniştită a parcului cu aceste culori zgomotoase, cu umbra lor. Şi dansatoare. Zmeiele pot fi obraznice, dau din coadă. Dau din aripi, zâmbesc. Le distrag vizitatorilor atenţia de la viaţa lor cotidiană de locuitori ai centrului select şi conformist al metropolei. Nişte bucăţi de temporar jucăuş care sfidează zgârie-norii făcuţi să pară veşnici, înalţându-se mai sus decât ei. Îi fac pe oameni să se mai uite din când în când şi mai sus de verticalii sobri, le aduc aminte că există cer şi tot restul.

Nu îndrăzneam să-mi cumpăr, mi se părea că zmeiele sunt numai pentru chinezi. Dar în ziua aceea, toată lume intra în parcul-pădure cu câte un zmeu atârnând pe umăr. Peste tot se vindeau, iar una dintre pravăliile ambulante de zmeie le întinsese pe vreo douăzeci de metri de gard. Toate mărimile, formele şi culorile, un spectacolul care atrage instantaneu. Mi-am ales un zmeuţ în multe culori şi cu coadă, am negociat preţul cum se cuvine şi am intrat în Forest Park cu un fel de mândrie. În scurt timp am ajuns într-o poiană cu zmeie. Atunci chinezii mi-au devenit dragi pentru a treia oară (prima dată pentru că merg mult pe bicicletă, chiar şi prin ploaie; a doua oară pentru că fac exerciţii dimineaţa), şi mai mult decât înainte, căci acum e vorba de o activitate fără finalitate practică. Pe cea mai mare pajişte a parcului – zeci de chinezi cu gurile căscate şi cu ochii înveseliţi spre cer, fiecare zburându-şi zmeul său zmeul familiei, la diferite grade de înălţime. N-ai crede că, demult, zmeiele purtau pe aripile lor mesaje militare.

Ştii că vântul e perfect pentru zmeu atunci când îţi zboară din mână, un rebel cuminţit, legat de tine prin firul fără de care nu s-ar putea înălţa. Alteori trebuie să negociezi cu vântul. Îţi place să alergi cu zmeul pe pajişte până îşi ia zborul. Să-i priveşti pe ceilalţi poienari cum îşi plimbă păsările în toate direcţiile, să alergi cu grijă printre ei (da, până şi aici trebuie să înveţi reguli de circulaţie specifice). Să stai pe iarbă, la umbră, la fel ca ceilalţi, să laşi zmeul să zboare cât vrea. Nu înţelegi de ce te simţi aşa, suspectezi o legătură de la suflet la aripi între tine şi vietatea de la celălalt capăt, nu mai ştii cine e omul şi cine e zmeul, te simţi terestru şi aerian în acelaşi timp. Se înalţă zmeul la sute de metri, până-n fundul cerului, abia-l mai vezi, îl confunzi cu păsările. Se lasă să zburde în voie printre alte zmeie, apoi se cheamă pe pământ cu răbdare şi delicateţe, pe nesimţite se aduce zmeul înapoi. Se roteşte mânerul rolei zeci de minute, lent, ca şi cum ai trage cu greu un peşte mare prins în undiţă. La aterizare, trebuie să-l aperi cu grijă de copacii care mănâncă zmeie. Stau la pândă să le prindă, îşi întind crengile ameninţător când vreo zburătoare colorată e dusă de vânt prin preajmă. Le place să le înhaţe, să se împodobească în culorile lor, să-şi înveselească verdele cu zmeie captive, ca nişte pomi de crăciun tropicali.

Dar zmeul cel mai drag mie este altfel. Are forma unui zmeu minuscul de hîrtie, cu beţişoare de lemn, multiplicat de câteva zeci de ori. Fiecare zmeu în miniatură e prins de următorul printr-un fir, formând un lanţ de vreo cincisprezece metri. Pare un dragon zburător, cum se ondulează în vânt cu porţiunile lui de culori diferite. Zmeul clasic zboară la înălţime, zmeului dragon îi place mai aproape de pământ şi de omul său. Unul se mişcă pe verticală, celălalt pe orizontală, ţi-l prinzi de mână şi îl plimbi pe plajă. Sfoara e scurtă, jumătate de metru de la mâna ta până la primul zmeuţ din şir, simţi mişcările dragonului de hârtie în vânt, aproape te ondulează şi pe tine. Îl plimbi ca pe un câine, doar că nu e pe pământ, e în aer, zboară, când bate vântul mai tare e aproape vertical, se ridică pe lângă tine, dereglându-ţi puţin percepţia spaţiului.

Zmeiele au nevoie să fie zmeie cel puţin o dată pe săptămână. Se împachetează cuminţi la sfârşit, de fiecare dată, şi dorm cu vise până la zborul următor. Mă întreb cum ar fi dacă într-o zi ar fi înălţate toate zmeiele din Shanghai. Eu am patru.