Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Şi acum vulpea e vînător

 

Herta Müller este prima scriitoare născută în România care a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură, chiar acum, în 2009. Motivaţia juriului a fost simplă şi directă, ca şi scriitura Hertei Muller: „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” (ultima carte publicată în română, tradusă de Nora Iuga) este „probabil cartea cea mai românească a acestei mari autoare de limbă germană”, spune Ernest Wichner. Într-adevăr, “Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” este o carte profund românească, dar în acelaşi timp una universală, acţiunea avînd loc în România lui 1989, cartea însă e citită ca un roman care putea fi scris oriunde. Acţiunea are loc în ultima perioadă a socialismului în Europa, cînd cade ultimul dictator, mai precis: exact înaintea căderii comunismului. Un roman despre viaţa oamenilor în timpul dictaturii, despre manipularea continuă prin forţa fricii, despre atmosfera îngheţată creată de oamenii puterii şi în special de securitate, despre ce poate să facă frica din om. Herta Müller ştie să scrie un roman foarte frumos pe tema asta deosebit de grea şi dureroasă. Cartea este împărţită în povestioare mici şi uşor digerabile, stilul Hertei Müller fiind mai degrabă poetic. Chiar din primele rînduri „vulpea” narativă te prinde în ghearele ei cu propoziţiile scurte şi metaforice, poetice, expresii exacte, descrieri precise. Dar scriitoarea Herta Müller e mai convingătoare şi decît vulpea şi vînează cititorul chiar din prima propoziţie:  „Furnica trage după ea o muscă moartă”. „Soarele e un dovleac aprins”, citeşti. „Cînd înjură Clara, totul are o mamă”. „Între blocuri bătutul covoarelor sparge ziua, acolo sus pe acoperiş are un ecou şi asmute loviturile una asupra alteia, cum asmute Clara cuvintele cînd înjură. Bătutul covoarelor nu poate să ridice bătăile difuze ale inimii în urechi”, citeşti mai departe. Dacă iei cartea în mîini şi o deschizi eşti învăluit de mirajul ei şi n-o mai laşi deoparte, oriunde te-ai afla. Personajul central al romanului este Adina, o profesoară tînără care refuză să colaboreze cu securitatea dictatorului. De aceea este terorizată de băieţii din maşinile negre, care-s peste tot, inclusiv în camera ei, unde – ca să simtă mereu frica – băieţii nu trag apa cînd se duc la WC şi taie cîte un membru din blana vulpii din dormitor – un picior, altul, coada şi tot aşa. Vulpea simbolizează frica, controlul, transformîndu-se astfel din vînat în vînător. Iar Clara, colega ei de cameră, primeşte o blană de vulpe de la un securist însurat şi cu copil, Pavel, cu care are relaţii intime. Romanul are multe parabole, multe poveşti simbolice şi metonimice, înscriindu-se în realismul magic, doar că nu ăla sud american, inventat de Marquez, ci realismul magic est european, unic şi crud ca filmele lui Kusturica sau romanele lui Sorokin. Adina aşteaptă scrisori de la Ilie, care e în armată, dar primeşte „scrisori” fără adresă, iar în plic scrie mereu acelaşi lucru: „Te fut în gură”. Dictatorul apare din cînd în cînd în carte, cît să nu uităm de omul din umbră, fabrica e unicul loc unde oamenii lucrează, pentru că nici nu ştiu că există altceva. Copiii, cînd vor creşte, vor ajunge la fabrică, iar pînă atunci cresc şi povestesc. Povestesc cum mamele lor le spun că unde nu e nimeni oricum poate fi cineva, o ureche care aude totul, urechea securităţii. O carte despre o lume gri, cu cer gri, blocuri gri, viaţă gri („asta nu e o culoare”). Naraţiunea este atît de convingătoare încît simţi frica personajului, parcă ai citi o carte interzisă, parcă te-ai afla în acel sistem şi ai citi cartea asta interzisă, atît de veridic este romanul Hertei Muller. Te şi întrebi ce a salvat, totuşi, personajele cărţii, pe părinţii şi bunicii noştri. Herta Muller ne sugerează că speranţa, motoul romanului fiind şi laitmotiv: „Nu face nimic, nu face nimic, îmi spuneam, nu face nimic” (Venedikt Erofeev).

 

Herta Müller, “Încă de pe atunci vulpea era vînătorul”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009