Alexandru Vakulovski

 

Pe drum

cu părintele Savatie Baştovoi şi Octav Esinencu

 

Oricova

 

Suntem cu toţii obişnuiţi să călătorim în alte părţi, alte ţări, nu prin Moldova. Dar să călătorim prin ţara noastră poate fi mult mai util şi mai surprinzător decât îţi poţi imagina. De curând am avut fericita ocazie să călătoresc neprogramat prin Moldova. Şi se datorează această călătorie părintelui Savatie Baştovoi şi pictorului Octav Esinencu.

 

M-au luat aproape cu forţa de la birou. Fără nimic la mine, doar cu un rucsac în care aveam laptopul şi aparatul de fotografiat. Am luat-o spre Oricova, spre casa în care a crescut părintele Savatie, pe atunci doar un copil năzbâtios pe nume Ştefan. La început nu am făcut poze, pentru că atunci când ieşi din Chişinău toate drumurile par la fel…

 

Dar imediat ce am intrat în Oricova, fără să-mi spună părintele, am recunoscut satul şi împrejmuirile mai ales din romanul Iepurii nu mor. Satul e micuţ şi e înconjurat din toate părţile de pădure virgină. Ai impresia că eşti în altă lume, o lume a liniştii şi a păcii.

 

Iar la capătul satului, un drum de vreo sută de metri, înconjurat de salcâmii pădurii te duc spre casa unde a copilărit părintele Savatie. Pe acest drum nu ai unde merge în afară de casa copilăriei părintelui. Dacă ajungi pe acest drum, înseamnă că vrei să ajungi la familia Baştovoi. Părintele, împreună cu Andrei Baştovoi, ajutaţi de Octav, renovează casa copilăriei.

 

Transnistria. Chiţcani. Mănăstirea Noul Neamţ

 

Din Oricova, trecând scurt prin Chişinău, am mers mai departe spre mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani. Chiţcani, deci Transnistria. Nu am mai fost demult prin Transnistria şi am avut un sentiment straniu atunci când am trecut „graniţa”. Peste tot market-uri Sheriff… Iarăşi altă lume…

 

Înţeleg că separatiştii şi-au făcut graniţă, pentru că ei spun că e ţara lor. Dar dacă statul moldovenesc nu recunoaşte graniţele, atunci de ce sunt atâtea filtre de poliţie înainte de vama transnistreană?...

 

Noaptea e şi mai ciudat să intri în Transnistria… De parcă ai intra pe tărâmul întunericului. Pe marginile drumului fetele îşi aşteaptă clienţii. Sunt multe şi sunt foarte frumoase. Au trăsături de rusoaice, de moldovence, tătăroaice, nu îţi poţi da seama ce naţionalitate au…

 

Cum ajungem, părintele îmi arată beciul de peste 100 de ani pe care l-a descoperit sub podeaua chiliei. A scos tot pământul cu Octav, care e şi un meşter excelent. Au să bage înapoi bârnele de stejar de peste 100 de ani, pentru că sunt frumoase şi nu au putrezit.

 

Maşina Vremeni la mănăstire

 

A doua zi un părinte ne anunţă că vor veni la mănăstire „cei ce vor cânta diseară la Tiraspol”. Aflăm despre cine e vorba – trupa rusească Maşina Vremeni. Călugării nu-i ştiu şi nici nu-i interesează. Înainte de concertele din Chişinău şi Tiraspol, foarte discret, membrii trupei fac o vizită la mănăstire, unde lasă un pomelnic.

 

Prin Talmaza spre Antoneşti

 

În drum spre Antoneşti mergem prin Talmaza, probabil cel mai lung sat din Moldova. Drumurile sunt infernale şi îmi amintesc despre discursul lui Voronin. Că lasă în urma sa o ţară prosperă, europeană… Văd case distruse şi o ţară de vânzare… Moldova noastră… „Se vinde scladu”…

 

Poliţie sau mafie?

 

Înapoi la mănăstire. Am cunoscut aici nişte oameni minunaţi şi prietenoşi. Stareţul, părintele Lazăr şi părintele Gheorghe. Părintele Gheorghe ne povesteşte despre o enoriaşă care e amanta unui poliţist căsătorit ce o bate foarte crud şi îi cere 10 000 de lei pentru pizza pe care i-a cumpărat-o când au fost la restaurant. Ne întrebăm: câtă pizza poţi mânca de 10 000 de lei? Oare au mâncat la pizzeriile lui Oleg Voronin?! Ca femeia să fie speriată şi mai tare, amantul i-l trimite din când în când pe sectorist, s-o intimideze cu percheziţii fără mandat. Fără chef, îmi amintesc iarăşi de discursul lui Voronin: că a lăsat o ţară fără mafie… Păi poliţiştii care acţionează ca mafioţii ce sunt? Ar trebui să ne simţim în siguranţă cu ei? Îmi vine să râd… îmi vine să plâng…

 

Peresecina

 

Cum ieşim din Transnistria dăm de mai multe filtre ale poliţiei „noastre”. Ei ne controlează bagajele, cum le-o spune părintele pe şleau: „voi sunteţi mai răi ca miliţienii separatişti!” Cel căruia i se adresează părintele Savatie rămâne mască, toţi colegii deja râd uitându-se la el, probabil vor râde de el toată ziua. În fine, straniu, dar parcă te simţi mai în siguranţă în Transnistria, decât în Moldova… Asta după 7 aprilie…

 

Pe drum vedem un personaj ciudat şi oprim: cămaşă albă, chipiu de pază şi pantaloni sport roz. Cere nişte bani şi se prezintă: Barack Obama din Anenii Noi.

 

Părintele ne lasă la vila familiei Esinencu şi pleacă. La 70 de ani domnul Esinencu e vioi ca un flăcău, e prietenos şi are o mie de poveşti. Iar doamna Antonina ne aduce la masă doar mâncăruri delicioase. Când îi văd aşa mă gândesc că sunt o familie model, de invidiat.

 

Casa de creaţie USM sau la ruine

 

Auzisem de Casa de creaţie a USM de la Peresecina şi îl rog pe Octav să mi-o arate. El mă preîntâmpină că o să mă sperii, dar mă duce. Drujbele se aud din sat non stop. Se fură codru. Ca-n codru. Sunt mai multe cioturi decât copaci şi toată ziua văd maşini cărând lemne. Normal că nu se poate să nu fie o înţelegere cu cei 3 (!) pădurari. Se ştie că ei erau sub aripa lui Voronin, acum bănuiesc că vor fi schimbaţi şi atunci fură cât pot.

 

Pe drum spre Casa de creaţie văd că şi bordurile şi felinarele au fost furate. Şi ţevile din inox şi… tot. Casa e înfiorătoare… Se vede că a fost o minune, dar acum e în ruine… Se aud ciocane şi un băiat zdravăn aleargă spre noi. Octav îi spune că ne plimbăm şi că plecăm. Dar până ne îndepărtăm nu se mai aude nimic, probabil că ne urmăresc.

 

Revenim a doua zi. Am impresia că aş fi într-un film de-al lui Hichckok… Totul e distrus, chiar şi cablurile sunt scoase din pereţi… Marmura furată, tot-tot-tot e furat şi distrus. Chiar şi iazul care aparţinea Casei de creaţie e secat. Pentru că i-au spart stăvilarul ca să fure peştele. Dar cuvintele mele sunt de prisos. Să vezi şi să nu crezi. Imaginile spun mai multe decât o pot face eu.