Cristian Robu-Corcan

 

Posibilitatea Marian Coman

Marian Coman face parte din categoria acelor scriitori neangajaţi, nereceptivi la chemările „ultimului val” sau ale „fluxului rodnic”. Are stofă de „fluturaş”, după cum îl numeşte Mihai Iovănel, cu precizarea că sensul pe care i-l atribui nu are conotaţia de uşurel/uşuratic, ci aceea de imun la orice altceva în afară de sugestiile propriilor intuiţii. De aceea, probabil, provoacă atâtea confuzii şi stârneşte atâtea contradicţii. Unii includ cartea sa de debut, „Nopţi albe, zile negre”, în categoria fantasy, alţii consideră „Testamentul de ciocolată” o carte-cult, sau măcar posibilitatea de a deveni aşa ceva, oricum s-ar întâmpla asta. Cum premiile obţinute de Marian Coman se învârt undeva în zona fenomenului sf românesc, debutul său literar are loc în suplimentul „Supernova”, textele sale sunt incluse rapid în antologii ca „România SF 2001”, „Quasar 001” etc, tentaţia şi predispoziţia de a intra în cărţile lui sunt înghiţite rapid de o psihologie a etichetei. Dar mariajul acesta nefericit se termină repede, din chiar momentul lecturării unei prime pagini. Şi dacă nu te opreşti în loc prea mult pentru a lămuri misterul unor revendicări literare din cele mai neaşteptate, poţi avea parte de o lectură plăcută, care curge lin, ghidată în permanenţă de un text fluent, amprentat de un ton sensibil delicat ce te transformă, dacă vrei, dintr-un cititor-tiran într-unul la fel de delicat.

 „Nopţi albe, zile negre” nu are gen şi ocoleşte sfera speciilor. Nu că, la limită, nu s-ar putea stabili mai ştiu eu ce paternităţi şi filiaţii. Dar orice accent didactic trebuie pus în deplină rezonanţă cu intenţia autorului. Nu putem spune că nu avem de-a face cu un roman dacă intenţia autorului nu a fost aceea de a scrie un roman, chiar admiţând, cu plus de convingere, că, de multe ori, în general, expresia finală nu corespunde intenţiei iniţiale. Aprecierile pertinente ale lui Michael Hăulică au ca fundament o primă şi esenţială bornă în stabilirea unui traseu de consideraţii: „Nopţi albe, zile negre  este o carte despre prietenie, în primul rând.” În această cheie de lectură sunt detonate toate angajările critice pornite pe validări sau descalificări. Succesiunea rapidă de ipostaze interioare, fragmentarea controlată, proliferarea tonului auctorial în mai toate personajele, eliminarea totală a ritmului în beneficiul unor evocări realmente frumoase, libertatea totală faţă de psihologie şi psihologizare ne indică un autor care a ştiut exact ce face. Această carte s-a vrut un instrument care să înlesnească depăşirea marginilor literaturii, considerate mortificatoare, pornindu-se de la ideea că viaţa e mai mult decât literatura şi de la premisa că polemica, pe această linie de interes, este grav avariată în comparaţie cu refuzul reverenţios. Însă polemica rămâne deschisă, şi nu alimentând-o cu o idee, ci cu o constatare: da, viaţa e mai mult decât literatura, dar doar dacă în literatură nu-i deloc viaţă. De aceea, motorul principal al „zilelor” şi „nopţilor” este moartea, nu decriptată simbolic sau metodic; moartea ca fapt, ca realitate obiectivă şi asumată ca adevăr total nu în mod naiv, cum ar putea-o induce pasajele aparent inocente despre fabulaţiile unei adolescenţe stereotipale: „- Bă ţigane, de ce dracu’ are, mă, surdu’ urechile aşa de mari dacă nu-i folosesc la nimic?/ – Taci mă, că ştie să citeşte pe buze!”

În „Nopţi albe, zile negre” epicul se realizează subversiv, printr-o naraţiune a stărilor de urgenţă. Liantul care leagă cele 15 piese prozastice nu are o structură textuală. Gradul de intensitate al trăirilor dictează fluxul care direcţionează atenţia lectorului. Încă mă mai întreb dacă acest efect este rezultatul unui artificiu tehnic sau, pur şi simplu, manifestarea unui metatext aplicat, contradictoriu, în priză directă. Universul „nopţilor” este unul al unei lumi decrepite, exilate în anistoric, în penumbra unei lipse totale a spaţialităţii, şi această ancorare în aparenţa indistinctului, în proximitatea unei iminente volatilizări, nu este decât expresia unui angajament serios de a nu concepe viitorul decât prin recuperarea integrală a unui trecut care devine, în punctul maximei exigenţe, irespirabil. În universul „zilelor” copiii se nasc bătrâni, trăind în aceeaşi continuă spaimă a imposibilităţii şi împletind monstruos gesturile şi ticurile unor trupuri tinere cu nostalgia irepresibilă a unei morţi perpetue. Adică, în cele din urmă, chiar dacă, deborbând de aceeaşi delicateţe, Marian Coman adoptă un subtitlu ca „Povestea unui sinucigaş şi povestirile mele”, nu avem totuşi de-a face cu veşnica „poveste” – deliciul publicului larg şi generos când îl inviţi să participe, cu tot aplombul cetăţenesc, la facerea cărţilor. Avem de-a face cu moartea lui Cătălin Bîcu, cel căruia i-a fost dedicat volumul, şi acest fapt – de „viaţă” şi „coerent”, cum ar spune Mauriac – devine ireductibil chiar şi sub mantaua largă a literaturii.

„Nopţi albe, zile negre” este un debut care n-a intrat în atenţia comunităţii literare – dacă o fi existând aşa ceva! -, în sensul că nu a beneficiat de un examen critic, fie el cât de sumar. Abordările diletante, consideraţiile futile, micile prezentări de gang n-au făcut altceva decât să adauge, păgubos, alte şi alte motive pentru a te instala într-un confortabil dezinteres. Marian Coman se află, odată cu apariţia acestei cărţi, în plină apologie a posibilităţii, sub semnul unei dialectici bizare. Ar putea fi, deja, un „scriitor” şi ar putea deveni, cândva, un „scriitor”. Dar, dacă vă uitaţi puţin mai atenţi de jur-împrejur, veţi constata că nu-i puţin lucru.

O să revin cu „Testamentul de ciocolată”. Acum mă duc să mănânc un măr.