Antiteze

 

Liviu Ioan Stoiciu

 

Literatura română nu mai are căutare?

 

Încep să cred că volumele tipărite de versuri vor intra de aici înainte în clandestinitate. Cititorii de poezie, număraţi pe degete, pot apela la Internet, nu mai au nevoie de „cărţile de hârtie” (sau de cărţile-print, „tipărite”). Aşa cum majoritatea cititorilor de ziare (şi reviste) nu mai cumpără „ziarele de hârtie” tipărite sau ziarele-print, ci le frunzăresc în ediţii online. Degeaba te chinuieşti să scrii şi să publici volumele de versuri, degeaba te omori să tipăreşti reviste literare, că ele nu mai prezintă nici un interes pentru librari sau „chioşcari” (lasă că se vând, mai nou, cărţi împreună cu ziarul sau revista, care le editează; e adevărat, nu sunt printre ele şi cărţi de versuri). Nici măcar dăruite cititorilor cât de cât avizaţi (colegilor scriitori sau criticilor literari, sau prietenilor de pahar), cărţile de versuri nu sunt citite. Sigur, sunt şi excepţii (sunt scriitori care se respectă şi cumpără cartea fratelui lui poet, pe care o şi citeşte după lansare), dar ele confirmă regula. Mai sunt şi cărţi ale poeţilor de succes, care se vând „la pachet”. Nici măcar nu pot să dau vina pe criză, generalizată în ultimul an, de această situaţie. După cum nu reuşesc să realizez dacă poezia e în criză, odată ce nu mai are cititori. Ori cititorul de altădată de poezie e azi în criză, deoarece nu mai citeşte… Nu-mi place să recunosc, dar e o lehamite reciprocă la mijloc, între poet şi cititor. Sigur, nici cartea de proză originală publicată în limba română nu se mai cumpără şi nu se mai citeşte, dar ea e primită de librării să fie pusă la vânzare – că n-o cumpără nimeni, nu contează, la sfârşit de an şcolar poate fi dată drept premiu elevilor (pe banii părinţilor). Printre aceste cărţi, care se împart la sfârşit de an şcolar, sunt strecurate şi cărţile de literatură pentru copii, inclusiv de versuri, cumpărate direct din depozitele editurilor (dacă editorii sunt bine orientaţi şi au pile la inspectoratele şcolare şi la profesorii de limba şi literatura română). E interesant că de când profesorii primesc bani special pentru a-şi cumpăra cărţi, librarii fac o adevărată afacere, vând… traduceri în prostie. Repet, traduceri, nu cărţi de literatură originală contemporană. Suntem într-o fundătură. Literatura română nu mai are căutare? Din punct de vedere comercial, e clar, cărţile de literatură au dat faliment. Alţi editori şi scriitori descurcăreţi fac presiuni la Administraţia Fondului Cultural Român-AFCN (citeşte, o corup) şi reuşesc să-şi vândă cărţile prin sistemul legal de achiziţii anuale pentru bibliotecile judeţene sau orăşeneşti (aici funcţionează o mafie a „jurizării”, a celor ce selectează din producţia de carte titlurile faţă de care ei au un interes pentru un autor, nu contează valoarea). Sau insistă pe lângă Ministerul Educaţiei, care face achiziţii pentru bibliotecile şcolare (după aceeaşi metodă, a prieteniei interesate faţă de o carte şi un autor român).

Care mai e destinul scriitorului român în viaţă, muritor de rând, onest? Al celui care-şi mai publică o carte inedită? Uniunea Scriitorilor se laudă că are 2.500 de membri, deşi habar nu are dacă sunt toţi în viaţă (continuă să nu existe o situaţie exactă a membrilor ei). Nici în perioada ei bună, din anii în care a atras şi 12 miliarde de lei vechi anual din timbrul de carte (din perioada când vicepreşedintele ei, Varujan Vosganian, era ministru al Finanţelor şi punea inspectorii să aducă timbrul literar cu forţa de la editori; după ce n-a mai fost ministru, timbrul literar nu s-a mai adunat decât simbolic), nu a găsit o soluţie de ieşire din fundătură. USR nu e capabilă să pună la punct o reţea naţională de distribuţie a cărţilor originale de literatură ale membrilor ei. S-a încercat cu entuziasm, în perioada preşedinţiei lui Laurenţiu Ulici, înfiinţarea unor librării ale scriitorilor (la care se vindeau cărţile originale şi reviste ale scriitorilor români, în primul rând) – toate 15, în câţiva ani, au murit, neavând vânzări semnificative. Între timp s-a autodistrus şi „Rodipet” (prin privatizare), acea distribuţie a presei centralizată, la care se vindeau şi reviste literare. Normal ar fi fost ca Ministerul Culturii să aibă pusă la punct o strategie naţională în acest sens, să promoveze literatura română originală în propria ţară. Să constituie o distribuţie centralizată a cărţii: să găseşti cărţi la vânzare în toate oraşele mari ale ţării (cărţi editate în orice colţ al ţării) – dar cum să forţezi librarul privatizat să le primească, ştiind că sunt semnate de autori români care nu se vând? Ar trebui Ministerul Culturii să investească în librării ale ei, nerentabile, care să repete experienţa librăriilor USR? Suntem într-un cerc vicios, din care ai senzaţia că nu mai poţi să ieşi.

Literatura română originală apare în tiraje confidenţiale. Autorii îşi împart cărţile pe gratis la reviste literare (în speranţa unei cronici), la ziare (la gândul unei semnalări trecătoare) şi cui mai cred de cuviinţă din rândul breslei sau a rudeniilor. La fel se întâmplă şi cu periodicele literare. Cărţile apărute la tipografii şi edituri din judeţele ţării intră extrem de rar în librăriile bucureştene (şi invers, cărţile apărute în Bucureşti nu intră în librăriile din ţară) – cu câteva excepţii, editurile Polirom (profită de ea şi Cartea Românească) şi Humanitas, plus Paralela 45, edituri (cu un sistem de distribuţie bine articulat) care mai publică şi literatură română originală, nu numai traduceri. Nu mai poţi să ai nici o pretenţie de la ceilalţi editori „fără posibilităţi financiare” să-ţi difuzeze cartea, ştiind că sunt neputincioşi – dacă eşti norocos, îţi vezi cartea pe tejghea, la standul editurii la care ai publicat, la un Târg de carte organizat la Cluj, la Iaşi sau la Bucureşti… Nu mai poţi să acoperi cu nici un chip producţia editorială de literatură română originală a unui an, dacă eşti cititor învederat. Şi USR a ajuns să roage editorii şi autorii să-şi trimită cărţile la juriul pentru Premiile USR, dacă vor să le fie băgate în seamă. Mai rău, juriile apelează la scriitori din întreaga ţară să nominalizeze cărţi cunoscute numai de ei (apărute într-un judeţ) la premii, în speranţa că nu nedreptăţesc flagrant autorii care scot cărţi de valoare şi care nu ajung la Bucureşti sau la juriu. Nu spun că e deja o tribalizare la mijloc, o afacere de familie, de clan, acordarea unui premiu literar, profitându-se şi de faptul că nu ajung toate cărţile valoroase la membrii juriului (nu mai pun la socoteală reaua-credinţă a acestor jurii care ignoră valoarea şi premiază gradul de simpatie faţă de un autor). Literatura română e profund viciată şi din cauza acestei absenţe a distribuţiei cărţii, nu numai din cauza hachiţelor scriitoriceşti. Au început să fie premiate anual şi revistele literare (de către asociaţii ale revistelor şi editurilor, nu de către USR sau de către filiale ale USR) – tocmai fiindcă şi ele fac eforturi de admirat pentru supravieţuire pe piaţa culturală… E regretabil că în condiţiile în care avem o USR centralizată, nu reuşim să avem şi o distribuţie a cărţii originale şi a revistelor culturale eficientă. Dacă n-ar fi trimise prin poştă de către autorii cărţilor sau de către redactorii-şefi ai revistelor (sau dăruite la diverse manifestări; dar manifestările literare s-au împuţinat şi ele an de an), habar n-am avea de existenţa lor, fiindcă nu le găseşti nicăieri la vânzare. Se va găsi în viitor un „cap limpede” cu funcţie înaltă care să scoată producţia editorială a literaturii originale scrise în limba română (pusă pe tapet prin cărţi şi reviste) din actualul marasm? N. Manolescu, preşedintele ales al USR pentru alţi patru ani, e prea important să piardă vremea cu găsirea de soluţii la asemenea preocupări „mărunte”, nu? Iar dinspre ministrul Culturii… nu poţi decât să te închini! Începând cu 2010 taie şi spânzură pe bani publici la Ministerul Culturii Române un ministru maghiar, care e susţinător al separatismului teritorial şi cultural!

Scrierea de literatură e o chestiune personală, individuală – dar produsul ei tipărit, volumul original, ar trebui să fie luat din cârca autorilor. Până când în România nu apare agentul literar particular (el n-a apărut nici după 20 de ani de economie de piaţă şi „democraţie”), care să preia distribuţia cărţii şi publicitatea, guvernanţii ar trebui să găsească soluţii să o gestioneze, să o pună la vânzare în întreaga ţară, să o distribuie în bibliotecile publice şi să recompenseze creatorul, mulţumindu-i că există. Poveşti?

Ar mai fi o amăgire: ce, parcă pe vremea lui Eminescu (nu exista România Mare, e drept) sau a lui Lovinescu era distribuţie naţională? Fiecare autor se descurca după propriile puteri şi distribuţia era zonală, „descentralizată”. Am fost învăţaţi prost de comunişti, care au inventat distribuţia centralizată şi toate cărţile aveau acelaşi regim, le găseai şi la librăriile din întreaga ţară şi în bibliotecile din comune?

Din păcate, după cum merg lucrurile în România (ţară paralizată de o clasă politică de proastă calitate, anticulturală), scriitorul român va trebui să se reorienteze şi să-şi publice cărţile, cinic, singur, pe Internet dacă vrea să fie citit „virtual” (fie şi parţial, fie şi întâmplător, de neaveniţi) nu numai în ţară, ci în întreaga lume… Personal, m-am resemnat: fiindcă „mersul lumii s-a schimbat”, semnez pe propriul blog (www.liviuioanstoiciu.ro), aflat încă în şantier, sau în revista electronică Tiuk! a lui Mihail Vakulovski, de faţă, sau în ziarul online Jurnalul de Vrancea, de administrarea căruia mă ocup în joacă.