Cristian Teodorescu

Medgidia, oraşul de apoi

 
 

 Ed. CARTEA ROMÂNEASCĂ, 2009

 

- fragment - 

 

                                   Steaua din frunte

 

   Profesorul Caraeni luptase şi el în Spania, ca Nicadorii, dar scăpase. Nu-i plăcea să-şi amintească de perioada aceea. Căpitanul voia să-l aducă la Bucureşti, alături de camarazii de frunte. Caraeni avusese privilegiul să-l poată refuza. Îşi îngropase armele şi îşi distrusese caietul cu cîntece de luptă. Se uita cu milă la legionarii care defilau războinic prin oraş. Unii îi fuseseră elevi. Cu doi era coleg de cancelarie. Mai erau şi nişte popi din satele din jur, cu dascălii lor cu tot, vreo trei negustoraşi armeni patrioţi. Cei mai mulţi erau armâni de-ai lui: toţi ambiţioşi, cîţiva inteligenţi, dar chiar şi ăştia îşi închipuiau prosteşte că partidul în care se băgaseră era noua lor familie. După moartea Căpitanului, cel care-i luase locul, chiar dacă nu îndrăznea să schimbe filosofia partidului pe faţă o transformase radical. Unde mai era elita, floarea românimii, cînd te trezeai camarad cu orice căzătură care vedea în cămaşa verde un deghizament ca să poată bate şi jecmăni pe cine avea poftă? Bucureştiul tolera ca un fost cîrciumar urmărit de judecătorul de instrucţie pentru afaceri murdare să folosească partidul pentru răzbunările sale. Zestrea pe care o adusese Stelian Legiunii erau băieţii lui de prăvălie şi doi ofiţeri din regimentul lui Scipion care sperau că dacă aderă pe ascuns la Legiune vor scăpa de aici şi vor fi ridicaţi în grad mai repede.

   Caraeni aflase că oamenii Căpitanului, chiar mai bine înfipţi în partid decît el, erau daţi deoparte. În statul Legionar nu mai era nevoie de idealişti, ci de băieţi care să pompeze fonduri la Bucureşti, pentru a acoperi cheltuielile partidului nostru aflat la putere.

   Caraeni era de acord că jidanii trebuie puşi cu botul pe labe, cum superb susţinuse răposatul domn Nae Ionescu cînd îl făcuse de doi bani pe ovreiaşul ăla de Sebastian, dar nu să-i jefuieşti banditeşte. Şi nici să le iei mijloacele de trai, fiindcă ăsta nu e un Stat sănătos. Cînd aici în oraş Lea e singura doctoriţă pricepută la naşteri şi boli femeieşti nu-i spui că nu mai are voie să trateze decît ovreice de-ale ei. Şi nici nu te duci peste Haikis angrosistul de grîne să-i iei afacerea, cum făcuseră băieţii de prăvălie trimişi de Stelian, cînd tu n-ai fost în stare nici să-ţi păstrezi nenorocita aia de cîrciumă, la licitaţie.

   Caraeni ştia că Generalul n-avea nimic împotriva acestor măsuri de românizare forţată şi că nici el nu-i înghiţea pe evrei, dar aflase că  voia, ca şef al Statului, să meargă treaba. Cu puterea mai degrabă simbolică pe care o mai avea, profesorul l-a chemat pe Stelian la el acasă. Cîrciumarul i-a transmis că era prea prins de conducerea oraşului, împreună cu tinerii patrioţi,  pentru a da curs invitaţiei lui. Acest refuz i-a amintit lui Caraeni de prerogativele sale în partid. Şi-a trimis doi armâni de încredere să i-l aducă acasă pe Stelian, cum or şti. Voia să-i aplice pedeapsa biciuirii, cît era cîrciumarul de bătrîn. Profesorul aştepta acasă: poate că biciuirea era cam mult pentru un om bătrîn, i-a spus omului său de încredere. Spre seară a auzit ţipete dinspre prăvălia lui Isidor băcanul. Caraeni a ieşit negru de furie din casă; „Tu-l-în noroc pe mă-sa de Stelian, pînă aici i-a fost!”. Astea au fost ultmele cuvinte ale eroului supravieţuitor din Spania. Trei lovituri de cuţit i-au intrat în piept şi tot cu un cuţit cineva i-a crestat „steaua lui David” pe frunte. „Răzbunarea sioniştilor!”, a strigat Stelian care venise în vizită la camaradul Caraeni. Apărut ceva mai tîrziu, judecătorul i-a spus lui Stelian, după ce l-a examinat pe profesor, că, din cîte ştia, sioniştii nu credeau în steaua în cinci colţuri, cîte avea cea scrijelită pe fruntea lui Caraeni.

 

                                             Alsacienii judecătorului

 

   Domnul Stelian a aflat că judecătorul strîngea probe împotriva lui. Într-o după amiază i-a făcut o vizită care a durat puţin. Cîinii judecătorului, altfel blînzi, l-au fugărit pînă la poartă. Nu muşcau, dar săreau pe tine şi te tăvăleau pînă se îndura judecătorul să-i cheme. Stelian n-a zis nimic. La anii lui era încă iute de picior. Cîteva nopţi mai tîrziu cei doi alsacieni au fost împuşcaţi cu o armă de vînătoare, după ce i-a zădărît careva prin gard. „Ce pierdere pentru judecător!”, a comentat Stelian: el avea  pistol, cu hîrtii în bună regulă. Puşcă de vînătoare nu ţinea în casă. Judecătorul  şi-a îngropat cîinii cu mîna lui în fundul curţii. Îi avea de cînd erau pui, el îi dresase şi cînd ieşea la plimbare pe strada principală îi lua în lesă. Cînd s-a aflat în oraş că Jac şi Rex fuseseră ucişi, s-au scandalizat chiar şi cîţiva dintre prietenii lui Stelian. „Azi belim cîinii, mîine îl belim şi pe proprietarul lor?”, a spus Mardare blănarul. Nu-i venea să creadă că Stelian avea vreo legătură cu această operaţiune nocturnă. Ipoteza lui era că ţăranul care ţinea cîrciuma gării plătise pe careva, să-l compromită pe acest om de vază al oraşului. Raţionamentul lui era că pînă la venirea în oraş a noului cîrciumar, în Medgidia nu se pomeniseră cîini împuşcaţi prin gard. După două zile, blănăria lui luase foc din senin. Tot noaptea. Poliţistul Pomenea tocmai ce trecea pe acolo, în rondul de noapte, dar pînă să deschidă el gura să spună ce-a văzut, Mardare urla că i-a încendiat Fănică Theodorescu prăvălia! Blănăria nu era departe de gară. Fănică s-a dus să vadă ce se întîmplase. Cînd l-a văzut, Mardare a sărit la el. „Ai venit să te bucuri! Te omor cu mîinile mele!” Mai erau cîţiva dornici să-l ajute, care au început să-i care pumni lui Fănică, după ce l-au înconjurat. Pomenea a tras un foc de pistol în aer, să-i zburătăcească, dar mai rău i-a întărîtat: „Vrei să ne şi împuşti, ai!”, s-a înverşunat Mardare - l-a apucat de gît pe Fănică şi a început să strîngă. Poliţistul, omul lui Dumnezeu, s-a băgat cu bastonul între ei. Îi lovea calm peste ceafă, să-i amorţească, iar blănarului i-a dat una în bărbie, de l-a leşinat. Prăvălia lui Mardare ardea de parcă apa din tulumbele pompierilor întărîta focul. Năucit de pumni, Fănică s-a aplecat să-l ridice de jos pe blănar, dar Ionică chelnerul care venise după el împins de un presentiment confuz al coanei Virginica ( „Du-te, Ionică, şi vezi ce face omul ăla!”) l-a apucat de mînă în timp ce striga „Aduceţi apăăă!” şi l-a tras în afara cercului în care lua dupaci. În noaptea aceea geamurile restaurantului au fost sparte cu pietre. Coana Virginica s-a dus plîngînd indignată la şefuleasa gării, să cheme jandarmii de la Constanţa, cum o şti! Fănică bea o gură de cafea şi o cană de vin să-şi revină din bătaie şi cheamă un birjar pe peron.  Îl ia de acasă pe Vasile geamgiul care stătea lîngă potcovăria de la marginea oraşului. Cînd a auzit cîţi bani  primeşte pentru şase geamuri, Vasile şi-a tras buimac pantalonii peste cămaşa de noapte. Birja, cu coviltirul ridicat, se opreşte la prăvălia lui să-şi ia Vasile foile de geam, cuişoarele şi chitul. Dimineaţă, la primul tren, geamurile restaurantului erau la locul lor, iar Fănică şi chelnerii patrulau nedormiţi pe peron cu ciomege în mînă. Vîntul aducea mirosul de păr ars de la blănăria lui Mardare. Omul lui Dumnezeu, Pomenea, izbutise să-l lămurească pe păgubaş, spre dimineaţă, că cei pe care îi văzuse cu sticle de gaz în mînă, cărora le dăduseră foc după ce îi spărseseră vitrina, erau cei patru foşti băieţi de prăvălie ai prietenului său Stelian.

 

                                                      Pistolul 

 

    Într-o noapte, în loc să se bage în pat, Fănică a luat din şifonier aparatul cel mic de făcut poze. Îl costase cît un cal de prăsilă, dar îşi scosese înzecit banii pe el. Jucărioara asta neagră îi amintea că nu trecuse anul de cînd se ducea fără griji prin bîlciuri şi pe la tîrguri, de unde se întorcea plin de bani, în timp ce acasă brutăria îi aducea un venit sigur. Afacerea cu restaurantul începuse să meargă. Chiar dacă departe de nădejdile lui, cînd îşi făcea planuri la Slobozia, ieşea totuşi în cîştig.       Vasile geamgiul scotea bani frumoşi de pe urma lui. Îi punea geamuri de trei ori pe săptămînă şi la restaurant şi acasă, deşi Pomenea poliţistul şi jandarmii lui îşi lungiseră rondurile pe peronul gării. Venise în oraşul ăsta ca să rămînă, dar începuse să-şi dea seama că nu va mai putea rezista mult timp. După ce fusese ucis profesorul Caraeni, îi făcuse o vizită judecătorului care îi spusese să se ferească şi îl sfătuise să-şi cumpere pistol. De cîteva luni judecătorul însuşi umbla înarmat. La Bucureşti, chiar sub ochii lui Antonescu, era mult mai rău. Legionarii îşi băgaseră oamenii peste tot. Judecătorul bănuia că Generalul îi lăsa să-şi facă de cap. Ei îl scăpau definitiv de foştii fideli ai regelui şi ai Camarilei şi el se făcea că nu poate să-i prindă pe făptaşi. Poate că-i era frică de ei, a încercat Fănică. Lui Antonescu frică? Nu, domnule Theodorescu, ăstuia nu-i era frică de nimeni. Şi reputaţia asta a lui de om corect şi om al legii o să ne ardă rău. Dacă nu-l dau legionarii jos, iar atunci o să ne ardem şi mai rău.

        Cîrciumarul îşi cumpărase pistol, dar nu i-l arătase nevestei lui, să n-o sperie. Îl ţinea la restaurant, într-un dulap a cărui cheie n-o avea decît el, încît era aproape ca şi cum nu l-ar fi avut. Maiorul Scipion care începuse să ia cina la el în restaurant îl invitase la regiment, la o partidă de table. Comandantul nu se amesteca în certurile celor din oraş, dar nu voia să-şi închipuie careva că se lasă intimidat de demonstraţiile de forţă ale legionarilor. I-a trimis vorbă lui Stelian, chiar printr-unul dintre simpatizanţii lui din regiment, să nu care cumva să se spargă vreun geam al cîrciumii cînd e el acolo. Stelian i-a trimis şi el vorbă – că se miră că un român de onoare, ofiţer al armatei conduse de generalul Antonescu, frecventează o cîrciumă laolaltă cu jidani ca Haikis şi cu inamici ai Legiunii. Maiorul nu i-a răspuns prin interpuşi. A doua zi la ora de plimbare pe strada principală cînd s-a întîlnit cu Stelian, i-a spus de faţă cu martori că pentru javrele bătrîne nu foloseşte biciul, ci lesa cîinelui pe care nu-l avea. După o săptămînă calul lui Scipion a început să şchioapete. Maiorul i-a examinat piciorul. N-avea nimic. Apoi i-a ridicat copita piciorului beteag. A văzut pironul. I l-a scos el singur cu cleştele de potcovărie. Calul, dresat de el pentru călărie, nu-l aruncase din şa, deşi pironul pentru asta îi fusese bătut în copită, ca o capsă de glonţ.

   Făcuse Scipion anchetă, în secret, la regiment, ce aflase numai el ştia, dar dacă şi maiorul putea s-o păţească, el cum să se apere?

   Nu îndrăznea să-şi aducă aici copiii, după o jumătate de an. Îi ţinea în gazdă prietenul său, învăţătorul din Slobozia. Ar fi plecat şi el în altă parte, oriunde, dar cîrciuma nu era a lui, aşa că n-o putea vinde. Ar fi pierdut aproape tot.

   Speranţa lui din noaptea aceea era  micul aparat de fotografiat. Dacă nu-i putea prinde nimeni pe cei care-i spărgeau geamurile restaurantului şi îl bătuseră, putea încerca el să-i prindă în poze, cînd fugeau de pe peron. Virginica lui adormise cu faţa în sus şi sforăia uşurel. Nu se mai atinsese de ea de vreo lună. Ei nu-i ardea de asta aproape niciodată, dar şi lui începuse să nu-i mai ardă.