Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea de Daniel Bănulescu

 

Editura Cartea Românească


 

 

Un tînăr scriitor în devenire, alter-ego al autorului şi numit chiar Daniel Bănulescu, plănuieşte să scrie, spre sfîrşitul anilor ’80, un roman despre epoca întunecată în care trăieşte, despre Nicolae Ceauşescu, despre ciudata lui iubită Clipsy Ferechiu – care visează să emigreze -, despre butaforia manifestărilor publice închinate Dictatorului, despre Securitate şi teroarea cotidiană generalizată. În paralel cu dezvoltarea acestei meta-naraţiuni se derulează alte întîmplări, care îi au ca protagonişti pe Iarba Fiarelor (un hoţ adolescent cu trăsături genialoide), pe Axente împreună cu banda lui de hoţi din Colentina, pe Madian, ciudatul predicator şi întemeietor al unei noi religii şi, nu în cele din urmă, pe Cel Mai Iubit Fiu AL Poporului. Acţiunea se desfăşoară în medii bucureştene dintre cele mai felurite şi mai pitoreşti: pe şantierul Casei Poporului, în taverne sordide, în locurile unde se adună hoţii de buzunare, în birourile Securităţii sau chiar la reşedinţa Dictatorului. Se împletesc în această naraţiune ­ stufoasă, dinamică, scrisă la modul parodic ­ mai multe fire epice care sfîrşesc prin a se întîlni în virtuala carte a personajului-scriitor. Între acestea, savuroasă şi plină de suspans este dimensiunea conspirativistă a romanului: vestitul Iarba Fiarelor, sprijinit de forţe politice oculte, elaborează un plan ,,profesionist” de ucidere a lui Nicolae Ceauşescu. În mod foarte ingenios, planul ucigaş al Ierbii Fiarelor se suprapune - simbolic ­ proiectului literar al personajului-scriitor care intenţionează să facă din Iubitul Conducător un erou romanesc. Un fel de a spune că literatura poate avea un efect de anihilare a Răului sau, cel puţin, de exorcizare a acestuia cu instrumentele ironiei, ale deriziunii, ale descripţiei, deziluzionate, crude ce denunţă grotescul şi absurdul.

 

 

Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea 

- fragment-

 

 

  În noaptea de 1 martie 1987, după întrevederea sa cu Şefu Statului, Marco se întorsese cu colonelul Gabrea la sediul Securităţii, haliseră pişcoturi, destupaseră şampanie de bucurie că scăpaseră vii şi amestecaseră, într-un chipiu, 24 de bileţele cu numele tuturor puşcăriilor disponibile în România.

Din prima extragere căzu Parapetu, o închisoare atrăgătoare şi cochetă, din care nu puteai să nu ieşi mulţumit. Asta dacă ieşeai, căci existaseră inşi subjugaţi de farmecul locului şi care ştiuseră să aprecieze un cimitir liniştit.

— Băi, ce noroc pe tine, infractorule.

— E aşa de recreativ înăuntru, tovarăşe colonel?

— Mai că-mi vine să las uniforma, să trag pe mine o zeghe şi să ne înscriu pe amândoi în porţie.

— Lăsaţi că ziceţi dumneavoastră aşa doar ca să-mi ridicaţi moralul.

— Marco, la Parapetu nu mai e programul: „Apă, paie şi bătaie... Lampă în ochi şi pumni în bot”.

— ...

— Acolo, dacă gardienii încă nu vă invită pe-acasă, ca să le cunoaşteţi nevestele, e pentru că-s invidioşi... În Parapetu, tot deţinutul poate să contribuie la făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate chiar dacă e deţinut.

— Şi cam cât credeţi că trebuie să contribuie?

— Suflete, uneori, 15 ani trec chiar şi-n patru-cinci luni de zile.

Colonelul Alexandru Gabrea îl racolase pe Marco în urma cu doi ani din mijlocul unei adunări de schizi.

În opinia tandrei noastre Securităţi, lepădături sunt toţi cei tineri care nu se străduiau suficient să devină buni utecişti[1]. Dar schizii erau cele mai dezgustătoare şi perverse lepădături: Ăştia erau deja spioni în inimile lor.

Schizii erau înrobiţi culturii în putrefacţie a ţărilor occidentale. Îşi băgau picioarele, e drept, pe ascuns, în tot ce era comunist. S-au fi băgat, dacă în România ar fi existat droguri. Şi, pentru că nu existau, beau alcool până se izbeau cu capetele de pereţi, îşi lăsau plete, ascultau muzica acea rock, puturoasă, nu erau entuziaşti, ci nihilişti, vizionau casete porno, iar unii dintre băieţi purtau câte-un cercel în ureche.

Marco căzuse în plasa Securităţii din întâmplare. Venise într-unul din căminele studenţeşti din Regie şi căuta să cumpere de la nişte studenţi arabi cinci perechi de blugi, ca să-i vândă, la suprapreţ, mai departe, iar Securitatea descinsese în acelaşi cămin şi vâna schizi.

Marco a ciocănit la o uşă ghinionistă. A intrat să se intereseze la ce cameră se vindeau jeanşi sau ţigări mai ieftine, tipii din înăuntru erau tolăngiţi, cu picioarele ridicate pe mese şi ascultau o muzică absolut capitalistă, pe care el o bănui a fi Led Zeppelin şi în acel moment Securitatea a zvâcnit peste ei. I-a săltat pe toţi, şi locatari, şi vizitatori, iar Marco a primit unul dintre cele mai formidabile capete în gură din viaţa sa de fotbalist fără cercel.

Razia avusese rolul de a tempera simpatiile accidentale din căminele studenţeşti din Regie, dar şi de a furniza agriculturii socialiste mână gratuită de muncă.

Schizii din camera 203 au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare, cu executare la locul de muncă, într-un I.A.S.[2] bine păzit, însă după Marco nu s-a luat cazierul.

Aceasta s-a petrecut pentru că l-a salvat Gabrea.

Colonelul urmărise cu coada ochiului operaţiunea de curăţire din Regie, intuise cu cine are de-a face, l-a luat la el în birou şi i-a spus:

— Domnule Iulian, şezi aici şi dă dumneata declaraţie, precum că nu există Petru Cercel[3].

Marco a şezut şi a dat.

Apoi, pentru a-i verifica flexibilitatea, a mai dat una precum că există.

Colonelul a confruntat declaraţiile şi a rămas paf.

Fotbalistul nu era extrem de departe de nivelul unui analfabet, dar, oricât de puţină şcoală frecventase, anii de domnie se agăţaseră de circumvoluţiunile lui, aceasta fiind o probă că poseda o memorie elefantică.

Gabrea l-a chestionat şi despre Mihnea cel Rău[4].

Domnia lui Mihnea cel Rău nici nu se studia în şcoală generală, dar Marco trăia cu antenele întinse, a prelucrat infimele informaţii ce-i trecuseră pe la ureche şi a inventat nişte ani de domnie acceptabili, apropiaţi de cei reali, semn că fotbalistul se orienta şi în necunoscut.

Alexandru Gabrea s-a prins cine îi stătea înainte, puştiul începuse să-i pice cu tronc.

L-a eliberat, l-a trimis acasă. L-a dat în lucru, l-a mai studiat.

După zece luni de puricare informativă, colonelul Gabrea a cerut să-i fie adus Marco, l-a pupat pe frunte şi l-a făcut omul său.

Securitatea trecea printr-o perioadă bună în anii aceştia, dar ofiţerii cu funcţii de răspundere în Securitate treceau printr-o perioadă rea.

Nici nu apucau să deguste şi ei faptul că fuseseră trecuţi în numărul celor mai puternici o sută de oameni din ţara asta, că lipea câte-un nesimţit, pe undeva, vreun manifest împotriva lui Ceauşescu şi imediat erai convocat tu, ofiţer superior, înaintea Conducerii de Stat şi chestionat că:

— Ia zi, măi. Cine l-a lipit?

— Să trăiţi! Rog supus să permiteţi să îl caut.

— Ce să mai permitem?! C-au trecut deja trei minute.

Aşa că era posibil să-ţi depeni viaţa şi-n acest mod: primele trei minute să crăpi de mândrie că eşti general. Următoarele două minute să încremeneşti sub surpriza că nu mai eşti decât un general arestat.

„Pactizare cu duşmanul”. „Agenturile de spionaj”. „Trădarea de ţară”. Descopereau ei ceva.

De nu ai fi avut o echipă de vinovaţi deja pregătiţi, nu ai fi făcut faţă.

Dădeai un telefon şi ordonai:

— Augustin, pas alergător să-ţi recunoşti vinovăţia.

Apoi pocneai călcâiele şi raportai:

— Permiteţi să raportăm, avem probe că Augustin l-a lipit. Se vede de aici şi de aici că e stilul lui Augustin.

Ca şi cum lui Augustin ăsta i s-ar fi permis să-şi perfecţioneze vreu stil de luptă împotriva Şefului Statului.

Pentru lipirea de material duşmănos, Augustin încasa pe puţin zece ani de regim penitenciar sever. În mod normal din pricina naturii faptei, ar fi murit după doi ani. Dar, de aparţineai echipei de falşi vinovaţi a unuia precum Gabrea, scăpai, în momentul în care scandalul, de care erai făcut răspunzător, aluneca în anonimat şi mai erai şi plătit, pentru că îţi interpretatei emerit rolul, salvând pielea binefăcătorilor tăi.

În România nu degeaba te făcea patria colonel. Colonel fiind, înseamnă că erai capabil de o groază de reacţii fulgerătoare.

Prin 1983, Gabrea se numărase printre primii ce înregistraseră fenomenul, îi distilase particularităţile, îşi formase propria echipă de falşi vinovaţi. N-o împrumuta el nimănui, obiect intim, îi era precum periuţa de dinţi.

Dorea Conducerea de Partid şi de Stat să cunoască instantaneu numele acelora ce nu colectaseră suficiente sticle şi borcane, al acelora ce nu aplaudau îndeajuns de fierbinte sau al fiarei care scrisese cu căcat lozinca „Ceauşescu asasin”, pe unele dintre vitrinele magazinului Unirea?

Ei, dacă instantaneu dorea şi, din această cauză, tu nu încă nu apucaseşi să-i găbjeşti pe adevăraţii vinovaţi, procedai precum Gabrea, odată pocneai din degete şi apelai la grupul tău de „oameni document”.

Ăştia soseau de la casele lor, se scuturau dintre partidele lor de şpriţuri şi fufe, se bărbiereau în troleibuz cu maşina electrică şi, când ajungeau lângă epoletul lui domn’ colonel, semănau cu sfinţii.

— Da, domn’ colonel. Ce-am mai făcut?

— Băi, de rândul ăsta, ai cacarisit-o. Ai înjunghiat legea patriei. Şezi acilea şi studiază la milimetru cum ai procedat.

Aceasta era principala lor calitate: se pricepeau să memoreze perfect un dosar. Veniseră făptuitori ai unor infracţiuni mărunte şi, după patru ore de absorbit probele dintre coperţi, se transformau în căpetenii ale luptei împotriva societăţii socialiste, în fioroşi duşmani ai poporului, în dizidenţi.

Pactul funcţiona în felul următor: Falsul vinovat câştiga 2000 lei pentru fiecare zi de anchetă şi 12 000 lei pentru fiecare lună de detenţie. Prin tradiţie, protectorul tău aştepta să se liniştească apele, apoi te făcea scăpat din pârnaie, după o perioadă medie de 6 luni.

Când se reîntorcea acasă, falsul vinovat dădea cu capul de buchetul de flori, plasat în mijlocul mesei din sufragerie. În buchet era mascat livretul C.E.C. cu bani returnabili purtătorului şi cu sume evoluând între 50 000 şi 100 000 de lei. (Un muncitor se cocârja cu munca la el în uzină şi nu obţinea de la stat mai mult de 3 000 de lei pe lună, decât dacă era un strungar extraordinar de insistent).

În următorii 3-5 ani, până la următoarea misiune, omul document se liniştea, se străduia să iasă cât mai puţin în evidenţă, bişniţărea rar câte ceva, i se azvârlea câte-o ciozvârtă de viză pentru ţările socialiste membre ale C.A.E.R.[5], ce mai, dacă nu-şi scotea singur capul la drum, o ducea bine.

Chiar în acea noapte de 1 spre 2 martie 1987, burduşit cu pişcoturi şi şampanie, Marco fu transportat cu un elicopter de la sediul Securităţii la Penitenciarul Parapetu, pentru a i se putea raporta Conducătorului Iubit că pacientul său intrase sub medicaţie. (…)

În majoritatea cazurilor din justiţie, întâi se petrece ancheta, apoi este hotărâtă sau nu condamnarea. În situaţia lui Marco însă, pentru că vizionarismul Iubitului Conducător dictase direct sentinţa, existau destule semne că procesul va funcţiona şi invers: ancheta va confirma strălucita decizie a Marelui Strateg.

Colonelul mai completa un formular, îl mai îmboldea pe duşmanul Universităţii Craiova să ajusteze o declaraţie.

Trecuseră amândoi în sala de sport.

Acolo, lângă un teanc de saltele, la măsuţa joasă şi pe scăunelul mărunt, Gabrea ţinea între picioare un butoiaş de plastic plin cu vin de ţară, „sânge de iepure” şi deschis pe blatul de lemne, dosarul de urmărire penală.

Munceau şi se veseleau.

— Băi, nu cred eu – spunea securistul, care, în prezenţa lui Marco, se simţea cu 15 ani mai tânăr – să refuzi să bei tu dintr-un pahar construit în anii regimului nostru.

— Nu e pahar, e ulcică.

— Şi ce dacă-i ulcică? Te iei după ea ca să te încontrezi cu politica statului nostru?

— Cum să mă?!... Nu mă încontrez.

Şi Marco răsturna, cu o mişcare măiastră, ulcica peste cap.

Şi Gabrea scufunda în adâncurile butoiaşului ibricul, trăgea ibricul de coada lui lungă afară şi înfrumuseţa cu alcool şi ulcică şi regim.

Trecea şi la ulcica ailaltă.

— Spune tot!

— Spun, nene.

— Bă, nu ascunzi nimic.

— Nu ascund. Sifonez[6] totul ca la fratele meu mai mare.

Şi iar se pupau până li se zvârcolea câte o venă.

— Bă, eşti robust?

— Sunt robust.

— Şi eu-s robust. Robusteţea mă-sii de viaţă...

Gabrea îl încunoştinţa că, descoperindu-l cât e de patriot, patria română nu se mai putuse abţine şi îi repartizase, săptămâna trecută, sorei lui Marco un cochet apartament cu două camere în cartierul Titan.

— În cartierul Titan? o clipă se înnegura fotbalistul.

În Titan, omule.

— Bre, când eu îmi iubesc patria, mi-o iubesc ca, de cel puţin, de pe Calea Victoriei.

— Şi când ţi-o iubeşti cel mai mult?

— Ca din Cişmigiu. Ca de la Restaurantul „La Buturugă”, din Cişmigiu, că nu acolo e centrul pământului?

Şi-şi povesteau cât de multe le făcuse patria, în anumite momente grele, ea lor.

De la patrie alunecară cu nedezminţit avânt la Getuţa.

Fiecare găzduia între pliurile amintirilor sale cele mai intime câte-o Getuţa, care sălta capul ori de câte ori îi simţea singuri ori adulmeca câte o ulcică cu vin.

Odată Getuţa sufletelor lor apărută, se înduioşau şi, pe nesimţite, o dădeau pe măscări.

— Bre, omule. Ştii ce mi-a zis mie Getuţa într-o seară?

— Fugi, băi, că nu ţi-a spus Getuţa nimic.

— La început nu mi-a zis, dar când a putut să vorbească... Zicea că nu şi-a închipuit ea până atunci... Şi că de atunci, a început să mă socotească...

— Să te socotească?

— Să mă socotească, aşa a zis.

— Taci, mă, a glumit. Eşti un prost.

Şi se urcau cu rândul pe calul de gimnastică şi îşi turnau unul altuia vin „sânge de iepure” în urechi. Van Basten avea urechea mai largă, era mai beţiv.

Până la ora 1 după-amiază, când se întorceau de la muncile lor în aer liber primele convoaie de puşcăriaşi, terminau şi ei satisfăcuţi cu mersul anchetei, apoi trăgeau un pui de somn pe saltele.

Primul se deştepta, de obicei, Gabrea. Urina, prepara câte-un ness Amigo, frecat cu Pepsi, îl trezea şi pe puşti.

N-apucau să guste, din nou, ca lumea, din vin, că odată, îşi făceau simţită prezenţa şi lăutarii.

Gabrea ordonase, iar Toma percutase, aranjând ca nişte proaspeţi încarceraţi, cu poftă de viaţă şi fără apatia puşcăriei în sânge, să vină aici, după muncile câmpului şi să-şi pună tot farmecul lor personal în slujba curăţirii unor closete.

Closetele erau la parter, chiar sub biroul de anchetă al colonelului şi, parţial, sub sala de gimnastică.

Ţevile closetelor erau mai mereu înfundate, refulau cu ţâşnituri de vulcan, munca era nesfârşită.

Deţinuţilor li se acordase permisiunea să cânte.

După doar zece minute de trudă, minţile puşcăriaşilor îi forţau să fugă din acel loc, să uite unde sunt şi ce activitate depun, aşa că îşi închipuiau despre ei înşişi că sunt marinari.

Adulmecau mirosul de algă, de albatroşi şi de măruntaie deşertate, percepeau cum vântul umflă, împingând cu umărul, cârpele lor împuţite şi se simţeau şi mai intens marinari.

Dacă erau marinari, ce le mai rămâne să facă decât să-şi cânte?

Cântau.

Începeau cu un soi de „Pe lângă plopii fără soţ” al penitenciarelor, o piesă pe care fiecare întemniţat o absorbea în plămâni încă din prima zi în care se întâlnea cu frizerul:

Să trăiască mama-mare

C-a venit la închisoare

Cu ţigări şi cu mâncare.

(Unde moartea-n cot mă doare.)

Pentru a aluneca în ceea ce era considerată o „Mioriţa” a temniţelor, în fiecare penitenciar surprinzător şi izbutind să facă pielea ca de găină pe tine, într-un chip diferit:

Urcă mamă pe uluce

Să vezi după cum mă duce.

Cum mă ia de pe la porţi

Şi mă cară între cei morţi.

Putea lipsi:

Frate, că m-ai ciripit[7]

Garda[8] m-a cimitirit[9].

M-ai cimitirit mortal

Nu mai-s bun nici de spital.

?

Nu lipsea.

După cum nu erau absente nici:

Trei tramvaie 26

Taie Bucureştiu-n şase.

Mie mi se rupe’-n paişpe...

şi altele, care mai de care, cântece care te pârjoleau, bijuterii muzicale în care erau turnate suferinţa, zbuciumul sufletesc, impulsul de reabilitate şi dorul de libertate al unor oameni care îi beliseră, îi înşelaseră ori îi măcelăriseră pe alţi oameni.

Marco van Basten şi Alexandru Gabrea şedeau în dreptul ferestrei în bătaia vânturilor marine şi înfruntau viaţa. Când erau mai melancolici ori mai piliţi, se ţineau unul pe altul de umeri sau chiar de după gât.

— Nene, suspina fotbalistul, să nu treacă luna asta, fără ca să mă scoţi de aicea. Simt aşa, o apăsare pe suflet, care nu mă lasă nici să beau.

— Cum, bă, când ai uscat două butoiaşe?... Vrei să ieşi din închisoarea asta mai mică în închisoarea mai mare , cum zic duşmanii că e ţara şi să nu mai găseşti nimic de băut?

— Nu râde.

— Ce s-a întâmplat, băi, faţă?

— Să nu mă laşi până ce n-am ajunge la aperitive... Cu amăreala din coşul inimii, nici măcar de banii pe care-i câştig aici, nu mai prind simpatie.

Hotărâseră ca, după ce Gabrea îl va putea scăpa pe Marco, să se reîntâlnească într-o cârciumioară prietenoasă şi dichisită de la Şosea, pe numele ei Bolta Rece şi să-şi continue discuţiile lor filozofice despre Getuţa.

Dedesubt, sufletele nemângâiate ale gherlei o ardeau acum cu cântece eroice:

Vino sâmbătă la bal

Să te mângâi personal.

Să-l pornim pe mecanism.

Să te-ating pe organism.

— Te scot, te scot, ia uite la el... Dacă aveai vârstă de colonel, la Bucureşti te expediam şi mă dădeam prins eu, îl ogoia securistul şi închidea un ochi, căutând să nimerească o mânecă a tunicii, pentru a-şi aranja cât de cât ţinuta.

Mai rămâneam doar două activităţi de bifat.

Lăutarii de la closete, după ce le înfrumuseţaseră viaţa, trebuiau folosiţi şi drept martori ai desfăşurării corecte a anchetei.

Curând se auzeau în biroul de sus zgomote de luptă, de ameninţare, de implorări, semnele adeveritoare ale suplimentului de anchetă.

— De ce dai foc, băi, la frumuseţile patriei?

De ce pui, bă, fără să te speli, mâna, pe ce avem noi mai scump?

— Nu mai fac, nene, câte zile oi mai avea.

— Cum, bă, să mai faci?

Păi cine te mai lasă pe tine ca să trăieşti, ca să vedem dacă mai faci sau nu?!

Şi poc, şi jap, şi nu cumva să-ţi ţâşnească sângele pe mine, băi, faţă de calorifer hodorogit, alcătuit numai din elemente fasciste.

Când dorea să obţină sunete de lovituri peste gură, colonelul izbea cu pulanul în masă. Când intenţiona să emită zgomote înfundate ale loviturilor în stomac, colonelul altoia spătarul scaunului, peste care şedeau vrăfuite ţoalele lor de prisos.

După ce isprăveau cu ancheta, bărbaţii îşi strângeau mâinile, îşi dădeau întâlnire pentru a doua zi dimineaţă, iar Marco ducea la bun sfârşit cea din urmă dintre obligaţiile zilei, intra în cămăruţa machiorului.

Cabinet de Machiaj nu existase nicicând la Parapetu, dar acum exista.

Domnul Marţipan Draganopol, eminentul maestru de machiaj al teatrului Naţional, în prezent pensionat, fusese adus în bagajele colonelului şi, după ora 15, aştepta pe parapet.

Deţinutul îl admira cum îşi etala trusele de cosmeticale, cum îşi desfăşoară chichiţele cu farduri şi sticluţele cu vopsele, ca pe o armată în miniatură, campată în jurul oglinzii mobile, cu marginile atacate de acizi, în care el, subiectul machiajului îşi studia porii feţei şi înaintea căruia se străduia să nu-şi vâre degetul în nas.

Bătrânul maestru alegea ca din întâmplare o pensulă „nor de zăpadă”, o freca, gânditor, de degetul său mic, până ce degetul devenea invizibil şi glăsuia:

— Începem cu o excoriaţie sau cu o contuzie, domnule Marco van Basten?

— Cel mai bine ar fi, domnule Draganopol, să începem cu un mic traumatism cranian.

Degeţelele vrăjitoreşti ale maestrului Panelului întristau întâi faţa fotbalistului şi o aduceau exact în aceiaşi stare medico-legală pe care o avusese după ancheta de cu o zi înainte. Abia apoi planta, ici colo, pe chip şi pe trup, câte-o nouă leziune.

— Ce este acela un hematom? întreţesea şi subţia straturile de farduri fostul maestru al Teatrului Naţional.

Şi, estompând, uneori, marginea prea fermă a unei răni, tot dânsul îşi aducea la cunoştinţă răspunsul.

— Hematomul este acea mică tumoare, întâlnită la om. Care ne arată nouă că, în acel loc, domiciliază o aglomerare de sânge închegat, cauzată de o hemoragie.

Nu era atât de simplu să amesteci realitatea cu aparenţa, într-un asemenea grad, în care nici tu să nu-ţi mai aminteşti care e una şi care e cealaltă.

Când, pe la ora 16, inamicul Universităţii Craiova deschidea uşa dormitorului şi câţiva dintre ceilalţi deţinuţi se repezeau să-l aşeze pe pat, se găsea şi câte un deştept, înarmat cu câteva rupturi de pătură, înmuiată în apă, care se învârtea în jurul rănilor sale, oferindu-se să le şteargă...

Dar rănile, ale dracului, nu se lăsau ele şterse. Ţineau la tăvăleală. Erau răni care după expresia Maestrului, „luptaseră în munţi şi făcuseră războiul...”. Puteau fi îndepărtate numai cu ajutorul unei substanţe alcaline, al cărei secret zăcea numai în lobul cerebral stâng al Maestrului, nu şi în loburile colegilor de detenţie ai lui Marco.

Erau greu de suportat şi pentru a mai uita de durerile inimaginabile, fotbalistul ceruse singur să lucreze în magazinul Parastasului. Pentru că, în firidele şi în tainiţele delicate ale nopţii, se deschidea, în dormitorul 13, un atelier de producţie şi un magazin.

 

 



[1] utecişti – membri ai Uniunii Tineretului Comunist, organizaţie de tineret a Partidului Comunist Român.

[2] I.A.S. – Întreprindere Agricolă de Stat.

[3] Petru Cercel – Domnitor de mai mică însemnătate al Ţării Româneşti. Domneşte între 1583-1585. Fiu natural al lui Pătraşcu cel Bun.

[4] Mihnea cel Rău – Domnitor al Ţării Româneşti în perioada 1508-1509. Fiu al lui Vlad Ţepeş.

[5] C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organism de colaborare economică între o parte dintre ţările socialiste.

[6] a sifona – a denunţa, a trăda, a informa (în argou de închisoare).

[7] a ciripi – a denunţa, a trăda (în argou).

[8] Garda – Miliţia. Forţele de ordine ale Ministerului de Interne (în argou).

[9] a cimitiri – a ucide (în argou).