Chris Tanasescu

Nomadosofia

(patru partituri amestecate)

 

1. Sofia sufi

 

Rimbaud spunea că a călători

este facultatea tipică a

poetului – azi am prins pe inter

net (alt fel de-a drumeţi, a navi

ga naiv, a divaga vagrant) zeci

de conferinţe înregistrate,

inclusiv una a lui Hakim Bey

despre modul sufi de-a fi: pe drum.

 

Ibn Khaldun – cel mereu pe drum mereu

                                    mai liber e decât cel prins în jug

                                                de oraş: inima lui nu doarme.

                                    Abu Sa’id Abu’l-Khayr: Gar dar

safaram toi rafiq-e safaram,

                                    când călătoresc, Tu-mi eşti tovarăş

                                                            de drum,/ şi-acasă, tot Tu eşti cu mine...

                                                                        Hafiz: Albeşte-ţi haina de pe drum,

 

            aici vorba, fapta-s de-o culoare.

                                    Mi-amintesc bucoavna verde fraged

                                    cu versurile lui, în Istanbul,

                        în casa Anei, plecată-n Iran

                                                şi-n Pakistan, mereu pe drum având

                        grijă de victimele răului

                                    local, universal; am deschis-o

                                                            şi am primit şi eu caritate.

 

Poate că doar călătorind afli

ce anume trebuie să citeşti,

şi poate că tocmai acea carte

e cea care te cheamă să umbli,

să rătăceşti pân-ai să dai de ea:

s-o citeşti cu tot cu drumul care

te-a dus până-n paginile-acelea

pe-un drum bătut doar de Ibn Battuta.

 

                        Mi-amintesc, într-o vreme, când aveam

                                                mai mult timp (deci multe călătorii

                                                            rămâneau latente), mă tot plimbam

                                    în voie, credeam, pe unde-o luau

                        picioarele singure, iar ochii,

                                                seara, desenau traseul zilei.

                                                                        La Iaşi descopeream de multe ori

                                                            c-am schiţat semnul vărsătorului;

 

                                    apoi, la Bucureşti, intersectând

de mai multe ori                                                câte-un bulevard

şi făcând bucle mari la vreun capăt

îmi dădeam seama în timp ce mergeam

                        că traseul meu înscrie-n pânza

                                                            de străzi, cu o migală de cali

                                                graf un graf semănând cu litera

                                    chirilică pentru diftongul „ea”

 

şi spuneam mai târziu, aşa, ’n glumă,

că deci de noel nu-i un El ci o

Ea – iar Ralu râzând îmi dădea-ncet

peste gură; şi astfel, umblând cer

şetor de la un poet la altul

descoperi spre ziuă că din ce-ţi a

minteşti din fiecare poţi scrie

un vers: aşa-ţi spun ei unde-i de mers.

 

            da, eşti acasă, vin acasă, casa

                                                                        mea-i un sac cusut cu semne hippie

                        un cort spart şi o pătură tipărită

                                                                   cu arsuri de opium şi-adrese de site-uri rock,

                                    top, porno şi poze cu ghandi şi shambala din afgh

                                                anistan              închistaţii din zonă-s staţii doar

            la care opresc să ne-alimentăm              toţi

                             locuim în locuri comune               noi însă nu le blocăm

 

 

2. Cititorul trădătorul sau Noua Jeni rock, după Stephen Burt

 

[Ceea ce am luat eu să citesc în vacanţă m-a dovedit vacant, aşa că au început să se lipească poeme ale altor poeţi de mine, lucru care, aşa cum mi-a spus un coleg de bar de la hotelul all inclusive la ofertă unde îmi făceam cum se zice de lucru, demonstrează că e mereu mai bun ce e de furat; zic da, dar e ceva muncă să traduci cultural un text; e ca şi cum ai găsi un un nou trup viu pentru un suflet care nu crede în reîncarnare; ba chiar, m-a corectat aspiratorul ăla de bere, nu numai că nu crede, dar nici nu are nevoie de aşa ceva, pentru că de fapt nici nu a murit, nu, el se simte bine în corpul pe care îl are -- şi se bătea exemplificativ pe burta umflată cu malţ şi hamei, produs organic; dar zic poate nu e nevoie şi chiar nu e vorba de moarte, ci de iniţiere, sau căsătorie. tot aia, zicea el, vorba e că vrei să-i păcăleşti pe ăilalţi că e marfă, şi-ncă proaspătă, când colo se reciclează tot ce s-a mai dat pe la alte all inclusive-uri, mai scumpe. şi ce, nu-ţi convine aici? ba da, face el, dar tu bei mai mult ca mine şi nu se vede, ceea ce îmi spune că undeva e o ţeapă-n chestia asta...]

 

la 9

pm în seara asta-şi bagă

picioarele-n ţepe, în trădări, în tot

ce nu deplângea Azalais (de Porcairagues), că nu păţise,

porcării conservate-n secret ca nişte hit-uri

uitate de lume dar bune de vrăjeli

 

(o, poli(a)ritmie), şi iese-n oraş; tonuri noi în tunsoare,

sunete mulatre, tomuri cu lătrături, / tam-tam în podea, podul scenei peste

singura gară de-unde-mbârligi orice tren

cu poame emigrante, cu ciulinii bere

ganului sau orăşanii ce-ajung să fie tot una cu ea;

acum interpolu-i palpează metropola, nu invers,

 

căci iată şi idioţii de primari / care iar sapă sau şi-o pun

de bani pe borduri la noi pe stradă (o,

bufniri de picamer şi muzic-a traficului sub fereastra

lui Cage, paradis (C)analog), de-unde vezi viitorul

de ţi s-a acrit. Luminile serii, prin mâzgă,

parcă îi arată că poate fi gazdă,

 

şi deşi Pittiş, bun amator de trobairitze,

îi preferă pe cei vechi, admiră şi-o noutate

o dată pe moarte, pe noua Jeni, fleancă

'n flanc, rea, rockeriţă cool, da' hot,

cum, cu flerul ei sau cu gaz pe flăcări

la secretele de neţinut, se mişcă solo

 

(o, ţăcănit de tocuri, ace, acce

sorii, ţinte, dinţi) din şolduri, cu tre

mur slab spre ce-are-n plan (seară de seară

acelaşi soare loveşte 5 miliarde

de locuri la apus) pe scări în sub

teran, pe linia dristor, ce des la dis / poziţia ei!, pân-se scoate sub cerul argotic.

 

 

3. Muzică de luat la pachet

... there isn't a train I wouldn't take,

No matter where it's going.

                                                Edna St. Vincent Millay

 

Să-mi iau pe iPhone piesa „Silence”,

asta a fost prima care mi-a venit

în cap, deşi-n cap era ca de-obicei

vacarmul care m-oprea s-o aud, şi-n plus

mi-e că găseam varianta „live”, în care

oricum apar aplauze, strănuturi...

sau Guthrie govan, găman de game de blues,

sau jeff Beck bun, nesec, zevzec, mai ca pe vremuri...

 

                        ori şi mai bine partiturile

                                                din Pisan Cantos, că tot nu am CD-ul

                                    şi nu sunt pe youtube                 dar nu e muzica

                                                            un mod de-a călători? de a scăpa

            de undeva, de ceva? Maria spune

                        că scapi de evaziune; are şi

                                    Costin o vorbă -- repetăm să nu

                                                            ne repetăm, iar Grigore: ne concertăm?,

 

ne concentrăm. Avem de fapt şi con

centrat de suc, de sos, cus-cus şi su

net compactat digital sau pe dot.com

de unde îţi descarci cu card sau pur

şi simplu le vii de hac ca hacker, de-aia

îmi explica un amic sof(t)ist au ieşit

şi bătrânii gen jethro Tull să dea concerte,

să facă bani, c-acum şmangleala-i groznul.

 

Ideea e însă nu doar să furi

înregistrări, sau doar să plagiezi

din mers şi la grămadă ce fac alţii şi după

                                    sfertul de oră de celebritate

                        prezis de Warhol şi verificabil

                                    între timp ca fenomen pe po

                            pular searches la yahoo ajungi să-ţi fure

                        alţii mult mai mult decât furaseşi,

 

ci chiar să creezi dispozitive infor

matice (că doar nu inforenerge

tice) genetice prin care să

sustragi, de dinainte să se nască,

atât ideile şi temele

                               muzicale cât şi istoriile evo

            cate de ele, ca-n capul-verde d-Évo

ra, rasa, eul, saudade, de s-aude-amar

 

            morna – până mârâie-n cor toată lumea

şi toţi banii se duc la şmecherii

din industrie, cezari ţepari Cesáriei;

când eşti turist la turci, însă, ’n cezareea,

asculţi muzica locului, nelocalnică,

localnicu-ncalecă pe pietrele

deziconite, şi banii vă ocolesc

pe-amândoi: sunteţi înlocuiţi de-o sumă.

 

Unde poate însă de fapt s-ajungă

                                    muzica lui Allah akbar în zbor

            când zbârnâie-n blocul, zgârie nor – „God

is great. Love is hate(?)” Sex dur cu Rex?

                                    Eu zbor spre zona cu prefix / 0

                                    21, c-un Concorde chix, / să-ţi bag

o sabie-n cangrenă, / în text – spada-i

de benzină… Dar eu, pasager, ascultam un tango.

 

Şi-apoi tot dansezi pe muzica asta – dinte

            pentru dinte, căci, vorba lui Mahathma,

an eye for an eye makes the whole world blind. Blegi,

                        adică, pardon, blânzi şi toleranţi,

                noi stăm la bere – la TV vedem

            dintr-o anticameră a morţii partea

            de moarte-a vecinului veşnic altul, nu eu;

muzica curge de peste tot: e-o poantă?

 

Mergând prin codrul croat am dat de-o pantă –

oamenii erau băuţi aici

ca pe apă, se-ardeau ca lemnul, grăsimea grea

a binelui, rea, a crucii cu trei bare

de la gât, topită-n gropi comune-aco

perea păcatele?, apăra statele?, genera

profituri? Fără nume ei în gropi,

fără chipuri noi spre centru, în trafic.

 

N-aş zice nici că nu există li

bertate, ’n fond ţi-alegi traseele

de zi cu zi, nu te obligă nimeni

să stai în cozi ore în şir – împle

ticirile de benzi, bretele, ambu

teiajele-s ca iţele din preşul

lui melville – voinţa, necesarul, întâmp

larea – şi-n formă, vorba lui Marsalis,

 

jazzu-i democraţie, a impro

                        viza înseamnă a alege, legea

e a schimbării posturilor radio

cât stai în maşina călătorind pe loc,

            cât locuieşti în ţara care-o ia

     ba la vale                 ba în groapă     ba

’napoi               şi sângele-n condiţii de creştere

            economică        se face              apă.

 

 

4. Ţigan alfabet, cânt acordeon Roma

 

Păi am plecat de la Brăila

şi-acu’, dumnezeu cu mila,

 

cânt şi io pă la metrău

să-mi cresc copilaşu’ meu

 

mă’, franţuzu’ şi italianu’

vor să-mi fure-acordeoanu’

 

las’ să-l fure, ’i din Buzău,

pă’ nici ăsta nu-i al meu,

 

pă’ bă’, eu am furat meserie,

ce ştiu io n-au cum să ştie! zi-i mă!...

 

(După Whitman

 

Acolo pe unde trece lumea puhoi chiar şi noaptea târziu

mă trag într-o parte, lângă nişte fete şi băieţi strânşi la o vitrină.

 

În centrul ecranelor TV, până spre colţul magazinului,

e-o femeie goală (nemţoaică, nordică?) trăgând

de-un falus băţos atârnându-i peste ochi – clar, postul

nevinovat de peste zi devine noaptea porno, dar vânzătoarele-au

plecat demult – îl smulge-ncet, îl freacă, se joacă cu el în fel

şi chip, cu mişcări măsurate, repezi, leneşe, strângând cu-o mână fermă dar

uşoară, până când ţâşnesc jeturile de-argint,

scânteile albe stoarse din sex.

 

Scena asta şi lucrurile legate de ea cum pot să mă prindă

şi să mă impresioneze, femeia cu machiajul ei atât

de viu, cu sânii ţintiţi, privind în sus spre-un om invizibil,

eu însumi în plină efuziune, fluent, un duh curios plutind peste ce e,

acum aici absorbit şi captiv,

grupul (punct G ignorat printre vastele betoane mute-ale oraşului),

fete şi băieţi atenţi, clipocitul, mormăitul surd al traficului domolit,

de noapte, omul torcând răguşit, mâna hârşâind uşoară,

ploişoara de-argint, ţâşnind, împroşcând, picurând difuză peste rimel şi pudră,

scânteile albe stoarse din sex.)

 

(Sacii cu ciment

[„Hoochie Coochie Man”]

trad. Chris Tanasescu pt. Ştefan Mardale şi trupa Cri-Gri

 

Ghicitoarea i-a zis mamei,

dinainte să mă nasc:

o să faci acuşi o poamă,

o să faci un pui de drac,

o să-i sară femeiuşte

muşte-n roi buluc,

toată lumea o să-şi muşte

buza, zău!, ce truc?!

Da, io-s ăla,

ăla-s eu şi-s iute, lent,

dar eu car sacii cu ciment,

lumea ştie că-s student!

 

Am iadeş de farmec,

am şi zbârn gri-gri,

am iarbă de ìubeţ --

te iau vrii nu vrii,

eu vă fac, dragi fete,

să mă luaţi de mână,

toată lumea o să-l ştie

pe-omul mătrăgună,

Da, io-s ăla,                                              

ăla-s eu, magic, potent,

dar eu car sacii cu ciment,

lumea ştie că-s student!

 

În a şaptea oră

din a şaptea zi

din a şaptea lună

şapte doftori zic:

S-a născut cu baftă

s-o vădi, cândva –

Am parai în bască,

nu sta-n calea mea!

Da, io-s ăla,

ăla-s eu, bazat, solvent,

dar eu car sacii cu ciment,

lumea ştie că-s student!)

 

(Întoarcerile, după Salvatore Quasimodo

 

Piaţa Navona, noaptea, pe bănci, unde

stăteam întins în căutarea liniştii –

ochii-mi umblau pe cer, plini încă de

reţele, fire, fişierele

de peste zi, unind din reflex stele

şi puncte albe-n noi galaxii, la fel

de vechi ca gândul unui drum acasă,

mereu posibil, poate, dar nefăcut.

 

Cu mâinile sub cap, încrucişate,

îmi aminteam de întoarcerile, toamna,

la Vetrişoaia, la culesul viei –

miros de zeamă-n aer, ameţind lumea,

iz de iarbă ticsită, balegă, prune,

aici la bunici eu mai de-al casei decât tine...

 

tu tată, fiu risipitor, cum îţi / spuneau, veneai la socri şi-ţi spălai / şi ochii-n tulburel de dragul culorii – / iar maiu-n butoi tăcea în ritmul ban / curilor tale, repornind apoi cu râsul  ge / neral... pe morţi îi trimit obligat / acasă, mă gândeam, dar viii nu / mai revin în vii; nici măcar s-o sun pe maică / mea nu mai reuşesc, la Bucureşti. / Şi plecam din nou închis în mine în / noapte, de teamă, parcă, să nu mă prindă ziua. /

Iar pe stradă dădeam din nou de-afişe pop, hip-hop,

miros de montalcino, Elisa Iso

ardi-n reluare, „La prova del Cuoco”...)

 

… mai târziu, mult, mai întâi / o să plouă, apoi va fi din ce în ce / mai cald – fericirea aurolacilor, că vor / putea dormi pe iarbă-n cişmigiu, / că doar şi ei-s oameni; ba chiar ultimii: / nu ca statut, ci cronologic, cu ei / şi cu gândacii de bucătărie / se va-ncheia istoria vieţii pe / pământ – apocalipsa locului lipsă, / în care sub panta atmosferei e-un pântec / încins de fasciile necinstite / scintilând sub pisces; de-aici om face / rost cu rostul de gustarea gurii: / tre’ să băgăm în noi, să-mbucăm bancnote…

 

Ceea ce n-ar fi fost vreo noutate – se zice

oricum că muncitorii români şi moldoveni

de-aia au spart piaţa-n italia, că se mult

ţumesc cu  puţin, ba chiar luni la rând nu iau

niciun ban şi tot nu crâcnesc să nu piardă

postul – şi vara cică-i mai bine că dorm afară

şi nu cheltuiesc aproape nimic, plus

că li-i ruşini să vină acasă cu buza umflatî.

Dar în vikend au talcioc

pe-un maidan la marginea romei –

foc, grătare, lăutari, lături,

cârd cu-acordeoane, cârâieli

şi tropot, popi de popotă, popouri

prin fustane, festin gros, creştin:

 

{[Sorin Parizer, live:] Vai de mine, mama mea / a plecat în spania / singură-s că n-am nici tată / ăsta noroc chior de fată / fără haine-s la bunica / n-avem de mâncat nimica / am plecat şi eu la roma / cine m-o mai lua acuma…}

 

Popoacă cu burtoacă, mirean cu burtan / târtan cu turtă, burtă-n scurtă / slugi în blugi, fungi cu pungi / ciungi bălângi, fârtaţi la cârnaţi / cârniţi, ciuciţi, fleici prin flenci / şi mici sub muci, ţuici la ţânci / şi vodci în voci, cu vin în venă-n / vrie-n van, cu trage-a rage… / copiii patinau pe grămezile de coji de seminţe / iar adidaşii albi scormoneau noroiul maidanului / cu Laura Lavrig şi copilu’ minune-auzindu-se / până-n centru-n oraş – când se-ntunecă vine / briza dinspre fluviu şi ne strângem pe margini / fluturând bancnote, prea puţine, prea mulţi…

 

Pe noapte, apoi, ajungeam în Piaţa Navona

şi mă-ntindeam pe-o bancă, punându-mi mâinile

sub cap, numărând stelele ştiute din copilărie.

Plutind aşa, pe sub cerul cetăţii, ca un risipitor

scăpătat printre străinii a căror limbă

sună parcă-asemenea rugăciunilor noastre de-acasă

mă preschimb, în bătaia lunii, într-o poamă

pusă la uscat, şi seva se scurge-ncet în pământ

prin lemnul

de sub

mine – odora di frutta che secca sui graticci,

di violaciocca, di zenzero, di spigo…

 

la miezul nopţii dădeam peste ţiganii

care culegeau cu magneţi monedele din

Fontana di Trevi – de unde chinul ăsta

pe om să caute mereu o casă, o ţară?...

monedele luceau prin apa nopţii, constelate,

trase-n sus de gaura neagră a magnetului;

dacă le duceai apoi din reflex la buze

îţi zvâcneau setea, ca-n sticlă – animula, blandula, vagula…

 

de multe ispite fiind cuprins, / alerg către tine, căutând mântuirea mea

 

Călătoria vieţii care începe

acum: muzica!