Ştefan BAŞTOVOI

Iepurii nu mor

(roman)

 

 

 

 

47

 

Soarele mai păstra încă zgomotele paradei cînd Nicolai Arsenievici, ţinînd pe umăr hîrleţul, se duse în pădure. De la brigada de tractoare, cînd tractoriştii şi şoferii şi ceilalţi lucrători ai brigadei, au luat-o în sus, printre case, Nicolai Arsenievici se furişă pe după maşinile parcate în curte şi după ce sări gardul de după garaj, care dădea într-o grădină cu toaletă de scîndură, Nicolai Arsenievici se băgă în toaletă şi rămase în singurătate. Strigătele colhoznicilor se auzeau tot mai departe şi cînd simţi că s-au îndepărtat destul şi vocile se auzeau vag de tot, Nicolai Arsenievici ieşi din toaletă, sări gardul înapoi în stradă şi de acolo pe uliţe, pe lîngă casa lui Valerii Petrovici, şcoala cea mică cu toaletă de lemn, prin cimitir şi cazangerie, se ridică sus la stadion de unde, în depărtare, se vedea, după cele două iazuri, satul. Nicolai Arsenievici grăbi pasul şi cu o mare bucurie în suflet, se îndreptă spre casă. Acasă, Nicolai Arsenievici îşi dădu repede jos cravata, coborî în beci, scoase o cană roşie cu vin, o puse pe masă şi se aşeză. Soarele începea să frigă cînd Nicolai Arsenievici, înfăptuindu-şi noul său plan, ieşi din ogradă cu hîrleţul pe umăr. Încă-i mai răsunau în cap uralele colhoznicilor şi în timp ce urca dealul, pe ei şi-i închipuia deja în vale, strigînd “Ura!” în faţa monumentului. Nicolai Arsenievici vedea tribuna, microfoanele negre, aliniate, care din mulţme semănau cu un cîrd de ciori şi-n spatele lor, între steaguri şi flori, mîna pe care şi-o trece prin păr Anton Procofievici, tusea provocată a lui Gherasim Nicolaevici şi rîndul de cravate. Nicolai Arsenievici tuşi ca să alunge fiorul rece care-l trecu. În cabinetul preşedintelui de colhoz preşedintele bate cu pumnul în masă şi strigă, iar Nicolai Arsenievici stă în picioare cu chepca în mînă.

- Cum de se poate aşa ceva! zice preşedintele de colhoz.

- Înţelegeţi... Anton Pro...

- Nici un Anton Procofievici! Nu pot şi nu vreau, dar cel mai important, nu vreau să înţeleg nimic!

- Dar Anto...

- Nici un Anton Procofievici!

Nicolai Arsenievici se aplecă şi fără să scoată mîna din buzunar, trecu pe sub creangă. Palma începu să transpire pe coada hîrleţului şi Nicolai Arsenievici îl mută pe alt umăr, schimbînd şi mîna care stă în buzunar. Dincolo de pădurice îl lovi în faţă lanul verde de grîu, vîntul leneş care-l mişca şi nasul lui Nicoali Arsenievici se umplu de miros de iarbă şi pămînt cald, iar urechile de fîşîitul vîntului şi zgomotul păsărilor care care zburau prin crengi.

Chiar din ziua a doua a numirii sale în calitatea de şef de gospodărie Vasilli Ăduardovici începu să umble prin gospodărie într-un halat albastru din buzunarul căruia se vedea o jumătate de patent. Totodată, Vasilli Gavrilovici, în calitatea sa de paznic, îşi cumpără un ţuruiac de fier pe care avea de gînd să-l folosească. De dimineaţă, Vasillii Ăduardovici, deschidea uşile cantinei şi intra şi ieşea din cantină cu un metru de pînză în mînă. Pe urmă Vasilii Ăduardovici putea fi văzut cu o bucată de scîndură pe care o ducea subţioară, un ferestrău şi un creion roşu pe care-l ţinea în gură sau după ureche. De multe ori Vasilii Ăduardovici ducea un scaun sau un lighean, un stingător sau un şumuiag mare de fire electrice. De sub halat, atunci cînd Vasilii Ăduardovici se apleca să pună genunchiul pe scîndura pe care o tăia cu ferestrăul, atîrna cravata lui cafenie cu frunze galbene şi verzi. Vasilli Gavrilovici, în calitatea sa de paznic al gospodăriei, se simţea dator să-şi ajute cumnatul şi de aceea aceştia puteau fi văzuţi deseori împreună. Ca şi Vasilii Ăduardovici, Vasilii Gavrilovici ducea scaune şi scînduri, şumuiege electrice sau căldări cu cuie şi de foarte multe ori duceau amîndoi aceeaşi scîndură. Dar nici unul dintre aceste obiecte nu dispăreau, aşa cum s-ar părea normal să dispară, ci se mutau numai cu locul pe teritoriul gospodăriei. Lucrul acesta era uşor de confirmat, dacă stăteai ascuns după cisternă, în spatele depozitului, de unde, a patra noapte la rînd cei doi erau urmăriţi de Alexandr Timofeevici. Nici unul dintre acele obiecte nu dispărea. Faptul era cert. Ele se mutau cu locul pe teritoriul gospodăriei şi o făceau cu atîta repeziciune nemotivată, încît după cele patru nopţi de urmărire, Alexandr Timofeevici întrevăzu în totul o metodă foarte şireată de a pune în încurcătură pe oricine ar încerca să-i urmărească pe noii gospodari cu intenţia de a-i surprinde furînd sau săvîrşind orice altă nelegiure precum ar fi neprezentarea la serviciu sau trîndăvia, dar mai cu seamă, această metodă era îndreptată împotriva fostului şef de gospodărie şi tot el şi paznic, adică Alexandr Timofeevici, care ar fi putut să se răzbune.

A început să se strîngă maculatura. Atît prin sate cît şi prin oraşe, pionierii din ţara întreagă umblau după gazete, reviste şi cărţi, pluguri sau hîrleţe, ligheane şi caiete. Atât plugurile cît şi caietele, cărţile sau bucăţile de calorifer puteau să fie noi şi vechi şi pionierii umblau peste tot ca furnicile, cu teancuri de gazete şi bucăţi de fiare şi tăblăraia pe care o trăgeau pe asfalt făcea gălăgie pînă ce ajungea să fie cîntărită. La uşile pensionarilor se adunau grupe de pionieri care nu încăpeau cu toţii în vizor. De acolo pionierii plecau cu teancuri de gazete, gata legate, pe care pensionarii le primeau gratis şi le strîngeau timp de un an de zile, teancuri, în balcon. Uşa se crăpa şi dincolo de lănţişorul care o ţinea, apărăea o pereche de ochelari care spunea “n-avem, chiar acum au plecat pionierii”, sau: “aţi mai fost o dată, gata, nu mai avem”, “n-avem, asta a fost tot”, “s-a terminat, ce mai vreţi, la anu’ copii, la anu’”, “n-avem maculatură!”, “încercaţi mai sus”, “n-avem maculatură!”

În faţa blocurilor, la fiecare scară, grămezi întregi de hîrtii şi reviste, cărţi noi şi vechi şi cutii de carton erau păzite de cîţiva pionieri în timp ce alţii apăreau de peste tot, aruncau ceva la grămadă, pe urmă dispăreau strigînd şi gesticulînd. Prin podurile bibliotecilor săteşti şi-n podurile pensionarilor, se auzea hodorogeală, ieşea praf, jos, la pămînt, cădeau saci de hîrtie care se rupeau de greutate.

În faţa şcolilor, învăţătoarele cu caietul în mînă scriau kilogramele. Voci care strigau, mai aducem, mai aducem. Lîngă cazangerie, pe unde nu demult trecuse parada, grămada de fiare se lungise pînă sub gardul cimitirului şi foarte repede se va ridica pînă la crengile copacului în care Stela şi-a agăţat pancarda. Cărucioarele cu ceainice, chiuvete ruginite, ţevi şi motoare nu încetau să hodorogească pe drumul care venea de la stadion.

 

(va urma)