Mihail VAKULOVSKI

 

Păpuşa amară

“eu aş vorbi

prin gură

şi el prin

mîini”

 

“Păpuşa de ceară”, cea de-a doua carte de poezie a Anei Dragu începe cu “păpuşile din ceară” şi se termină cu “inimă, ochi şi gheare”; “păpuşile din ceară au apărut deodată cu” „inimă, ochi şi gheare”... “Păpuşa de ceară” are un personaj real, Teodor, unul imaginar, mortul eului poetic şi unul care bate în geamuri din interior, eul liric, care de multe ori stă într-o cameră fără geamuri. În lumea Anei Dragu omul este ca o păpuşă de ceară, un univers în care în fiecare dimineaţă respiră mai puţini oameni decît în seara dinainte. Eul liric este dominat de cineva de dincolo, cu şi despre care... monologhează.  Primul ciclu, “Teodor”, e ca un joc de-a moartea, în care “cine cade primul, moare primul” - “cine pleacă primul MOARE PRIMUL” - “cine ajunge primul, moare primul”... Zîmbetul are un rol important, zîmbetul lui Teodor fiind “mai trist decît mine” sau “la fel de trist ca şi mine”, “cînd zîmbeşte, face toate pietrele să plîngă”, “zîmbetul tău împarte ziua în două”, “zîmbetul tău împarte carnea în două”, “lîngă zîmbetul lui părul învaţă să prindă rădăcini”, “nu le zîmbi! nu le zîmbi! ţip pînă trosneşte capul”. Zîmbetul lui Teodor, care “are ochii întorşi înăuntru” şi care “nu poate să uite”. Zîmbetul (nu neapărat al lui Teodor) trece şi-n celelalte părţi ale cărţii, la propriu, citat, între ghilimele sau pe bune (“un franjur cu ea nu ştiea să nici un zîmbet”, “ne-am zîmbit foarte frumos. Ca doi idioţi”), zîmbet care în ultima parte a cărţii, “Copilării (tatăl nostru)”, se transformă într-un rîs înfiorător (“Rîdea şi rîsul ăsta îi spărgea dinţii”). Începînd cu ciclul “Păpuşa de ceară” oasele iau locul morţii din prima parte, de fapt oasele la Ana Dragu nu simbolizează moartea, ci viaţa din moarte sau moartea din viaţă, oase de sticlă, oase lungi, oase ascuţite, “ai mei astupă cu oase gropile din pat”, “oasele plesnind de ciment fin şi rece”... O carte  despre “viaţa care nu se întîmplă”, din care nu mă pot abţine să nu mai citez: “pe mîna mea au ruginit toate inelele. sînt o străină. prin cameră se tîrăşte o pasăre fără aripi”, “eşti mai aproape de mine decît părul meu”, “răul se învîrte în cerc”, “vorbesc singură cu vocea ta”, “mă privesc într-o oglindă oribilă”. Nu vreau să compar poezia Anei Dragu cu lirica altor poeţi/poete, poezie care nu e nici simbolică, nici bacoviană, nici “douămiistă”, o poezie personală, existenţială, o poezie dureroasă, dar dragă.

 

Ana Dragu, “Păpuşa de ceară”, Ed. Charmides, Bistriţa, 2008