Poveştile Cenuşăresei

ISTORISITE ÎN LUMEA ÎNTREAGĂ

de Fabienne Morel şi Gilles Bizouerne. Ilustraţii de Peggy Nille. Traducere din franceză de Andreea Trincă

Editura CARTIER

Tibet

 

Fata şi diavoliţele

 

Era odată ca niciodată o ţară străbătută de multe văi, iar în căuşul uneia dintre ele se afla o casă, în acea casă locuiau o bătrână împreună cu copiliţa ei, care copiliţă îmbrăca în fiecare zi straie nemaipomenit de frumoase.

 

Lângă casa lor şedeau două diavoliţe, două srin-mo1, două arătări: mama împreună cu copila ei. Într-o zi, copiliţa bătrânei se duse la cele două diavoliţe să ceară foc. Nu mică-i fu mirarea când le văzu pe cele două gătind urechi de om, de parcă-ar fi fost napi prăjiţi. Copiliţa gustă şi găsi că nu erau rele deloc, după care diavoliţele o poftiră frumuşel să vină să locuiască în casa lor. Copiliţa însă le răspunse liniştit:

– Aş veni eu cu dragă inimă în casa voastră, dar mămuca nu mă lasă.

Ce-i trecu, atunci, diavoliţei celei mari prin minte:

– Atunci, fata mea, ce-ar fi să vii la noi după ce ţi-i omorî mămuca?

– Şi cum aş face eu asta?

– Ia aminte la ce îţi grăiesc acum: o să te prefaci bolnavă şi o să-i spui mămucăi tale că nu e alt leac pentru boala ta pe lume decât făina de orz măcinată cu pieptul ei. Ea o să facă întocmai, numai să te vadă înapoi sănătoasă. Tu, în schimb, să porneşti moara de apă care-o să-i zdrumice pieptul şi aşa o să moară neîntârziat.

Copiliţa se întoarse acasă la bătrâna ei mamă şi urmă întocmai sfatu-rile diavoliţei.

Iar seara veni din nou acasă la cele două diavoliţe.

– Am terminat-o cu mămuca! De-acu’ gata, a murit!

Cele două creaturi dădură atunci fuga la casa de alături, năpustindu-se asupra trupului femeii ce zăcea fără suflare, înfruptându-se hulpav din el şi mestecându-i până şi oasele. După care copila diavoliţă îşi schimbă numaidecât hainele ei urâte şi ghetele murdare cu cele frumoase ale copiliţei, pe care o preschimbă în slujitoare.

A doua zi, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, copiliţa se istovi fără odihnă torcând lâna, strângând vreascurile şi îngrijind de animale. Şi tot aşa, multe zile la rând, avu grijă de lână, de grămezile de vreascuri şi de animale. După o săptămână, era sleită de puteri, chinuită, murdară şi tare, tare tristă. Însă mămuca pe care-o omorâse vedea toată suferinţa şi toată singurătatea în care copiliţa i se cufundase, şi se reîntrupă într-o vacă roşie, doar ca să-i vină-n ajutor. A doua zi, fata mulse taman vaca cea roşie şi, minune, laptele se prinse pe loc. Ea nu mai trebui decât să bată smântâna în putinei şi să scoată untul. Vaca mugi, apoi, către ea drăgăstos:

După o săptămână, era sleită de puteri, chinuită, murdară şi tare tare tristă. Însă mămuca pe care-o omorâse vedea toată suferinţa şi toată singurătatea în care copiliţa i se cufundase, şi se reîntrupă într-o vacă roşie, doar ca să-i vină-n ajutor.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, acoperă-ţi trupul cu haina asta. Înfăşoară-ţi bine veşmântul pe tine, dormi şi o să vezi...

După ce făcu întocmai, toată toropită, copiliţa se scufundă într-un somn adânc. Spre seară, deschise ochii şi văzu cum o aştepta atâta lână cât nu torsese ea niciodată până atunci. Vreascurile erau strânse grămadă, iar cireada era adăpată şi-acum dormea sau rumega liniştită. Iar în haina ce îi acoperise trupul, copiliţa găsi mâncare caldă! Tare bine-i mai era. Şi aşa-i trecea timpul în fiecare zi, vaca ajutând-o neobosit pe sărmana copiliţă.

Toate bune şi frumoase, până într-o noapte, când diavoliţa cea bătrână se răsti la biata copiliţă:

– Ia să-mi spui tu mie cum se face de ţi se citeşte bucuria pe chip, deşi, când fata mea mănâncă numai carne şi unt, tu primeşti doar resturile de la masa noastră? Hai repede, mărturiseşte tot, că, dacă nu, până aci ţi-a fost.

Copiliţei i se făcu inima cât un purice la auzul acestor cuvinte şi la gândul că avea să moară... Şi atunci, povesti de-a fir a păr despre vaca cea roşie. La care mama srin-mo porunci:

– Cerşetoareo, mâine să-mi stai toată ziulica închisă-n casă, căci am să-mi trimit copila să-ţi ia locul la păscutul cirezii.

În seara următoare, diavoliţa stătu la pândă până hăt noaptea târziu, pândindu-şi copila şi bolborosind printre dinţi atunci când o văzu că face cale-ntoarsă:

– Da’ ce-ai zăbovit atât, soro?

– Maica mea, am făcut cum mi-a spus vaca roşie şi am adormit înfăşurându-mi bine veşmântul pe mine. Când m-am trezit, ce-mi văzură ochii – lâna atârna prin copaci, vreascurile erau care încotro, iar cireada hălăduia de capul ei în toate părţile. Colac peste pupăză, pe rochia mea cea frumoasă vacile au făcut o balegă mare cât casa! Aşa se face că am zăbovit atât, după ce, preţ de mai multe ceasuri, am alergat după vaci de mi-a ieşit sufletul din mine.

Mama srin-mo bătu cu pumnul în masă, strigând:

– Vaca asta roşie, care-a îndrăznit să o ajute pe cerşetoare, să ştii că nu e alta decât mămuca ei! Da, mămuca ei s-a reîntrupat! Da’ las’ pe mine, că-i vin eu de hac!

Sărmana noastră copiliţă auzi însă tot. Şi ieşi tiptil din casă pentru a-i da de veste vacii, care o aştepta deja în faţa grajdului.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, când diavoliţele m-or ucide, or să te întrebe ce parte din mine vrei să păstrezi. Să iei aminte şi să ceri coarnele, cele patru picioare, maţele şi o bucată din pielea mea. Pe urmă, înfăşoară-le pe toate în bucata aceea de piele şi ascunde-le sub pragul uşii.

Ceva mai târziu, diavoliţa omorî vaca, iar copiliţa dobândi bucăţile pe care le ceruse. Pe furiş, înveli totul în bucata de piele şi ascunse pachetul sub pragul uşii.

Iar timpul se scurse mai departe.

Într-o bună zi, se duse vestea că într-una din văile adânci avea să fie un bâlci mare, încununat cu un ospăţ de zile mari. Diavoliţele se îmbrăcară în straiele lor cele mai frumoase, după care amestecară într-un castron boabe de orz cu boabe de muştar alb, ameninţând-o pe biata copiliţă:

– Cerşetoareo, dacă până la lăsarea serii nu vei fi terminat de ales boa-bele de orz de cele de muştar, poţi să te găteşti de moarte! Că până aci ţi-a fost!

Şi femeile srin-mo plecară, hlizindu-se pe seama copiliţei nefericite.

La scurt timp însă după asta, fâl, fâl, fâl, un corb se apropie. Fâl, fâl, fâl, se aşeză pe pervazul ferestrei.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, scoate la lumină ce-ai as-cuns sub pragul uşii şi-o să vezi...

Fata deschise pachetul. Deodată, pielea se preshimbă în straie fru-moase, maţele în cingătoare, picioarele într-o frumoasă pereche de ghe-tuţe şi una de pantofi negri, iar coarnele în aur şi turcoaz. Copiliţa nu stătu mult pe gânduri şi încălţă ghetuţele minunate, îmbrăcă hainele şi se găti cu podoabele. La care corbul croncăni uşor:

– Între timp, eu o să aleg boabele de orz de cele de muştar. Tu aleargă la bâlci, dar să-mi fii aici înainte ca ceasul să bată de miezul nopţii. Şi aşa copiliţa noastră coborî până la bâlci, unde se învârti de acolo-colo printre tarabe, până când dădu cu ochii de Măria-Sa regele. Acesta o privi lung pe fată, admirându-i frumuseţea. Ea însă îşi văzu de drumul ei şi apoi se aşeză frumos pe iarbă, ca să nu piardă nimic din plăcerea petrecerii. La sfârşit, în graba mare, se porni să urce înapoi spre casă, dar, când să sară peste un pârâiaş, îşi pierdu una din ghetuţele minunate.

Odată ajunsă acasă, hainele şi podoabele cele noi intrară în săculeţ, iar ea îmbrăcă hainele ei de servitoare. Unde mai pui că nu mai avea nicio grijă, căci boabele de orz şi cele de muştar erau deja alese.

La palat, rândaşul aduse regelui ghetuţa cea frumoasă ce fusese găsită lângă un pârâiaş de însuşi calul regelui, care nu era unul oarecare, ci unul atoateştiutor. Regele privi cu băgare de seamă ghetuţa.

– Astă după-amiază, lângă piaţă, am întâlnit o fată căreia nu-i dădeai mai mult de cincisprezece ani. Era atât de frumoasă, că ai fi zis că e ruptă din rai. Ştiu sigur că această ghetuţă îi aparţine. Or, cum calul meu cel atoateştiutor a fost cel care a găsit ghetuţa, vă spun că minunata ei stă-până va deveni regina acestui palat, dacă mi se va arăta până mâine!

În tot acest timp, cele două diavoliţe ajunseră acasă, unde au găsit seminţele alese frumuşel în două vase, unul pentru orz, celălalt pentru muştar, şi-i ziseră aşa copiliţei:

– Cerşetoareo, aproape că nu ne vine a crede că ne-ai îndeplinit porunca. Mare noroc ai avut, ai scăpat ca prin urechile acului!

Şi noaptea trecu, iar în zori diavoliţele iarăşi amestecară boabe de orz cu boabe de muştar, numai că, de data asta, goliră mai multe ulcioare.

– Cerşetoareo, dacă înainte de lăsarea serii nu vei fi terminat de ales aceste boabe, să ştii bine că nu mai apuci ziua de mâine. Până aci ţi-a fost!

Şi femeile srin-mo plecară tare mândre de isprava lor.

La scurt timp după aceasta, fâl, fâl, fâl, apăru şi corbul. Fâl, fâl, fâl, se aşeză pe pervazul ferestrei.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, o să te ajut pentru ultima oară. Îmbracă-te cu hainele de ieri, pune-ţi podoabele cele frumoase şi încalţă pantofii negri. Ia cu tine ghetuţa ce ţi-a mai rămas, dă fuga la piaţă şi vei vedea...

Fata făcu întocmai.

În mijlocul pieţei, un sol de-al regelui ţinea în mână o ghetuţă, strigând în gura mare:

– Luaţi aminte la cuvântul Măriei Sale! Cea căreia această frumoasă ghetuţă i se va potrivi ca o mănuşă, va fi pe loc făcută regină! Or, cum calul meu cel atoateştiutor a fost cel care a găsit ghetuţa, vă spun că minunata ei stăpână va deveni regina acestui palat, dacă mi se va arăta până mâine! Nici nu termină solul bine de vorbit, că puzderie de fete se şi îngrămădiră să încerce ghetuţa, fără succes. Îşi încercă norocul până şi fata diavoliţei, care-şi tăie vârful degetelor de la picioare, doar-doar i s-ar potrivi ghetuţa, dar tot degeaba. În cele din urmă, copiliţa noastră spuse şi ea solului:

– Eu sunt stăpâna acestei ghetuţe! Eu sunt cea pe care o caută regele. Iată aici perechea drept dovadă!

Îşi scoase atunci pantofii negri, iar ghetuţele i se potriviră fără greş. Văzând toate câte se întâmplaseră, solul zise printre strigătele şi ovaţiile de bucurie ale mulţimii:

– Priviţi, priviţi-o pe noua regină! Să mergem la palat! O voi duce înaintea Majestăţii Sale!

Printre oamenii din mulţime se aflau şi cele două diavoliţe care-şi şoptiră în barbă:

– Ai spune că regina asta aduce foarte mult cu copiliţa noastră din casă. Da’ nu se poate, de unde avea ea să găsească aşa haine frumoase. Trebuie că cerşetoarea noastră stă acasă şi încă mai alege boabele de orz de cele de muştar.

Mai târziu, cele două femei srin-mo ajunseră acasă. De cum intrară, văzură urme de pasăre pe jos, iar, în locul boabelor, numai găinaţ de corb. Mama srin-mo scoase un răcnet de furie, stropşindu-se în dreapta şi în stânga:

– Corvoada asta era peste puterile cerşetoarei, era prea grea, prea migăloasă. Trebuie că mămuca ei s-a reîntrupat de data asta în corb şi a ajutat-o încă o dată ! La palat, regelui îi căzuse cu tronc noua regină. Dar nici ea nu se lăsa mai prejos. Era iubită de supuşi, ba chiar şi de miniştrii regelui. Ce mai atâta, întreg poporul era din cale-afară de fericit! După câteva luni, regina îi dărui regelui un băieţel. Peste tot în ţară domnea, aşadar, o bucurie desăvârşită.

Într-o zi, pe la chindie, regina o văzu pe fata diavoliţei înfăţişându-se la palat. În ciuda răutăţilor diavoliţelor şi a amintirilor negre din trecut, regina o ospătă şi o îmbrăcă în straie frumoase, ca ale ei.

În dimineaţa următoare, diavoliţa însă nu contenea cu întrebările pentru regină:

– Surioară dragă, cum te porţi tu cu prinţişorul, fiul tău? Şi cum îl slujeşti tu pe rege ? Dar calului atoateştiutor ce mâncare îi dai ?

Bunătatea asta neaşteptată şi curiozitatea diavoliţei o puseră pe gânduri pe regină. Aşa că îi răspunse pe dos:

– De fiecare dată când vin sau ies din palat, îi dau o scatoalcă bună prinţişorului. Pe rege îl ospătez mereu cu supă de usturoi şi îi dau de băut resturi de chang2. Cât despre cal, el nu primeşte decât oase.

A doua zi, copila srin-mo spuse:

– Surioară dragă, ca regină se cade să ai cosiţele strălucitoare. Hai să mergem la apă să le spălăm.

La malul apei, regina îşi scoase toate podoabele şi îşi aşeză hainele cu grijă, spre a nu le uda. Când, dintr-odată, diavoliţa o îmbrânci pe regină în apă, împodobindu-se apoi cu toate lucrurile ei.

Ajunsă la palat, fata srin-mo îi dădu o scatoalcă prinţişorului, îl os-pătă pe rege cu supă de usturoi şi cu resturi de chang, în vreme ce calul atoateştiutor primi un os. Nu trecea zi în care diavoliţa să nu facă la fel. Nemaiîndurând aşa o răutate, slujitorii se căinară regelui:

– Măria Ta, purtarea reginei s-a schimbat foarte mult, nu ne mai adu-ce nicio bucurie să fim în preajma ei. Şi-a schimbat firea peste noapte şi se poartă tare urât cu prinţişorul Măriei Tale.

În tot acest timp, calul atoateştiutor, încălecat de rândaşul palatului, alergă în galop aprig până la apa unde fusese îmbrâncită regina. Ca vântul şi ca gândul, el ajunse acolo cât ai bate din palme, bău o gură din acea apă, după care vărsă o lacrimă asupra ei. Dintr-odată, o pasăre mică, aurită şi cu un ciuf turcoaz pe cap se ivi din străfunduri şi se aşeză în vârful unui copac, cântând aşa:

– Prima sau a doua regină era bună cu prinţişorul ? Prima sau a doua regină îl servea cu drag pe rege ? Prima sau a doua regină se arăta stăpână bună pentru cal?

După care pasărea dispăru la loc în lac. La auzul acestor vorbe, rândaşul se întoarse într-un suflet la palat şi-i povesti regelui de-a fir a păr tot ce văzuse şi auzise. Regele suspină atunci, întristat că putuse să se îndoiască de regina lui, care părea că devenise o fiinţă înfiorătoare. A doua zi, se duse grabnic să vadă şi el pasărea aurită.

Dis-de-dimineaţă, regele, împreună cu toată suita sa, cu rândaşul şi calul în frunte, ajunseră la marginea lacului. Când calul atoateştiutor vărsă din nou o lacrimă asupra apei lacului, mica pasăre cu ciuful ei turcoaz apăru, cântând aceleaşi întrebări. Dar îi mai zise ceva numai regelui:

– Îmi merit nenorocirea, eu singură m-am osândit la soarta asta tristă. Lucrul urât pe care i l-am făcut mamei mele într-o altă viaţă îmi apasă greu pe suflet... Însă să ştii că cea care îţi este acum alături e o diavoliţă. Ea, fata srin-mo, m-a îmbrâncit în apă şi apoi mi-a luat locul la palat. Mai departe, pasărea îl învăţă pe rege cum să se descotorosească de diavoliţă. Iar, înainte de a dispărea la loc, în apă, îi mai spuse:

– Măria Ta, când diavoliţa va fi moartă, să intri în odaia tezaurului şi ai să vezi...

Odată ajuns la palat, regele urmă întocmai sfaturile păsării şi o omorî pe diavoliţă, după care intră numaidecât în odaia tezaurului, unde, minune, copiliţa noastră şi regina lui şedea veselă, în carne şi oase. O strânse cu drag în braţe, cuprinşi de bucurie, mână în mână şi inimă lângă inimă.

Mai târziu, regina dădu poruncă să-i fie tăiat capul diavoliţei şi să fie pus în mijlocul unui ghem. Înfăşură în jurul lui multă, multă aţă, încât ghemul era acum mare cât un ulcior. La urmă, regina aburcă ghemul pe spatele calului atoateştiutor, care porni la galop peste munţi şi văi, până la casa diavoliţelor.

Regina se apropie de mama diavoliţă, făcând-o să creadă că este chiar copila ei.

Îi povesti cum scăpase ea de cerşetoare şi cum îi luase locul la palat, lângă rege. Apoi, urcă pe acoperişul casei şi atârnă de fereastră o bucată de mătase roşie, pe care o ţinuse ascunsă. Iar, când coborî de acolo, zise:

– Maica mea, dacă mai zăbovesc aici cu tine, regele o să mă certe. Trebuie să plec. Dar nu înainte de a-ţi da un dar. Desfă ghemul ăsta, o să ai parte de o mare surpriză...

Regina încălecă repede pe cal, care porni mâncând pământul. În tot acest timp, diavoliţa desfăcea ghemul din care începu să iasă, puţin câte puţin, întâi o ureche, iar, când mai tăie câteva fire, capul întreg al copilei sale. Ieşi numaidecât din casă, mâncând pământul în urma copiliţei. Alerga mai iute decât o panteră. Ajunse calul din urmă, se apropie de el din ce în ce mai mult, ca o jivină ce se năpusteşte asupra prăzii, îi sufla deja furioasă în ceafă...

Regina înţelese că diavoliţa se apropia de ei călcând totul în picioare.

– Mamă srin-mo, degeaba alergi după mine, că nu mă poţi prinde! Uită-te în urma ta, focul îţi mistuie casa.

Diavoliţa se întoarse, zărind din depărtare bucata de mătase roşie ce flutura, atârnată la fereastră. Şi, închipuindu-şi că flăcările îi cuprindeau casa, alergă urlând înapoi.

Şi aşa, după toate aceste păţanii, diavoliţele îşi găsiră pedeapsa pentru tot răul pricinuit, iar regele şi regina trăiră până la adânci bătrâneţi, în linişte şi iubire, conducându-şi poporul în pace.