Antiteze

 

Liviu Ioan STOICIU

 

"Scriitorul român e nefericit"

 

 

Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaştem: în marea lor majoritate, scriitorii români nu contează „ca valoare” nici măcar pentru breasla din care fac parte (Uniunea Scriitorilor din România, care n-a dispărut după prăbuşirea comunismului, cum s-a întâmplat în celelalte ţări din lagărul sovietic, şi bine a făcut că n-a dispărut; ea serveşte interesele sociale ale scriitorilor cu ajutorul statului, prin lege, scriitorul primeşte o jumătate de pensie în plus sau o indemnizaţie de merit), darmite pentru marele sau micul public. Scriitorii români de rând, fără funcţii, rămân în marea lor majoritate şi în penumbra acestor vremuri postcomuniste. Nu contează această mare majoritate nici cât scriitorii ei de rând sunt în viaţă, nici după ce mor. Chiar dacă fiecare scriitor îşi trăieşte propriul vis, să conteze pentru literatura română – în marea lor majoritate rămân cu visul. Nu sunt evaluaţi în manuale şcolare, nici în istorii literare, în cel mai bun caz sunt cuprinşi în Dicţionarul General al Literaturii Române (plin şi el de lipsuri, selectiv). E normal să fie aşa, să iasă în faţă o mână de scriitori, restul să stea cu capul la cutie, să fie ignorat public? E selecţie naturală, cică… Sute de noi scriitori (e adevărat, de anul viitor vor fi „scriitori stagiari” pentru trei ani, conform statutului USR votat în iunie 2009) intră anual în USR, structura USR se îngroaşă birocratic, nu interesează pe nimeni dacă vechii şi noii scriitori, membri ai USR, au valoare. Valoarea s-a relativizat şi aşa după Revoluţie (lasă că e şi o caracteristică a postmodernismului această relativizare a valorii), scriitorul român, în mare majoritate, se amăgeşte că posteritatea îl va răzbuna, dacă în timpul vieţii nu a avut parte de onoruri. Poveşti, bineînţeles, se trăieşte deja cu senzaţia că abia se aşteaptă să mori, că e o competiţie a eliminării fizice operate de Dumnezeu în cadrul literaturii române, să poţi să te „impui”. Nebunia scriitorului român (care nu există pe plan mondial) nu e întrecută de nimeni, se pare… Eu mă iluzionez că scrisul de literatură are rol terapeutic şi că „aşa mi s-a dat”, să fiu la un moment dat mai mult sau mai puţin, că orice aş face, tot „ce vrea Dumnezeu” mi se întâmplă, şi mă resemnez cu lozinca „atât se poate în cazul meu”. Ar merita o altă soartă scriitorii români „în marea lor majoritate”?
Locuiesc pe o scară de bloc „a scriitorilor”, cu 24 de apartamente (scară câştigată pentru USR de Mircea Dinescu, preşedinte al USR, imediat după Revoluţie, bloc aflat atunci în stadiu de schelet; pe scara de bloc au fost repartizaţi şi doi şoferi, angajaţi la USR şi două femei de serviciu de la USR, în condiţiile în care scriitorii refuzau să fie repartizaţi aici; refuzând scriitorii, a fost repartizat de primărie aici inclusiv un politician, Ioan Mircea Pascu, fost ministru, azi europarlamentar), la intrare cu o placă de marmură pe care e scris că aici au locuit şi au murit cinci scriitori – vă daţi seama, în 15 ani de la darea scării în funcţiune! Aceşti scriitori plecaţi acolo unde nu mai există suspin, înscrişi cu dalta, sunt: Dan Laurenţiu, Ion Stratan, Ion Roşu, Al. Protopopescu, Cornel Brahaş (optzeciştii Ion Stratan şi Cornel Brahaş s-au sinucis, retraşi la casele lor părinteşti). Nu o dată am asistat la comentarii ale unor curioşi necunoscuţi, opriţi în faţa plăcii memoriale de la intrarea pe această scară de bloc din Bucureşti, strada Bibescu Vodă numărul 1, de genul: „Niciodată n-am auzit de scriitorii ăştia”. Din nenorocire, moartea nu-i mai scoate pe scriitori din anonimat. Consideraţi mari poeţi în timpul vieţii, cine mai vorbeşte azi de Dan Laurenţiu sau Ion Stratan? Ceilalţi trei nu au contat decât întâmplător cât au fost în viaţă (deşi fragmente din cărţile lor ar putea fi şi azi o revelaţie pentru un iubitor de literatură română). În lumea scriitorilor n-o să rămână decât legenda că… toţi erau nişte beţivi ordinari. Mai nedrept nici că se poate. Aceasta e condiţia scriitorului român de rând (nu a scriitorilor cu funcţii, sau de succes, ei au altă condiţie, sunt arătaţi ca sfintele moaşte în public, şi răsfăţaţi; ei au inclusiv locul de veci asigurat la Cimitirul Bellu, deşi e închis, şi li se păstrează cultul în literatură; e adevărat, posteritatea le joacă feste, în timp ei sunt devalorizaţi). Cât trăiesc, în majoritate, scriitorii de rând nu sunt băgaţi în seamă decât ocazional, după ce mor nimeni nu se ştie unde au fost îngropaţi să li se aprindă măcar o lumânare.

„Fii ceea ce eşti”, e îndemnul pentru fiecare muritor de rând. Scriitorul român încearcă să fie mai mult decât ceea ce e, de aici i se trage nefericirea. „Băgat în priză”, intrat în concurenţă cu colegii lui de literatură, nu mai are somn şi linişte, culoarul pe care el a sperat să evolueze singur e distrus de ceilalţi concurenţi, se aleargă anapoda, scapă cine poate (sau ajunge la sosire cu inima crăpată). Mă întâlnesc în fiecare zi cu un asemenea scriitor care nu-şi mai găseşte locul. Şi care ar da orice să uite de literatura română, să se liniştească. Fiindcă viaţa literară e toxică în România. Are exemplele unor scriitori care s-au regăsit numai după ce nu au mai citit reviste literare, n-au mai participat la manifestări literare, nu s-au mai uitat la televizor, nu i-a mai interesat activitatea USR, nu şi-au mai trimis cărţile la reviste sau acasă criticilor; pe ei îi admiră că au reuşit să se desprindă de lumea scriitoricească. Se plimbă în parc de unii singuri şi se bucură de viaţa de familie (dacă au), citesc liber şi scriu fără să mai fie obsedaţi de „valoare”, de găştile literare şi de ierarhia impusă de o mână de ideologi literari… Tu eşti unul dintre ei? Nu, eu nu reuşesc să mă desprind de viaţa literară, de aceea nu-mi găsesc locul. Şi ce faci toată ziua? Ce să fac, mă consum ca prostul, mă simt tot mai neputincios la masa de scris (conştient că nu mai sunt citit), că n-am bani să scap de toate grijile vieţii cotidiene şi să mă preumblu în străinătate, că mai am un pic şi părăsesc şi această planetă. Nu-i nimic, ai să te reîntorci. Eu nu cred în reincarnare. Dar în ce crezi? Nu mai cred în nimic. Nici în Dumnezeu? Sunt credincios. Mai exact, eşti superstiţios. Ţi-e teamă că o păţeşti dacă declari că nu crezi în Dumnezeu… Prostii. Şi nu mai scrii nimic? Ba da, îmi ţin mâna, dar e timp pierdut. Unde scrii? Mai nou, scriu pe Internet, îmi postez singur tablete politice. Un prieten a inventat două jurnale online (fără ediţii publicate pe hârtie), unul judeţean şi altul central: ăsta e viitorul luminos, se pare. Fiindcă nu pot să mă desprind de ştirile din mass-media. Te citeşte cineva? Nu mă mai interesează dacă sunt citit, pur şi simplu mă eliberez la masa de scris de o presiune interioară. E un viciu, după o viaţă de om în care ai tot scris literatură, e explicabil… Încerc să mă echilibrez în continuare prin scris. Dar nu mai scriu literatură, ci tablete politice. Eşti membru de partid? N-am fost niciodată membru de partid, dar m-a interesat actualitatea, care e dominată de politic, inconştient am acumulat informaţii politice în exces, mă trezesc în minte că le judec… În plus, trăim vremuri în care clasa politică e tot mai detestată de marele public, fiind profund coruptă. E în firea românului, în general, să corupă şi să se lase corupt, nu numai a politicianului. Nu se poate generaliza. Ca român, eu nu mă simt corupt, deşi dau ciubucuri de câte ori sunt servit… Lasă, înţeleg. Nu-mi arăţi şi mie o tabletă? Stai să deschid Internetul...

Ce e prea mult pentru România (Guvernul Boc ne arată „pisica”)

În lipsă de evenimente politice (în afara membrilor marcanţi ai Guvernului PD-L-PSD, care mai stau pe baricadă, toţi politicienii sunt în vacanţa mare), apropierea alegerilor prezidenţiale rămâne o temă valabilă de discutat, chiar dacă nu poţi altceva să faci decât să baţi apa în piuă. Deşi contează acum tot ce face Guvernul Emil Boc (guvern de sacrificiu; PSD şi PNL au anunţat că după alegerile prezidenţiale acest guvern de criză va fi schimbat, fiind agreată în secret formarea unei noi majorităţi parlamentare, de genul PSD-PNL). Un guvern păgubos, care i-a arătat României „pisica” – spectrul falimentului general pare a fi tot mai vizibil. Auzim de primării falimentare în toată ţara, de judecătorii care nu mai pot trimite citaţii (fiind înglodată în datorii faţă de Poşta Română; n-au bani nici pentru a cumpăra hârtie de scris), de Poliţie care duce infractorii cu tramvaiul, sau de spitale în care îţi cumperi singur medicamentele… Un adevărat coşmar: Guvernul Boc e dator-vândut la băncile din România, nu numai la FMI şi Banca Mondială sau la băncile Uniunii Europene. Neavând încasări (economia e la pământ), bugetul de stat apelează la împrumuturi de la băncile din România, cu scadenţă la şase luni (emisiuni de titluri de stat), inclusiv pentru a plăti salariile şi pensiile. Atenţie, după jumătate de an numai de cheltuieli, Guvernul României are de rambursat băncilor noastre, până la sfârşitul acestui an, 4 miliarde de euro (din cele 5,5 miliarde de euro angajate)! Care va fi deficitul bugetar? Pe de altă parte, aflăm că Banca Naţională a României (BNR) a cheltuit nici mai mult, nici mai puţin de 4,5 miliarde de euro cu stabilizarea cursului valutar din octombrie 2008 până în iulie 2009 (a dat de gol asta Banca Mondială)! Aţi citit bine, 4,5 miliarde de euro (din rezervele BNR, rezerve împrospătate cu 5,5 miliarde de euro de la FMI, acum) – întrebarea e, pe cine îmbogăţeşte până la cer BNR? Speculaţiile bancare fac din România un teren sigur – România împrumută miliarde de euro de la FMI să menţină cursul valutar, miliarde de euro care intră în buzunarul celor ce fac speculaţii: cine sunt ei? Sau nu e pusă corect problema? Cum e posibil ca România să îmbogăţească o mână de şmecheri cu ştaif? Sigur, BNR nu are de ales, o creştere în plus cu zece lei a euro faţă de cursul actual ar falimenta dramatic nivelul de trai în România, în condiţii de criză (în care se închid firme după firme şi românul, majoritar sărac, îşi târâie zilele din mila lui Dumnezeu)!
Pe acest fond („La 20 de ani de la Revoluţie, România e coruptă şi falită”, cum bine scria zilele trecute un britanic în The Observer, care a fost în România în 1989; mai exact: o Românie subjugată de corupţie şi minciună, sărăcită de privatizările „avantajoase” făcute cu girul unui Occident ce acum o arată cu degetul, scrie Ed Vulliamy), nu mai are nici un haz să discutăm despre apropierea alegerilor prezidenţiale în România. Şi totuşi… Miza rămâne Mircea Geoană, PSD pune pariu pe el, deşi, cel puţin până azi, în sondaje Mircea Geoană are procente mai mici decât are PSD! Dar nu cu mult mai mici decât are Traian Băsescu. E adevărat iar, Mircea Geoană e deasupra procentelor lui Crin Antonescu-PNL…  Din păcate, Crin Antonescu nu-şi depăşeşte condiţia, are deja un limbaj de lemn al lui, se repetă, n-are clarviziune, s-a pierdut pe drum ideea că el ar fi un „Obama al României” (o prostie, în sine), startul „popular” fast luat la desemnarea lui drept candidat la prezidenţiale s-a pierdut rapid. Atenţia rămâne pe ascensiunea sau decăderea lui Mircea Geoană-PSD (un preşedinte al PSD mediocru, demagog de şcoală politică a compromisurilor, venit din nomenclatura comunisto-securistă, pe placul actualelor servicii secrete). Lideri ai PSD avertizează deja românii că după alegerile prezidenţiale vom avea un premier PSD (conform ministrului Agriculturii, Ilie Sârbu, convins că va fi ales preşedinte de ţară Mircea Geoană, în jurul lui apărând o nouă coaliţie), sau că „Ieşirea din criză se va produce prin schimbarea lui Băsescu. Încă cinci ani la Cotroceni cu Băsescu este prea mult pentru România” (Victor Hrebenciuc)…

„Scriitorul care nu-şi găseşte locul” (de care am pomenit până aici) îmi repetă că el, ca român, suferă mai ales de singurătate. Şi că singurătatea, s-a demonstrat ştiinţific, e o boală, la fel de nocivă ca obezitatea sau fumatul. Mi-a citit şi ce a aflat din The Telegraph de la cercetători: Singurătatea nu înseamnă doar nefericire, stare generală proastă, lacrimi şi pierderea contactului cu lumea reală, ci este o boala reală, din ce în mai populară în secolul XXI. Singurătatea are aceleaşi efecte nocive ca fumatul sau ca obezitatea atât asupra corpului, cât şi asupra minţii, susţin cercetătorii, citaţi de The Telegraph. Singurătatea contribuie la creşterea presiunii arteriale şi a nivelului stresului, sporind astfel riscul apariţiei maladiei Alzheimer. Totodată, izolarea reduce puterea voinţei şi a perseverenţei, ceea ce duce la pierderea abilităţii de a avea  o viata sănătoasă. Potrivit studiului coordonat de profesorul John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago, şi prezentat la American Association for the Advancement of Science, singurătatea afectează nu doar comportamentul, ci şi circulaţia arterială. Cacioppo a explicat că singurătatea influenţează creşterea nivelului de cortisol, un hormon de stres care afectează sistemul imunitar, provocând creşterea presiunii arteriale şi depresie. Diferenţa dintre o persoana singură şi una înconjurată de oameni este aceeaşi cu diferenţa dintre un fumător şi un nefumător, mai spune cercetătorul. „Oamenii singuri nu sunt prea sănătoşi. Fac mai puţină mişcare, sunt gata să renunţe mai uşor, consumă mai multe calorii. Se consolează mâncând multe dulciuri. Singurătatea diminuează capacitatea indivizilor de a se controla. Este foarte la îndemână ca după o zi grea să treacă destul de repede de la doua pahare de whisky la trei”, a adăugat John Cacioppo. Chiar? E trist! Sau e vesel? Scriitorul-care-nu-şi-găseşte-locul suferă de singurătate şi de izolare. „Îţi dai seama ce mă aşteaptă? Maladia Alzheimer. Că depresiv eu sunt dintotdeauna”… De aceea scrie acum tablete politice pe care le postează pe Internet, pe publicaţii online (fără să accepte comentarii de la cititori, să nu se streseze), să mai scape de singurătate. Îşi distrage atenţia scriind asemenea tablete pentru un jurnal fantasmagoric...