Anca GIURA

 

Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)

 

 

“Blogări-m-aş şi n-am cui” este de departe un motto…de blog, evident, pe care nu –l pot uita, întâlnit prima oară la Mihaela Ursa, expresie care mă şi bântuie când mi-e lumea mai dragă, precum melodiile acelea de la radio. Flanând prin jurnalele virtuale ale unor oameni “coolţi”, ah, altă expresie fericită care s-a lipit de mine, aparţinând d-lui Rogozanu, găsesc luări de poziţii inteligente şi mă conving că blogul merita inventat măcar pentru ca ideile bune să se popularizeze. Dar cum numai cine nu vrea nu are blog, după ce parcurg câteva astfel de pagini jurnaliere, alese după intuiţii de moment, am  senzaţia că voi şti tot ce va urma. Este foarte clară demarcaţia dintre un jurnal virtual masculin, axat pe comunicări frustre, puternic legate de preocupări prevalent bărbăteşti, precum politica sau rockul, presărat cu fotografii sau clipuri reprezentative pentru un anumit nivel  testosteronic, şi blogurile feminine. În acestea din urmă, intervine enorm subiectivitatea femeii  mult întoarsă spre analiza propriilor stări, care se denudează virtual şi care îşi scrie impresiile, ezitările şi neliniştile cele mai intime, sorbind la propriu dintr-un capucino şi privind visătoare la bonsaiul de pe birou.

 

Că jurnalul are ca scop o AUTOCLARIFICARE este indubitabil, ritualul punerii pe hârtie limpezeşte  ceaţa  inimii sau a raţiunii, cu asta fiind de acord  orice psiholog. Dar refrenul amintit de mine mai sus, tradus posibil şi prin “multe aş scrie şi n-am cui”, reflectă nu doar o convorbire cu sine însuşi/însăşi, dar şi o nelinişte, aceea de a nu fi ascultat, de a nu fi semnificant ori semnificativ. A scrie un jurnal  era în trecut o îndeletnicire discretă, chiar tainică, hârtia devenind confidenta perfectă a unei inimi, unică părtaşă a unor secrete, surogat al unui prieten obiectiv şi impersonal. Dacă jurnalele masculine sau de scriitori publicate postum erau mină de aur pentru critica tradiţională şi pentru biografi, extrem de semnificative prin informaţia personală, cele feminine se evidenţiau prin lirism. Secretele inimii se  dezvăluiau din casete variabil ornamentate cu elemente retorice sau de stil care au făcut mai ales din jurnalul feminin o specie literară. Jurnalul a devenit rapid o zonă de graniţă între roman şi scriitură obiectivă, cochetând cu ficţiunea în  cantităţi variabile.

 

Scris din motive de solitudine, de necomunicare, din orgoliu sau din cauze intuitiv-terapeutice ca demers al unei literare defulări, jurnalul era produs în intimitate şi frecvent destinat aceluiaşi cititor, identic cu diaristul însuşi. Moştenitorul său direct, blogul, serveşte aceloraşi scopuri şi se naşte din eterne raţiuni intime, dar el refuză chiar esenţa  diarismului de până mai ieri, anume exact intimitatea. Blogul este în fapt un jurnal în care fiecare autor ALEGE cât de sincer este, mai ales că însemnările lui jurnaliere sunt postate public şi, nota bene, aşteaptă commenturi de interacţiune. Fiu legitim, dar foarte nerecunoscător, blogul este o formă de maximă expunere a eului şi mi-e greu să cred că un posesor de blog scrie cu inocentă onestitate a inimii ca într-un jurnal INTIM, câtă vreme postează ca pentru mapamondul întreg, dat fiind accesul informaţional cu care ne-am obişnuit. Jurnal purtător de mască, blogul îşi drămuieşte sinceritatea, care în trecut era  mult mai puţin cenzurată şi ni se înfăţişează ca o scenă virtuală în care rând pe rând blogosfericii îşi prezintă one-man-show-ul, iar acesta, vai, este atât de previzibil. De la taină şi secret, mărturisirea a devenit un act de sharing, o expunere, un spectacol de cuvinte , de iconi, de fotografii şi  de muzică, printre care diaristul metamorfozat în blogger abia se mai vede. Postarea încheiată, presupun că numai de împăcare sufletească nu are el parte, în aşteptarea unor comentarii  care mai de care mai diverse sau mai frustrante.

 

Simultane şi asemănătoare, avid căutătoare de originalitate, rar ingredient acesta din urmă, blogurile mai mult se aseamănă decât se  diferenţiază, demonstrând că natura umană este diversă doar în formă, nu şi în fond. Cum psihologia feminină îmi este mai familiară, voi insista pe impresiile mele, trunchiate de altfel, despre aceste producţii uşor literaturizante ambalate în formă virtuală. Femeia-scriitor, jurnalista, femeia din show-biz, femeia-politician şi nu numai sunt toate bine reprezentate în blogosferă. Profilul simplist al unei blogăriţe îmi apare cam aşa: intelectuală, preocupări de lectură şi de scriitură, bine informată despre tendinţele modei de orice fel, incluzând aici şi modele culturale, consumatoare de băuturi calde dintr-o cana reprezentativă pentru personalitatea proprie, fapt evident din poza standard de deschidere a blogului, iubitoare de călătorii care îi prilejuiesc mini-jurnale de călătorie  “în ramă”, presărate cu poze sugestive, zice ea, dar Londra sau Kerkyra din acestea seamănă izbitor cu pozele noastre de pe acolo. Prevalent, neo-diarista ne prezintă ce salată exotică a mâncat pe terasa unui oraş turistic, ne vorbeşte despre sufletul urban al Romei sau al Istanbulului cu multă poezie bloghistă, asezonându-şi efuziunile cu personificări, oxymoroni şi numeroase hyperbole. O altă preocupare constantă pe blog este bârfa mondenă, gen „x a zis azi la tv că…, eu spun că nu avea dreptate…” şi urmează argumentele, rezultând astfel un comentariu la comentariul comentariului …Apoi, aflăm impresii de la un concert sau de la un festival, depistăm mici inserţii de emoţii şi  de inimă albastră, păreri despre consumerista viaţă de familie şi lamentaţii discrete despre educaţia copiilor în ingrata noastră societate. Şi după toate acestea, noi, voyeuriştii, ne întindem a plictiseală, ne spunem “ce mică e lumea”, ce sentimente triviale sau efemere şi asemănătoare avem, ne ridicăm anchilozaţi de la computer şi suferim în continuare de un nuştiuce. Blogul nu ne-a satisfăcut, estimez că nici pe autoarea lui, vorba uneia dintre acestea, “mi-am făcut blog, dar NU ŞTIAM LA CE O SĂ ÎMI FOLOSEASCĂ.”

 

În calitate de rară cititoare de bloguri, caut în ele, ca mai noi toţi, o brumă de sinceritate, o urmă de comunicare nemediată, o aşchie de originalitate, şi, vai, aşteptarea îmi este  zadarnică. Rămân doar cu gustul leşios al unui reality–show care îmi sporeşte neîncrederea şi solitudinea metafizică. În faţa acestei dezarmante pierderi a identităţii mă pierd şi eu puţin în consideraţii etice şi estetice, acestea din urmă mai ales prilejuite de latura  literaturizantă a multor pagini de blog. Puse într-o urnă - o pagină de jurnal virtual, una din proza „ego” şi un editorial glossy - ar rezulta un exerciţiu din care s-ar evidenţia  confuzia artistică în care ne aflăm. Vorba unei alte blogăriţe, “mi-am făcut blog şi apoi am înţeles că pot deveni scriitoare”. Da, reverie cu apusuri greceşti de soare, cu plete aurii în vânt, ipostaze uşor erotice, sau mai mult,  clişee despre Cohen sau Foucault, filosofii mărunte despre încălzirea globală şi cuplul brucknerian, toate asezonate cu oftări virtuale, par literatură, dar nu sunt. Rămân doar combinaţii de fragmente culturale şi intertexte care nu dau un întreg. Produs al globalizării culturale, blogul ne depersonalizează şi ne aruncă într-un vertij al lipsei de identitate. Construit ca o reţetă a confirmării, el nu îşi satisface cred autorul decât  momentan, iar pe noi, ca şi cititori ne frustrează insolvabil.

 

 Este de prisos să subliniez că sunt rezistentă  la blog, îmi prezervez intimitatea şi o dărui numai celor care au nevoie de ea. Îmi rezerv delectarea de a trăi în grădina mea interioară şi interzisă, chiar dacă am şi eu imbolduri de dezinhibiţie, dar asta preponderant vara într-un golf discret… Literatura blogurilor s-ar putea să dea într-o zi un nume sonor, nu exclud, dar până atunci, literatura diaristica în ce are ea mai particular trebuie să găsească o cale nouă de a se reafirma ca spaţiu al sincerităţii şi al desfătării, cum ar aprecia Roland Barthes. Blogul, varianta “foarte personal”, în calitate de urmaş  al jurnalului ca gen literar, este bine că există, dar nu este suficient. Avem nevoie mai mult ca oricând de sinceritate, iar blogul  devenit un produs al cultului personalităţii, cum ar aprecia Andrei Codrescu, pune mare preţ pe imagine şi neglijează mesajele cu adevărat personale. Încă o dată, exact ca şi Andrei Codrescu estimez că jurnalul “clasic” are o rezervă de intimism departe de a se fi epuizat, cerută nesăţios de public, şi afirm asta referindu-mă doar la “Jurnalul suedez IV” al Gabrielei Melinescu, care dacă ar fi fost să se transforme într-un blog ar fi pierdut UN CEVA irepetabil.