Diana CORCAN

Punct zero


 

punct zero

 

am avut un prieten pe care l-am

pierdut

s-a rătăcit în propriu-i contur într-o zi

ca-ntr-o pată jucăuşă de apă nesigură

(a fost un mic curcubeu de benzină ucis prea uşor)

ştiu că l-am privit atent ultima dată când

s-a dezlipit de pe mal cu hidrocarbura otrăvită

în păr

cu lupa unui colecţionar prea fierbinte a unui

piroman dezamăgit de o flacără moartă am privit

şi am văzut că nu mai era el

(plecase pe un drum iniţiatic

înspre inimă

să vadă dacă se deschide?

oare era sub bolta roşie

un bătrân care stă - şi acum

în mâinile întinse cu o cupă să-i dea

să bea ca să crească din nou

sau călăuza neagră a falezei care coboară

o treaptă să-i aştepte pe toţi

l-a aşteptat şi pe el?)

căci între timp el se fărâmiţase până

la os şi până la holograma din ultimul deget

şi cercetaşul meu din ochi – obosit – îl mai

zărea pe ultimul din roi

ca pe o insectă de ceaţă

ca pe un punct cu jupon zdrenţuit

se răsucea

dirijat înspre gol

 

şi la un pas de mine – gata să mă

împiedic

îi rămăsese costumul înalt

şi neclar ca de guliver orb

prin care băgam mâna

 

l-am luat şi l-am agăţat de un pom.

 

 

 

 

mersul prin praf

                        lui R.A.

 

mergem pe un drum plin de praf

care duce la apă

să mestecăm apa cu ultimii dinţi

de pe limbă uscaţi

peştii negri îţi încadrează obrajii

de cioclu

(înăuntru cu vinovăţie se zbat)

şi te fac să te clatini în timp ce

respiri

şi uite

pământul se surpă sub noi (ca un obraz şifonat

cedează la un pas care intră în el mai viril)

şi de picioarele noastre simţim că se prind

un fel de copii apăruţi din adânc

şi din ceaţă de praf

îi cărăm o bucată de drum apoi

se desprind

îşi flutură mâinile

şi pleacă spre apă ţipând

arătându-ne locul uitat

(poate ar trebui să murim printre ei

chiar acum)

aşa cum păşim cu capul sub braţ

părem o pereche de cai

sugrumată de ham

nişte vechi partizani care merg

călcând unul pe altul

cu batista de stradă (care

curăţă tot)

îţi ştergi praful din ochi

dar apare din nou

şi se lipeşte de drum

(forţa lui cu cât ne îndreptăm

către apă sporeşte)

nu mai am timp să-mi îndrept

cu mâna

un rid de pe faţă

care-mi intră ca un şarpe în gură

şi mestecă des

ca să încerc să semăn cu mine

din urmă

trebuie să nu fiu şifonată

deloc

iar tu ar trebui să învii.

 

 

 

 

prea aveam cioburi colorate în cap ca la bâlci

 

îmi luam capul în mâini dimineaţa să mă trezească

devreme

şi zornăia toată casa

mă gândeam câtă greutate iubire asfalt e în el

flori sicrie explozii pe faţa de masă prin camere

fără nici o jenă

care ar fi trebuit să-l proclame

nebun

- capabil să rănească un om

când se ridică din pat.

 

 

 

 

c.v. sau scheletul unui arbore

                        lui Eugenio Montale

 

printre străbunii mei s-au numărat

oameni siguri

oameni care curăţau nisipul din urne

înainte de punctul de jale cerut

oameni care adunau nisipul din fotografii

şi-l aşterneau prin casă printre perne

- când dormeau se stârneau furtuni

la picioarele lor

oameni gri se plimbau printre lucruri

cerşind – printre dune

dimineaţa în zori aceeaşi

divină tăcere o sticlă de vin

acelaşi ceas prelungit

erau aşezaţi pe terasă

cu un pahar strâmb în faţă

şi începeau să aştepte – să admire

un timp

n-au avut decât puţine minute pe zi

de aşteptat să se dizolve pereţii

să iasă betonul din zid

 

apoi au plecat

sprijiniţi în baston

fluierând.

 

 

 

 

pe sens unic

 

chipul meu se aleargă pe sine

şi nimeni nu-l poate opri

nici câinele oraşului nici justiţiarul

din colţ

nici doctorii spitalului de boli

care freamătă

la fel nu-i pot seduce trăsăturile

magicienii în transă

ca să-l pună sub masca de ghips

să-i înnoade neuronii la ceafă

să-i ardă gândul de fugă

şi de risipire din sens

chiar presupunând că păsările acestea înşirate

pe aţă nu-s vii

(pentru unul din mine ele cântă precum ceasornicele

la ore exacte)

chiar presupunând că toate aceste animale spoite

cu var (se strecoară în suflet ca nişte taine de

spital stau grămadă înghesuindu-se în pansamente)

nu trăiesc suficient

pentru unul naiv

au şansa să scape cu igiena secretată periodic

în sânge de mine

eu om întreg

nu am nici o putere să-mi conving

legiuitorii pe străzi

că un chip are mandat să fie el

şi dacă vrea să recunoască în vitrine alt chip care

îi aparţine

poate s-o facă când vrea

(eu îl trag după mine cum îşi trage căruţa un melc)

serios

mă gândesc că dacă toate aceste fiinţe de ghips

sau păsări pe aţă

vor suferi o operaţie estetică

în pauză sau în sabat

am să stau benevol cu capul atârnând

de-un copac

ca să-i pice o parte din feţe

aici pe asfalt

să se spargă.