Andrei BADEA

 

Ţeapa

 

            

 

                   Ion Şapte Bălţi era prieten cu Nicu Grasu, zis şi Michael Jackson, deoarece purta o pălărie cu boruri late, strălucitoare, asemănătoare cu cea a starului pop, însă Nicu, spre deosebire de idolul său, altoia la puştani figuranţi de câte ori prindea ocazia, făcându-i vagabonzi drogaţi şi chiulangii.  Deşi nu credeau cine ştie ce în Dumnezeu, cei doi prieteni îşi spuneau teologi. Nu ştiau prea bine ce înseamnă asta, dar le plăcea să răspundă asta, când erau întrebaţi, câte unul, mai rar, şi amândoi mai tot timpul, pentru că de cele mai multe ori, erau văzuţi împreună. Deşi, dacă e să fim sinceri, Nicu Grasu auzise de la taică-su, preotul, într-o seară când le veniseră mulţi oaspeţi, de Lăsata Secului, şi acesta declamase zgomotos, ridicând paharul la măsura capului chelios, că “teolog vine din greacă şi e cel care vorbeşte cu Dumnezeu”. Grăsanului nu-i plăcea să se gândească că el vorbeşte cu Dumnezeu, nici n-ar fi vrut să se întâmple asta, pentru că nu prea ar fi fost bine, ştia că Dumnezeu îţi interzice tot felul de chestii, inclusiv să bei, să fumezi şi să umbli cu fete, dar el îşi redusese interdicţiile la câteva cuvinte: să nu bei prea mult până cazi sub masă făcându-te de râs, să nu fumezi mai mult de un pachet pe zi şi să nu vrăjeşti mai mult de 4-5 fete în acelaşi timp şi, oricum, dacă e să se întâmple, fetele să nu se cunoască între ele şi, în plus de asta, să nu le faci pe toate trei în marile sărbători.

              Cu Ion Şapte Bălţi era altceva, deşi, într-o oarecare măsură, aveau puncte în comun. Lumea îl poreclise aşa pentru că atunci când fusese mic maică-sa îl dusese în pelerinaj pe la mai multe mănăstiri, dar la nici una din ele nu stătuse la slujbă mai mult de cinci minute. Deşi Ana cânta în corul bisericii, el făcea ce făcea şi găsea o baltă în împrejurimi. Îl anunţa întâi, în mare taină, pe Grasu, se furişau până acolo, apoi se dezbrăcau complet, se luau de mână, după care se aruncau în apă, urlând şi ţinându-şi mâinile pe sub genunchii strânşi la piept. “Bolovanuu” răcneau ca nebunii.  Aterizau, plezniţi de apa tare ca cimentul, uneori se loveau cu bărbiile de genunchi şi ieşeau urlând mai tare ca la decolare, râzând şi înjurându-se. De mici se învăţaseră unul pe altul să înjure, de la ţiganii din cartierul în care locuiau, şi pe care ii iubeau mai mult decât pe propriii părinţi. Amândoi ar fi vrut să fie şi ei ţigani, să nu le pese de nimic, nici de Dumnezeu şi nici de nimic, dar nu putuseră, oricât au încercat să se comporte ca ei, aşa că se mulţumeau cu imitatul  puradeilor, care de multe ori făceau mişto de ei pe ţigăneşte şi îi luau la măscărit.

             Într-o marţi după-amiaza, spre asfinţit, pe când chiuleau de la cursuri, au observat un părinte, respectat de toată facultatea de teologie din Bucureşti şi considerat un sfânt în viaţă, şi s-au luat după el.

              - Hai să-ţi arate fratele tău cine e Stăniloaie, şi dacă n-o fi aşa, să mă scuipi în gură, îi spuse Ion prietenului său. Nicu Grasu şi-a tras blugii Versace, puţin largi, mai în sus pe şoldurile grase, a făcut doi paşi timizi înapoi, ţinându-şi tălpile mici, de fată, în părţi, precum balerinele, şi-a îndesat pălăria mai mult, pe o frunte strâmtă, neagră de soare, şi a încercat să-i aplice lui Şapte Bălţi un croşeu de stânga, vădit ruşinat de vorbele prietenului său, dar mai ales de gândul ăsta, ce-i aducea în suflet şi în creier o plăcere prea puternică, ţopăitoare pe vârfuri.

                             - Băi nene, nu e bine ce facem. Nici chiar aşa.

              Au luat-o amândoi la vreo douăzeci de metri în urma părintelui. El păşea obosit, dinspre faţa lui albă veneau oarecare lumini vag sesizate, centrifuge, era un bivol întorcându-se de la păscut, oarecum conştient de putere, încercând s-o ascundă tiptil şi, nereuşind, se consuma într-o ruşine continuă.  Au intrat într-o biserică veche, colorată în verde, o măgură bizantină, înaltă şi lăbărţată, aproape cât o catedrală, plină de cerşetori la intrare. Părintele i-a întins unui bărbat între două vârste, orb de un ochi, o bancnotă de 1 leu. Acesta a îndesat-o în haina pătată,  s-a sprijint în două mâini vânjoase, venoase, încondeiate cu tatuaje albastre, model vechi, cum se făceau pe vremuri, doar cu albastru, şi a pornit legănându-şi ciotul corpului, cu ambele picioare amputate din pulpă, egale, gemene, în dreapta şi-n stânga, ca o pendulă.

                       - Îi dă, normal,  că şi el îşi ia mult de la acatiste.

                        - Ce acatiste visezi?

                        - Stăniloaie, boule, ce nu-nţelegi…

                         - Asta e clar!

Când au ajuns în faţa Maicii Domnului, s-au speriat şi s-au dat puţin înapoi, apoi s-au închinat, au sărutat icoana, după care s-au rezemat de zid, la un metru în spatele lui, pentru a-i auzi rugăciunea.

- Maica Domnului, dă-mi simplitate…Dă-mi simplitate, Maica Domnului, simplitate.

Se priviră uimiţi. Grasu îi bătu obrazul. Şapte Bălti ratase, dar era mai mult decât atât. Părintele chiar era aşa cum zicea lumea, adică teolog. Din ziua aia, nici unul din ei nu s-a mai prezentat, celor care îi întrebau ce sunt, drept teologi, ci studenţi.