Liviu G. STAN

Primăvara

 

Sindrofie şi menopauze

 

    Este vineri.

    Iată că este vineri.

   Timp de jumătate de oră stresul mi-a rarefiat mişcările. Timp de jumătate de oră am stat înghesuit, făcut sul, în Olcitul lui Bogdan(un hârb vernil care scârţâie din toate balamalele). Am înghiţit gaze de eşapament, am contemplat culoarea sângerie a cerului pe care luna, nu ştiu de ce, dar părea sintetică, doar un obiect decorativ, ca un glob enorm de sticlă înghesuit printre nori, care, într-un mod bizar, poate printr-un abuz al fanteziei, exercita o influenţă benefică asupra musculaturii mele. Mă destindea. Total. Am stat blocaţi în trafic. Am fost claxonaţi şi înjuraţi. Bogdan, rumegând nervos o bucată de shaorma, a înjurat un poliţist care dirija traficul. Citez:„ - Bă, cotei cu epoleţi, fluidizează bă traficu’, că de-aia ai fluier, ca să fluidizezi traficul, bă boule!”. Şi verbul „a fluidiza”, dându-i o mimică de aur, a preluat în vocea lui Bogdan patosul nevrotic al unui crainic de televiziune. În intersecţia de la Piaţa Romană am văzut cum o matahală rasă-n cap (ochelari cenuşii; genul gorilei de cazinou; ceafă lată de consilier judeţean) a dat de pământ cu un ţigănuş zdrenţăros, probabil un spălător de parbrize, ţinându-l de păr şi zbierându-i în ureche. Citez:”Mă greaţă! Tu ai aruncat mă! Tu ştii cine sunt eu, mă, ştii? Lua-ţi-aş ochi-n pulă, după ce o să spăl parbrizu’ cu muia ta de cioară, să vezi ce-o să mă mai ţii minte! Hai, executarea!”. Apoi, fiind iritată de scurta mea intervenţie, matahala, scoţând un levier din portbagajul unui Jeep alb cu geamuri fumurii, a vrut să ne crape şi nouă ţestele: eu( idealist ce nu-şi calculează niciodată şansele):”- Lasă-l în pace că n-a aruncat el! N-auzi! Nu-l mai lovi! Tu nu înţelegi mă că n-a aruncat el!?”; el( realist cu bolid, pufnind pe nas):” – Ce mă, ce vrei bă vierme! Vrei să te bag în mormânt bă şi pă tine! Ia zi pulică, ori sunteţi împreună…bara-bara? Vă omor p-amândoi!!! P-amândoi mă!”. Bogdan m-a tras în maşină. Am fugit. Slalomuri, frâne, claxoane, o băbuţă decrepită hrănind un pisic la umbra unui aparat de aer condiţionat, străduţe, pante, blocuri şi case, alte străduţe şi o scurtă ceartă cu Bogdan: mare imbecil în acel moment, un şovin ataşat tradiţiei. Citez:”Merita Paule asta! Toţi ţiganii merită să se şteargă cu ei pe jos…”. Scârbit de convingerea sa, mi-am spus…multe. Nimic nou. Doar nonsensurile unui om fără carte de muncă…Apoi am rămas tăcuţi. Eu stânjenit. El, bănuiesc că mulţumit de ceea ce crede. Maşina mergea. Apoi am tăcut până aici. Şi acum, iată-ne, în sumbra tinereţe a nopţii, în cartierul Cotroceni unde se află casa în care se va ţine clubul de lectură al mătuşii Ivon…

  Bogdan opreşte motorul.

  Scoate cheia din contact. Am ajuns. Cu 5 minute mai devreme.

  Destinderea de jumătate de oră a musculaturii mele a devenit acum, odată cu sunetul produs de scoaterea cheii din contact, o strângere dureroasă a cărnii pe oase. Cobor din maşină încordat ca un arc. Mă întorc spre Bogdan. Acesta încearcă să pară tonic: îşi bagă cămaşa în pantaloni şi-şi vâră în gură o pastilă mentolată. Este îmbrăcat asemeni unui „fashion-icon” din cataloagele de modă stradală a anilor 90. Poartă o cămaşă neagră de reiat, o pereche de blugi albi şi bufanţi şi una de adidaşi din piele neagră( şi-a făcut noduri în loc de funde). 

   El merge.

   El mestecă.

   Eu păşesc.

   Eu îmi plimb limba pe cerul gurii. Un cer al gurii uscat şi amărui.

   Ne-am oprit în faţa casei. Bogdan mi se adresează profesionist, exaltând de o caldă admiraţie şi uitând complet cearta de mai devreme:

   „ – Mamă, frăţioare! Io-te băi Paule ce viloaică! Nici cu tancul n-o dărâmi! Cred că au meşterit mult la faţada asta. Gologani Paule, nu glumă. Io-te, ziduri de gologani. Eiiii,aşa mai zic! Într-o casă din asta m-aş simţi şi eu om! Mamă, mamă, ce petreceri aş încinge aici! Femei, cocktail-uri, alea, alea…”.

   Într-adevăr, ceea ce se vede printre gratiile gardului - un gard vopsit în negru – şi stârneşte admiraţia colegului meu de cameră, aduce mai mult cu un fort din perioada războiului de independenţă american, decât cu o vilă din anii de glorie ai furtului românesc. Severa precizie a Bauhausului îmbinată inspirat cu acurateţea braţului de fier al zugravului român conferă acestui uriaş cub de piatră un aer protecţionist.

   Imbatabil.

   Inextricabil.

   Impenetrabil.

   Un fel de nemurire decomandată.

  Casa are două etaje, geamuri de termopan, obloane de ultimă generaţie şi-mi pare special creată pentru o familie postmodernă: exercită nevoia de pretenţii.

   Parterul este luminat. Înăuntrul său observ o hărmălaie de umbre cu coc trecând unele prin altele. Cred că acolo se ţine clubul de lectură.

   Fără să mai stagnez prea mult în analiza casei,apăs butonul interfonului. Ţrrrr! Ţrrrr! Ţrrrr! Îmi răspunde o voce sprinţară:

   ” - Daaaa. Cine-iiiiii?”

   Răspund:

   ” – Bună seara! Sunt Paul, nepotul lui…”.

   Ţzzz! N-apuc să termin, că o doză de curent electric se descarcă în mecanismul uşii şi yala se aude deschizându-se. Pătrundem într-o curte largă - tărâm de balsamuri naturale - , bogat iluminată de şase stâlpi cu felinar electric, aşezaţi strategic, în aşa fel încât să poată cuprinde în întregime perimetrul curţii. Ne îndreptăm spre intrarea casei, iar eu, animat din senin de o imagine fantezistă, îmi închipui că la tâmplă am instalat un buton roşu, simbolizând semnalul de pornire al unei camere video, iar creierul este numai o maşinărie de comprimat detalii în fişierele unei memorii de unică folosinţă.

   Cu o sete insaţiabilă, cu o sete incontrolabilă, ce mi-e familiară încă de la o vârstă fragedă, încep să înregistrez tot ce-mi iese în cale. Aşa obişnuiesc în unele zile. Atunci când, fără să vreau, îmi reamintesc cam cât infern şi minuni mărunţite se află în fiecare detaliu ce compune crusta estetică a lumii văzute.

   Clic!

   Sunt tragic.

   Butonul roşu s-a aprins.

  

   În stânga mea se întinde o lungă parcelă de pământ împânzită de panseluţe şi lalele. În dreapta lui Bogdan, una de gladiole şi lăcrămioare. Ambele parcele, care se termină tocmai la temelia casei, sunt unite printr-un simbol comun: au câte o familie de pitici din lut care trebăluiesc printre flori. Pitici veseli, cu căldăruşe pline cu lapte, cu lopeţi şi hârleţe, cu plozi ascultători şi cu soţii înţelegătoare, care îmi aduc aminte de „eroii” proletcultismului( cei pe care i-am văzut de nenumărate ori în anii copilăriei spetindu-se în almanahurile şi abecedarele ce putrezeau în boxa familiei), alcătuiţi din bicepşi, seriozitate voioasă şi oligofrenie patriotică.

   Bogdan îşi freacă palmele a nerăbdare şi în zâmbetul degajat ce-i eclipsează faţa citesc o năuceală libidinoasă. Îl întreb la ce se gândeşte şi acesta îmi dă un răspuns prompt şi plastic, şi anume că prin minte îi trece un singur gând: o femeie cu sâni gigantici, rasă inghinal şi tolănită pe un platou cu măsline, mici şi muştar. După care eliberează un râs conspirativ, sardonic, sâsâit, vădit impresionat de vigoarea imaginaţiei sale.

   Aleea de sub tălpile noastre, placată cu pietre de plajă, printre despărţiturile cărora se zăresc liniile subţiri ale fondului de nisip, ne poartă lent, curgând ca un râu, spre uşa de la intrare. Şi această uşă din lemn masiv, dezvăluind o ramă din basoreliefuri maure, se deschide în ritm cu lentoarea noastră, iar din spatele ei, din fundul unei lumini opace, apare mătuşa Ivon cu mâinile în şold şi rictus de servitoare, întimpinându-ne pe un ton mirat:

   „- Bonsoir Paulică! Vai, dar ce punctual eşti!”.

   Mătuşa Ivon îmi întinde mâna pentru a i-o săruta. O privesc stânjenit, stupefiat. E pentru prima dată când mătuşa Ivon foloseşte acest gest şi habar n-am cum ar trebui să reacţionez. Însă Bogdan, pragmatic precum o tenie, înţelegând că acesta este momentul prielnic pentru a se prezenta şi a-i lăsa o bună primă impresie mătuşii Ivon, îmi ia faţa şi, cuprinzându-i rapid palma în degetele sale butucănoase, înclinându-şi ţeasta ca un lord, „ştampilează” un sărut puternic în mănuşa de pluş a mătuşii Ivon( pentru că, observ uluit „extravaganţa” materialului, mătuşa Ivon chiar poartă o pereche de mănuşi galbene de pluş), zicându-i:

   „ – Bună seara! Eu sunt Bogdan, colegul de cameră a lui Paul. Dacă-mi permite-ţi, dar nu ştiam că Paul are o mătuşă atât de frumoasă”.

   Mătuşa Ivon tresaltă ca ciupită de un fior adolescentin şi exclamă subţiindu-şi vocea:

   „ – Vai, dar ce galant eşti! Paulică, de ce nu mi-ai spus că un asemenea domn ţi-e coleg?!”.

   Domn? Ăsta! Iată în cine a hibernat până acum urmaşul gentlemanului de Buckingam!

    Uşor Paule, ia-o uşor!

   Mătuşa Ivon ne apucă pe amândoi de încheietura mâinii şi, întorcându-se pe vârfuri, ne trage după ea înăuntrul casei.

   Suntem în casă. Suntem într-un antreu îngust. Agăţate în cuie, din tapetul floral al pereţilor ne privesc tot soiul de măşti africane. Una mai fioroasă decât cealaltă. Mătuşa Ivon, nerăbdătoare:

   „ – Paulică, hai, descălţaţi-vă mai repede ca să vă prezint fetelor!”

    Îi zic consternat:

   „ – Cum adică să ne descălţăm?”

   „ – Aşa bine. Vă descălţaţi. Ce-i cu întrebarea asta prostească, Paulică? Nu ştii că atunci când intri în casa unui om trebuie să te descalţi? Aşa face un om civilizat. Aşa face orice om”. Şi îmi zâmbeşte încurajator, precaut, ca nu cumva să mă supăr din cauza tonului pe care l-a adoptat.

   Bogdan execută. Se descalţă.

   Eu, uşor stupid, neînţelegând motivul pentru care ar trebui să mă descalţ atunci când intru în casa unui om, mai aştept câteva clipe privind-o pe mătuşa Ivon.

   „ – Ce mai aştepţi Paulică? Descalţă-te. Haide odată! Tu nu înţelegi că fetele sunt nerăbdătoare să te cunoască!?”.

   Nu pricep! Poate că sunt prost. Ştiu că aşa se obişnuieşte în această ţară. E, cum se spune, tradiţie! Poate respectul faţă de mătura aproapelui în deplinătatea lui patriotică. Nu e de discutat! Dar pur şi simplu nu pot înţelege motivul pentru care trebuie să ne descălţăm ori de câte intrăm unii în casele celorlalţi. Şi de ce se consumă atâtea pasiuni în acest imperativ al descălţării! Ca şi când literatura, mântuirea şi P.I.B-ul României ar consta tocmai în executarea mecanică şi netărăgănată a acestui gest. Nu, nu, nu pricep…

   În fine, mă conformez. Îmi scot pantofii. Mătuşa Ivon ne apucă iarăşi de încheietura mâinii şi ne conduce într-o cameră spaţioasă care pare a fi sufrageria.

   Da, e chiar sufrageria.

   Aici e rumoarea.

   În faţa mea se deschide un peisaj sufocat de rujuri fierbinţi. Prietenele mătuşii Ivon. O armată de femei, majoritatea trăindu-şi cea mai refulabilă perioadă a destinului de „sex frumos”, adică vârsta a treia( după cum ne garantează cugetul sexologului de Buftea), mişcându-se dintr-o parte în alta, în absolut toate părţile. Active, foarte active, şi volubile, foarte volubile - ca un şir de furnici -, cărând în palme, pe şerveţele sau în gură conţinuturile diferitelor boluri şi tăvi ce încarcă mesele, în timp ce altele îşi mişcă şoldurile pe ritmuri latino, discutând relaxat între ele.

   Deci astfel arată un club de lectură pentru femei de vârsta a treia!     

   Mătuşa Ivon ne împinge gentil de la spate până ajungem lângă un grup mai restrâns de femei. În mijlocul camerei, pe două fotolii şi pe două canapele din piele voluminoase şi de culoarea chihlimbarului, aşezate în jurul unei măsuţe de cafea, palavragesc câteva dintre ele, vreo şase (le număr), stând toate picior peste picior şi gesticulând cu bombastica unor doamne din epoca valsului. Unele cu ţigări între degete. Altele cu chipsuri şi alune prăjite adunate-n căuşul palmei. Ronţăind şi scrumând.

   Se aud armonii tragice. Armonii senzualiste. Superba voce a Cesariei Evora. Le sunt prezentat cu lux de amănunte de către mătuşa Ivon: meseria, talentele, înălţimea, kilogramele şi felul în care arătam la vârsta de un an, într-o poză, una color, printre primele poze color din fototeca familiei ( le promite acestora că le-o va arăta mai târziu, „când spiritele se vor mai încinge”(cuvintele mătuşii Ivon)), încălţat cu nişte botoşi de bumbac, special croiţi de mătuşa Ivon, şi muşcând dintr-o gogoaşă cu gem în timp ce o altă mătuşă „cu un burete în formă de peştişor, îi spăla puţulica într-o albie de forma unei bărcuţe, pe care tot eu i-am făcut-o cadou”(cuvintele mătuşii Ivon).

   Femeile întâmpină cu un entuziasm gălăgios toate aceste detalii. Vreo trei dintre ele râd curtenitor, într-un timid allegro gentile, printre „ah”- urile şi „oh”- urile celorlalte trei. Acestea încep să stabilească rapid paralele între fizicul meu şi cel al unui celebru jurnalist monden care suferă de o boală gravă de ficat. Sunt invitat să iau loc lângă ele, însă mătuşa Ivon le spune că vom avea destul timp să ne cunoaştem mai târziu deoarece acum ar dori să mă prezinte proprietarei, o anume doamnă Serena.

   Ţinându-mă strâns de aceeaşi încheietură a mâinii( străbătându-mi osul, un fior dureros îmi sugerează că este chiar mâna bandajată), mătuşa Ivon mă poartă încă o dată după ea. Ca pe un cărucior de cumpărături.

   Mă las în voia inerţiei. Nu fac altceva decât să înregistrez. ÎN-RE-GIS-TREZ şi PRE-LU-CREZ…

   Butonul din tâmplă pâlpâie.

   Mese. Gustări. Pretutindeni mese şi gustări.

   Îl caut pe Bogdan cu privirea. Sunt foarte curios să văd cum se descurcă. Cufundat în salteaua canapelei, acesta, cu braţele pierdute în spatele a două coloane vertebrale pare a flirta de zor cu purtătoarele acelor două coloane vertebrale, şoptindu-le ceva la ureche. Ceva ce le urcă sângele-n obraji.

   Gălăgie bemolată. Se râde. HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! HA! O şi cum se râde!

   HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ! HÂ!

   HÂ,cu amigdalele pe limbă!

   Se schimbă melodia. Următoarea? Jazz. Eric Dolphy, dacă nu mă înşel. Şarjăm printre alte femei. Iar stresul pe care-l ţin adunat în coşul pieptului, greu ca o bilă de fier, străduindu-mă să-l controlez pentru a amâna vreo „remarcă nefastă”, supradimensionează această sufragerie. Camera îmi pare imensă! Cât o hală!

   Înregistrez. Maşinăria comprimă. Clipesc apăsat aruncând priviri agitate în stânga şi-n dreapta, în sus şi-n jos, nedorind să scap nici un amănunt. Sunt numai ochi şi urechi. Sunt o mie de ochi şi un milion de urechi. „Iarăşi iei totul în tragic”, mi-ar reproşa cu scârbă I. dacă solilocurile mele i-ar fi aduse la cunoştinţă( Ah, I., fragilă ca un pui de şopârlă, virulentă ca un megalopolis nemţesc!). Parcă timpul se dilată printre aceste femei a căror aşezare în spaţiu, temeinic adâncite în banalitatea gravitaţiei, mă ameţeşte. De când am trecut pragul casei, în mine a preluat conducerea o ipohondrie(provocată probabil şi de teama de a fi nimerit pe vreun „teren minat”) pe care foarte rar o scap din frâu permiţându-i să-şi atingă maturitatea. Să-mi năpustească realitatea spre exterior. Aşadar, acum trăiesc un duet de stări adverse. Copleşire şi fracţiuni de secundă de-un control de sine desăvârşit. Încât îndrăznesc să-mi permit luxul unei gândiri tendenţioase, dar pe care o pretind raţională...Paule, of, de ce tot continui să iei totul în tragic? Este ireal băiete! Orice analiză te dă la porci! Craniul lui Yorick este SCUZA unui lacheu! Atât şi nimic mai mult!

   Sunt salutat şi salut.

   Abia acum observ complet ţinuta mătuşii Ivon. Ah, cât galben! Acelaşi galben ars! Un lan de floarea-soarelui curgându-i pe şolduri. Spatele decupat. Petele cafenii, micuţe, presărate între omoplaţi. Omoplaţii tăioşi. O rochie cu falduri grele, model suedez, şi cu panglică roşie legată la şold. Nici elegantă, dar nici vulgară. Şi o altă panglică, tot roşie, prinsă-n păr. Coafură retro. Însă ţinuta ei nu ar putea fi completă fără acel aer înecăcios, de divă ratată, care mă întristează ori de câte ori ne întâlnim. Ah, dar mănuşile? De ce tocmai aceste mănuşi de pluş? Ce-o fi fost în capul ei?

   Apoi cuvintele celorlalte( nu mă aşteptam ca sensibilitatea mea să dea dovadă de atâta acurateţe)! Mă invadează, declarând un mare nimic! Apoi spirala de propoziţii în care mă zgâiesc şi devin o nălucă boccie căreia Edvard Münch îi trage sforile:„mă jur! Costi, psihologul meu poate să-ţi confirme: l-am uitat! Da, exact cum îţi spun! Mi-a înţepat chinezu’ ăla fruntea cu un ac şi l-am uitat! Ca prin vis! Înţelegi Angi, ca prin vis! Sunt vindecată!”, „etena! Tot balsam Choppy folosesc!”, „nu dragă, e superb! L-am primit de ziua mea. 2 karate! E clar! Mă iubeşte. E diamant veritabil!”, „ ascultă la mine: un păhărel de votcă şi puţin suc de roşii. Atât! Îţi va lua durerea cu mâna. Aşa m-am tratat şi eu la prima sarcină. Ce naiba, moldovencele au un adevărat cult pentru asta!”, „ Nu, Dostoievsky nu e pe gustul meu. Ştii, e prea, cum să spun, anost. Nu are, ştii, fler de sociolog. Da asta e! Exact! Dostoievsky nu are fler de sociolog. Ştii, şi consider, adică sunt de părere, dar nu ştiu dacă aici converg cu dogma ta literară, că religiozitatea lui este, cum ar spune Freud, o disfuncţie sexuală insurmontabilă. Înţelegi? Eu, de felul meu sunt o fire mai romantică, iar…”. Ciupindu-mi timpanul,o şoaptă-mi sfâşie spirala:

   „ – Paulică, să te porţi cuviincios! Uite, ea este Serena, proprietara acestei superbe case!”, şi-mi face un semn discret cu bărbia.

  Ca o ceaţă marină fâşiile spiralei mele se ridică spre tavan şi trec prin el. Se risipesc în imensitatea nopţii. De mine se apropie o femeie cu breton de caniş. Este cu un cap mai mică decât mine. Este plinuţă, dar unii o pot numi, fără prea mari exagerări, grasă. Are ochi mici(de cârtiţă), un zâmbet integru(de comis voiajor), nasul puţin cam mare, dar unii, mai maliţioşi, îl pot considera…borcănat. Iar părul, de culoarea băuturii din paharul pe care mi-l întinde(gust din el, este punci de vişini), aranjat într-o coafură eclectică, ciufulită, măreşte considerent dimensiunea capului, îngustându-i umerii pe jumătate înghiţiţi de cascada pletelor, încât ai impresia că în orice moment acesta s-ar putea prăbuşi la pământ. Aceasta e doamna Serena. Poartă o rochie neagră, mulată, cu sclipici, cu decolteu larg, scoţând în evidenţă râpa unor sâni enormi ce l-ar face pe Bogdan să lăcrimeze de admiraţie. Doamna Serena îmi vorbeşte peltic şi grav, strângându-mi mâna în pălmuţa ei cărnoasă:

    „ – Am auzit multe despre tine, Paul. Eu sunt Serena Tomescu, femeie independentă, mamă singură şi apolitică, organizatoarea acestei serate literare. Încântată de cunoştinţă!”.

   Râde.

   Are umor.

   Aşteaptă să râd şi eu.

   Eu încerc, dar nu pot, nu râd.

   N-am umor.

   „ – Bună sea…”, îmi înghit cuvintele. Mătuşa Ivon intervine între noi:

   „ – Hai, că io vă las singuri! Mă duc să văd ce cărţi au adus celelalte. Paulică sunt atât de bucuroasă că ai putut veni”, şi printr-un salt copilăros mătuşa Ivon mă sărută pe obraz.

   Şi ne lasă singuri. Doamna Serena, luându-mă de braţ, ca într-un vodevil victorian, mă invită la o plimbare prin…sufragerie. Pentru a-mi prezenta „mania mea pentru vechituri şi alte mărunţişuri”(cuvintele doamnei Serena). Începem să ne plimbăm. Cu paşi mărunţi. În jur, lumea pare a se simţi din ce în ce mai bine. Atmosfera atinge proporţii hollywoodiene. Au trecut de la ronţăit şi ciugulit la următorul stadiu evolutiv: înfulecă. Bogdan flirtează infatigabil pe aceeaşi canapea. Eu continui să înregistrez. Doamna Serena, mângâind patetic o sculptură:

   „ – Acest cap de calcar este o reproducere după Modigliani. Ai auzit de el, nu? A fost unul dintre cei mai mari italieni! Şi un bărbat foarte chipeş. Modi! Aşa îl dezmierda maică-sa atunci când se întorcea bolnav acasă. Ştii Paule, cum numai o mamă poate dezmierda! Căci de multe ori, uite!, în unele seri privesc pe acea fereastră concertul stelelor şi îmi spun că dezmierdarea de mamă e mai bună decât orice spovedanie. Dezmierdarea de mamă îţi ascute spiritul! Exact! Îţi ascute spiritul! Tu nu eşti de aceeaşi părere? În fine, lasă asta…Capul l-am comandat acum o lună de la un sculptor din Washington. Talentat domnul, dar beţiv şi curvar. Ştii tu cum sunt artiştii ăştia din America…”.

   Îmi face cu ochiul.

   „ – Dar, din câte ştiu, şi Modigliani a fost beţiv şi curvar”.

   Nu-mi răspunde. Interpretează răspunsul meu drept fiţa unui moralist ignorant. Şi, făcând abstracţie de ceea ce am spus, încercând să-şi păstreze cumpătul, trece rapid la prezentarea altor reproduceri celebre ce atârnă pe pereţii sufrageriei încadrate în rame mari şi aurii. Picasso, Manet, Matisse, Toulouse-Lautrec, Jean Honore-Fragonard, Peter Bruegel cel Bătrân, van Dick, etc. Însoţite de lungi popasuri în paradigmele de gimnaziu ale artei (ex:”culoarea suge toată forţa liniei. Mărul căzut din castron e o divergenţă peripatetică, dacă mă înţelegi. Ne sfidează Paule, observi? Chiar şi felul în care lumina planează pe axa motrică a unghiului de circulaţie fonică este un fel de a-mi spune:<< Serena, te-am tras în ţeapă>>”(cuvintele doamnei Serena)). În acest mod se consumă primul tur de sufragerie. Care a durat minute bune. Acum, în cadrul celui de-al doilea, ochii mei se desfată cu prezenţa unui mobilier de epocă ( pe care, nu ştiu cum se face, dar abia acum îl remarc). Apoi cu stridenţele aurifere ale unor samovare. Cu barochismele unor gravuri de la începutul secolului XIX. Cu minuţiozitatea unor tacâmuri filigranate din aur şi argint. Cu un suport de ou din porţelan de Sévres. Cu diademele rococo ale unor ceasuri din aceeaşi perioadă. Cu o gamă variată de vaze şi seturi de ceşcuţe nipone. Cu diferite obiecte de cult aparţinând unor civilizaţii dispărute( îngrămădite pe zeci de rafturi şi răftuleţe). Cu o copie a unui sambenito*. Cu o pinacotecă şi o bibliotecă impresionante ca tematică. Şi alte asemenea splendori. Părţi definitorii ale glorioasei estetici aristocratice a Europei, conferindu-i sufrageriei atemporalitatea unui magazin de antichităţi. Însă tot acest banchet al pupilei capitulează melodramatic, deoarece privirea mea se poticneşte de un detaliu…izbitor. Pe marmura căminului, între un bust roman executat la scară mică şi un cufăr din lemn încrustat cu motive bizantine, îşi face veacul o pisicuţă aurie, veselă, mecanică, de plastic, dolofană, cu ochi bulbucaţi şi stând în două picioare. Pisica îşi mişcă neîncetat o mână înainte şi înapoi ca şi când ar încerca să te salute. Un chinezism autentic. Îmi vine să ţip! Apoi,îmi sar în ochi şi alte astfel de detalii. O pernă în formă de inimioară pe care scrie „My love is only 4 you”. Un ceas de perete cu design futuristic. Un bibelou din caolin ce reprezintă un pescar în haine largi. O videotecă a celor mai bune filme de acţiune ale anilor 90. Alte bibelouri celebre ale Epocii de Aur. Multe! Şi, piesa de rezistenţă, o veioză cu stroboscop. Toate parazitând Bătrâna Europă… 

   „ – Paul, ştii de ce am insistat ca eu să găzduiesc clubul de literatură? Din întâmplare, ai citit cumva <<Marele Gatsby>>?”

   Sunt la al doilea pahar de punci. Beau. Înghit.

   „ – Da”.

   „ – Ei bine, în această seară, prin felul în care am aranjat totul, vreau, te rog să mă crezi, asta este marea mea dorinţă de anul acesta, ştii, căci eu am mereu câte-o mare dorinţă pe an, îţi spun sincer Paul, vreau să obţin acea atmosferă elegantă, dacă ştii, burghezească din romanul lui Fitzgerald. Înţelegi, Paul? Ce s-o mai lungesc atâta: eu vreau să fiu marele Gatsby!”. E foarte serioasă doamna Serena. Nu pot să-mi iau privirea de la acest cap. Va pica sau nu de pe umeri? Pare a se mai ţine într-o scamă.

   „ – Înţeleg…”

   „Marele Gatsby”!? Atmosferă elegantă, burghezească!?

    Doamne, trebuie s-o spun, acum că pisicuţa mecanică nu se mai opreşte din salut, nu văd altceva decât un templu al prostului gust! O harababură! O salată de şosete cu dantelă! De-asta înregistrez! Pentru că sunt răscolit! Pentru că acest kitsch îmi stoarce măruntaiele!

   Iarăşi apare spirala! Apare, dispare! Apare, dispare! Iar eu clocotesc! Creierul meu fierbe ca un ou într-un ibric! Exagerezi, Paule, exagerezi! Ascult-o pe I., nu mai fi atât de tragic! Eşti prea impulsiv! Acceptă-i Paule, oameni ca tine sunt şi ei!

   HA! HA! HA!

   HÂ! HÂ! HÂ!

   HO! HO! HO!

   HI! HI ! HI!

   Se opreşte muzica pentru câteva secunde. Doamna Serena, teatrală, urându-se pe un scaun, ciocneşte cu o linguriţă într-un pahar şi spune:

   „ – Atenţie, atenţie, dragii mei! În acest moment vom aseleniza pe Planeta Gândurilor Umaniste! Vă rog să mă urmaţi în salon. Vorba poetului, să fim un singur cuget!”

 Gurile se opresc din mestecat. Paharele sunt puse pe masă. Lumea se încolonează. Feţe curioase. Truse de machiaj deschise. Bureţi pudrând nasuri. O palmă grea îmi strânge umărul şi o voce strangulată de fericire şi entuziasm îmi inundă urechea:” Paule, frăţioare se pare c-o s-o pun de-o tăvăleală pe cinste în seara asta!”. E Bogdan. E excitat. Nu-l iau în seamă.

   Doamna Serena coboară de pe scaun. Trage de un cordon. Se aude zgomotul unor cerculeţe de fier curgând pe ţeava cornizei. Două draperii vişinii se strâng în părţi. Şi pătrundem într-un salon încăpător. Un salon cu pereţi roşii. Atmosfera dinăuntrul acestui salon pare una aproape intimistă. Feng-shui. Ba, mai mult, chiar împrumută aerul unui budoar franţuzesc. Flăcărui plăpânde tremură pe fitilul unor lumânări parfumate. Lumânările sunt aşezate pe nişte răftuleţe triunghiulare de jur-împrejurul camerei. Din tavan atârnă o lustră superbă, opulentă, ca în marile conace de secol XVIII, cu alte lumânări, lungi, introduse în nişte suporturi ce par de aur. Miroase a lavandă, iar sub lustră, în mijlocul salonului, ne aşteaptă o masă de lungimea unei limuzine. Masa este o variată paletă gastronomică.

   Un adevărat Ararat de ordefuri.

   O ireproşabilă Romă de băuturi alcoolice. 

   Un ademenitor Bizanţ de cărnuri gătite ca la carte.

   Un Babilon de salate.

   Şi o întreagă Franţă de servicii de masă din porţelan…

   Incredibil! Absolut incredibil! Mă topesc într-un calm abundent. Bila de fier din coşul pieptului a pocnit ca un balon de săpun. Motivul? În nici un caz nu-l reprezintă decorul salonului, ci muzica. A pornit muzica. Salvatoarea muzică! Şi nu orice fel de muzică, ci Brahms: Allegro non tropo. Compozitorul meu preferat. Compozitorul prin care-mi revin! Îl recunosc după trama mereu ezitantă a primului ornament. Şi-mi place să exagerez gândindu-mă că dacă s-ar întâmpla vreodată să surzesc, tot îi voi putea auzi cu o claritate devastatoare profunda angoasă a G minorului. Acel G minor în numele căruia se nasc cei asemenea mie.

   Cum sunt eu?

   Un G minor născut în numele unui Mi bemol.

   Ne-am aşezat la masă. Mătuşa Ivon în dreapta mea, iar Bogdan în stânga. În faţa fiecărui invitat se află câte o carte. Se toarnă vin în pahare şi sunt servite copane cu smântână. 10 minute de masticat. După care doamna Serena ia cuvântul şi, adoptând morga constituţional-zeiească a unui academician cu bursă, începe să declame( ton pecerist, citeşte dintr-o foaie proaspăt despăturită):

   „ – Dragii mei, de la început ţin să menţionez că sunt profund mişcată de prezenţa voastră în viaţa mea! În simpla-mi viaţă de călător profan prin praful şi tenebrele acestei lumi. Mai ales într-o asemenea sapienţială noapte în care vom slăvi literatura cu toate vibraţiile sufletelor noastre. Da, noi, stele cardiace pe firmamentul istoriei, cei ce zi de zi slujim pulsul viclean al oraşului, măruntele noastre interese de fiinţe duse cu preşul ticăloşiei, ca măcar pentru o noapte să ne închinăm inimile în cinstea unei muzici a sferelor, aşa cum a fost considerat dintotdeauna cuvântul scris! Să ciocnim întru pomenirea marilor spirite europene!”. Ridică violent paharul în aer. Alte pahare îi ţin isonul. Vivat Napoleon! Vivat Napoleon! Restul femeilor, în frunte cu mătuşa Ivon, aplaudă zgomotos şi o aprobă servindu-se cu poftă din toate bucatele de pe masă.

   Motor! Acţiune!

   Buzele îmbracă o pojghiţă de grăsime! Furculiţele străpung foiţe de salată! Copanele sunt jupuite de pieliţă! Undeva, într-un colţ al mesei, observ cum un cârnăcior este decapitat cu lama unui cuţit sub ochii unei nevinovate măsline! Vivat Napoleon! Vivat la vida loca! Apoi doamna Serena ţine o scurtă imprecaţie, de vreo 15 minute, dar eternă pentru mine, despre funcţia romanului în menţinerea „unui climat ontologic facil dezvoltării armoniei comunitare”(cuvintele doamnei Serena). Timp în care eu (blestemându-mi zilele pentru că am pus piciorul în acest…coafor metafizic), superfluu şi nesimţit, cu inima de gheaţă, mă gândesc la bancurile cu Alinuţa Sadica. La umorul incredibil pe care îl emană acestea şi la faptul că nu mulţi sunt cei care să guste acest gen de umor fantastic, 100% ne-românesc, apolitic şi plin de sadisme anglofile. Chiar mă autoservesc cu unul, bineînţeles, grăit cu şoapta minţii:”Alinuţa vine din vacanţa de la mare, unde a fost cu mama şi cu iubitul acesteia. Tatăl, curios, o întreabă: - Ei, cum a fost la mare, Alinuţo?; - Foarte bine! În fiecare dimineaţă iubitu’ lu’ mama mă ducea în mare, la 17 kilometri depărtare de mal, şi eu înotam până la mal; - Şi nu a fost greu, Alinuţo?; - Nu!...Mai greu era să ies din sac…”. HA!HA!HA! HĂ!HĂ!HĂ!, înfundat răsună râsul meu în craniu.

   Tiiii-tiit! Tiiii-tit! S-a aprins iarăşi becul roşu din tâmplă.

   Fatumul înregistrării mă scoate din efemera mea nirvana umoristică. Mătuşa Ivon se apleacă spre mine şi, îngrijorată, mă întreabă la ureche de ce nu mănânc. Îi spun că pur şi simplu nu-mi este foame. Răspunsul meu nu-i convine. Mătuşa Ivon îmi reproşează stilul de viaţă pe care-l duc în ultimul timp, că dacă nu-mi voi „pune la punct un orar, cum să-l numesc?,…existenţial pe care să-l respecţi cu sfinţenie, Paulică, nu te văd s-apuci mulţi ani!”(cuvintele mătuşii Ivon). Plictisit, încercând să urc o măslină pe o feliuţă de salam cu ajutorul unei scobitori, îi garantez că voi face aşa ceva. Apoi, mătuşa Ivon, schimbându-şi totalmente starea, îmi elogiază ţinuta: calitatea materialului din care este făcut puloverul, culoarea cămăşii pe care o port pe dedesubt, faptul că m-am bărbierit şi „mirosul de gentilom burghez pe care-l ai măi Paulică”(cuv. mătuşii Ivon). Şi altele,şi altele, culminând cu o confesiune:”vai cât o admir pe Serena! E foarte sănătoasă! Uite ce obrăjori are! Piersicuţe, piersicuţe!”…

   Între timp invitaţii au trecut deja la acţiune. Nu ştiu de unde naiba au atâta energie! Se prezintă cărţi. În afara micuţului nostru cerc familial, se ţin veritabile dueluri exegetice! Invitaţii şi-au pus platoşele. Şi-au călit buzduganele. Şi-au tapetat licenţele pe scut.

   Mă uit în stânga: Bogdan deretică sub unghii cu dintele unei furculiţe.

   O doamnă cu aer bolnăvicios, de fecioară denigrată, rârâind, îl pune pe Flaubert la stâlpul infamiei:”Doamna Bovary nu este altceva decât o scabroasă preaslăvire a organului masculin! O mizerie! Auziţi stimatele mele doamne!? O mizerie scrisă de un onanist! Dar cu noi? Cu mândria noastră cum rămâne, scumpele mele doamne!?”. Opinia ei este fulgerător atacată de cea a unei preopinente de vreo 70 de ani(voce de fumător înrăit, buze subţiri, frunte bombată şi bărbie ascuţită):” Doamna Marga, nu vă permit să spuneţi aşa ceva! Vă rog să vă retrageţi cuvintele! Imediat! Flaubert este un mistic prin excelenţă, iar Madame Bovary o icoană de aur în care se răsfrânge spiritul unei întregi epoci în care omul a fost doar o unealtă politică! Ceea ce a-ţi declarat dumneavoastră este un pur act de erezie!”. Discursul ei  se întinde pe vreo 30 de minune, debordând de exaltări metaforice. Apoi se trece sistematic, aberaţie după aberaţie, la capitolul decapitări: Dostoievski cade victimă unei disensiuni întunecate între un decolteu adânc şi un portţigaret de baga:”urâcios şi negativist! Atât am de spus!”( verdictul definitiv al decolteului adânc); „acest colos a vrut să facă puţină curăţenie în latrinele astea pline de viermi! Da doamnă, minţile noastre sunt pline de viermi!”( constatările portţigaretului de baga, de meserie profesor universitar). Spiritele se încing şi mai tare. Ies flăcări pe nas. Influenţa legumelor murate începe să-şi facă simţită prezenţa. Cranţ! O muşcătură dintr-un castravecior, două  picături sărate brăzdează aerul, şi duetul Paul Auster + Italo Svevo primeşte cămaşa de forţă din partea unei doamne înalte, cu o claie de păr ce pastişează coafura Tinei Turner:” nebuni! doi nebuni misogini fără cel mai mic respect faţă de societatea civilă! Şi, pe deasupra, au şi un stil mediocru…”. În umbra unei feliuţe de pepene murat, Joyce este considerat „un mărunt făuritor de obscenităţi abstracte ce-şi ratează finalitatea”( cugetările unei comesene obeze ce portă la gât un lanţ cu perle de lemn, mari cât o brioşă). Unele redute cad. „Mda”-urile oblojesc orgoliile. Alte păreri sunt respinse cu graţie. Este scoasă „artileria grea”: David Lodge primeşte „eiiiiiiiii”-uri pozitive, Fowles îi smulge o exclamaţie mătuşii Ivon:” Indubitabil, un adevărat cunoscător al inteligenţei femeieşti”, iar Amélie Nothomb:” din perspectiva ambivalenţei bergsoniene răsfrânte cu exactitate în absolutismul agnostic al sinelui meu, ea este pentru mine, dacă sunteţi în asentimentul meu, şi sunt mândră că pot gândi aşa ceva, regina mamă a celor grei de spirit”( dadaismul doamnei Serena)…

   Stop! Gata! Opriţi! Vă rog opriţi odată carnagiu! Îmi curge sânge din nas! Mi-e scârbă de acest festin al semidocţilor! Gata! Ajunge! Atâtea corzi vocale uzate pe degeaba! Pe degeaba! Uită-te la ei! Păpaţi bă sparţilor! Adunaţi în guşă pentru zile negre! Dosiţi chifteluţe sub unghii! Butoaie cu rahat ce sunteţi! Maşini de tocat! Primării ambulante! Oameni, oameni, oameniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!! Vă simţiţi oameni, nu!? Asta e istoria! Omul trebuie să se simtă om! Iată planul ei de evacuare, dinamica şi proza! Vreţi istorie, preaiubiţii mei semeni?! Săpaţi în rahatul din W.C.-urile voastre! Acolo-şi dă duhul istoria! Acolo veţi găsi perucile carolingienilor, ghilotina şi pistolaşul cu neutroni! Nu mai aveţi capete bă cârnăciori cu vâsle, ci unghii uriaşe de cocoşi! Vai, şi cât mai scormoniţi cu ele! Scormoniţi, cultivaţi şi mâncaţi! Râgâiţi şi implementaţi! Implementaţi şi vă văitaţi! Dar epitaful vostru va rămâne băluţă ce vă flutură la colţul gurii! Băluţa, băluţa! Uite băluţa! Vine din adâncurile istoriei! A căzut din gura primului cabotin ce-a populat pământul direct în casa asta de nebuni rujaţi!

    Până aici! Calmează-te Paul! Calmează-te!!!!!

    „ – Mătuşă, scuză-mă, dar vreau să iau puţin aer”.

    Nu mă aude. Este complet absorbită de discuţii.

    Băluţa, băluţa, băluţa vine după mine. Se târăşte ca un şarpe! E pe masă! E pe scaun! E pe faţa mea! Mă muşcă! Băluţa! Uite-o!

   Pauleeeee! Gata!

   Ma ridic de la masă.

   Sunt un pachet de nervi.

   Ies din casă.

   O răceală nordică a cucerit noaptea.

   Răceala nordică îmi înghite trupul.

   Foşnet de crăci.

   Clănţănit de dinţi.

   Îmi aprind o ţigară şi încep să bântui prin curte, greoi precum cadavrul unui înecat. Pieptul meu ascunde iarăşi o bilă de fier. Privesc spre cer. Cerul este inundat de un tuş negru, iar organele mele au absorbit greutatea lunii. Mă simt supraponderal, iar imaginaţia mea retrăieşte o veche temere din copilărie. Aceea că într-o dimineaţa aş putea fi protagonistul unei mutaţii kafkiene: că aş deveni Gulliver şi că viaţa ar deveni un cumul de obiecte microscopice. Chiar în acest moment mă închipui Gulliver, exact ca în anii copilăriei, şi smulg cu furie această casă din rădăcini, aruncând-o spre Lună. Apoi urmăresc dâra luminoasă pe care Luna o lasă în timpul prăbuşirii. Apoi culeg Luna în palmă şi muşc din ea cu sălbăticie ca dintr-un fruct zemos. Ah Închipuire, trăim ca să te înveselim murind cu fler! Dar să las temerile mele deoparte…

   Cunosc destul de bine cerul. Dar nu ca un visător ce-şi goleşte simţurile plăsmuind frustrări şi pedante simfonii aeriene, ci empiric. Săvârşind severitatea obligaţiei. Zburând într-o carcasă din al doilea Război Mondial. Deşi nu am carte de muncă, mă pot considera totuşi „fericitul posesor” al unei meserii. Ucid insecte. Pulverizez peste ele o substanţă nocivă ce-a întreţinut de-a lungul epocilor estetismul şi sănătatea omenirii. Dar mai mult decât atât, i-a conferit exotismul unui Diamant Verde şi responsabilitatea unei vitamine C. INSECTICIDUL. Pilotez un avion de împrăştiat insecticide. Şi oricum aş privi această meserie, cert este că sunt un ucigaş.

   „ – Paulică, ce faci aici? Ai, ple..ăăă..aiii plecat de aproape o oră! Mi-am făcut griji! Hai, hai, haide odată înăuntru, mămi…mămicuţă! A început petrecerea!”.

   Mămicuţă!?

   Aproape o oră!? 

   Petrecerea!?

   După defecţiunea dicţiei, mătuşa Ivon pare beată.

   Strivesc al doisprezecelea chiştoc de ţigară cu vârful pantofului şi mă întorc în casă. Stors de energii. Moale ca mănuşa de pluş a mătuşii Ivon.

   De data aceasta, în sufragerie, nimeresc în apogeul unor bacanale neroniene. Din aerul forţat-intelectual al clubului de lectură a rămas acum doar sudoarea unei paranghelii 100% româneşti. Imaginile par ireale, desprinse parcă dintr-un film cu burghezi reumatici. Golit de impresii, lăsând deoparte epicureienele mele prejudecăţi, trag un scaun şi, trântindu-mă în el, mă aşez la masa cu băuturi alcoolice. Îmi torn un pahar de coniac şi încep să sorb din el, privind acest film ireal cu o candoare romanţioasă( efect secundar al oboselii ce-mi măcină creierul mic). Lumea ascultă vocile sugrumate a celor trei androgini de la Bee Gees. Păpuşele desfrânate, dar cinstite precum Tisba din Vavilon*, prietenele mătuşii Ivon dansează care pe unde apucă. Dansează în stil disco. Pe mese, pe scaune, pe canapele. Se hârjonesc unele de altele. Şoldurile lor se frâng în onduleuri orientale. Poalele fustelor sunt ridicate până la baza lenjeriei. Unele dintre ele, probabil ciupite de nervul vârstei, se ating melancolice în zonele intime cu precizia unor metrese porno. Gem, urlă, chiuie! Beţia îi uneşte pe toţi în extazul umanist al prihanei.

   Dau pe gât al doilea pahar de coniac(ah, şi coniacul este un G minor!). Trupurile lor se clatină. Mâinile se agită în aer. Bucăţele de chipsuri tremură agăţate-n păr. Cocoţată pe masa cu dulciuri, mătuşa Ivon, debusolata mea mătuşă Ivon, ţine ridicată deasupra capului, ca un pocal, capul de calcar sculptat de Modigliani, şi, tremurând de furie, ţipă solemn cu privirea îndreptată spre acesta:”- Am să te sparg nemernicule! Şi-am să-ţi părăsesc cioburile aşa cum pe mine m-au părăsit toţi bărbaţii pe care i-am iubit!”. Săraca mătuşă Ivon…dar doamna Serena? De ce nu reacţionează? Unde este?

   Nu se poate aşa ceva! Îmi vine să vărs! Iat-o în dreapta mea, gemând sacadat sprijinită de pervaz, în timp ce din Bogdan extazul stoarce nişte urlete de fiară biciuită, cu nasul înfundat în decolteul ei şi cu mâinile strecurate sub fustă. Se pare că Bogdan vrea să finalizeze în „stil mare”…Stai Paule, dar ce se întâmplă? Să fie adevărat!? Mătuşa Ivon chiar a spart capul de calcar?! Da, mătuşa Ivon chiar a spart capul de calcar şi acum ţopăie de fericire. Dar astea ce sunt?! Roiuri de… Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii (chiuituri). Doamne-Dumnezeule, apără-mă de aceşti schizofrenici! Toţi sunt nişte schizofrenici! Şi eu poate că sunt un schizofrenic, dar apără-mă în special de aceşti schizofrenici! HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA, HA! În magia contextului, picioarele scaunului pe care stau se lungesc! Au atins 2000 de metri înălţime! Am trecut prin acoperişul casei! Dar scaunul se înfiorează şi se scutură de mine precum un cal nărăvaş! Caaaaad, rotindu-mă şuierător ca o frunzuliţă de tei. Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii….şi din fundul acestei neguri de chiuituri se năpusteşte asupra mea o mască mortuară care vrea să mă sărute. O sexagenară zbârcită, evadată parcă din tablourile lui Otto Dix. De unde a mai apărut? De când mă spiona oare? Încerc să mă apăr, dar fără nici un rezultat. Aceasta dă dovadă de o forţă incredibilă, herculeană. Mă imobilizează! Reuşeşte să mă sărute şi încreţiturile buzelor ei îmi întorc stomacul pe dos. Mă zbat, dar mă prăbuşesc de pe scaun, cu ea peste mine. Sexagenara începe să execute o gamă de mişcări concupiscente cu vitalitatea unui hamster. Îşi freacă pubisul în sus şi în jos de catarama curelei mele, muşcându-mă ciudos de lobul urechii, şoptindu-mi devastată de extaz:”ahhhhhh! De când am pus ochii pe tine bombonică cu lichior!”. Ne luptăm corp la corp. Ea se arcuieşte peste mine ca o lipitoare. Îmi suge sângele. Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. În fine, după vreo 20 de smuciri, reuşesc să o înfrâng. Ies de sub ea. Aceasta bâiguie ceva stând pe burtă şi lovind cu pumnii în podea. Nepăsător, iau sticla de coniac de pe masă şi, total aiurit, urc pe nişte trepte (le aleg la nimereală) ce mă poartă spre un hol întunecat. Dintr-o singură gură, golesc jumătate din sticla de coniac. Nu mai rezist! Această noapte trebuie neapărat să se termine! Becul din tâmplă pâlpâie din ce în ce mai anemic. Cred că se va stinge în 10 secunde. Da, se va stinge în 10 secunde. Numărătoarea inversă a început.

   Apăs pe prima clanţa ce-mi iese în cale ( 10, 9, 8, 7…) şi ajung într-o cameră cufundată într-o beznă cu miros de lăcrămioare . Probabil unul dintre dormitoarele doamnei Serena(…6, 5, 4…). Mă lovesc puternic de marginea unui pat(…3…). Scap sticla de coniac şi, fără a ezita, plonjez în aşternuturi ca în gura unei fântâni (…2…). Bezna ţiuie. Văd pete colorate şi mă scufund ca o corabie ciopârţită. Înot pe fundul saltelei printre peştişori de vată hidrofilă(…1…) Adâncimile ei oceanice îmi…îmi…îmi…Becul s-a stins! 0…

   Adorm cu vorba unui cărturar latin pe buze:”Fortis imaginatio generat casum”*.

   I, nu ai dreptate! Nu sunt o fiinţă tragică! Nu am cum să fiu aşa ceva cât timp consider drept virtute nobiliară cinica mea naivitate de om sfârşit.

   Plescăi satisfăcut cu ochii închişi.

   Coniacul a fost excelent.