Mircea Cărtărescu


Zepeline peste piaţa Bucur-Obor

 

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor

erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.

Cine mai văzuse glisînd uriaşe, atîta de-aproape

zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?

Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,

magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii

indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere

ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo

îşi suciseră vertebrele cervicale în sus

iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptîndu-se mereu

spre apus...



Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul

blocului, cînd ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,

erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale

zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de

iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în

faţa magazinului Materna

erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul

cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,

hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din

vitrine

erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea

lui Dimov cu cămașă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită

plimbîndu-şi nepoata în căruciorul dimovian

erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,

tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,

rentabili ca triajele gării Obor

erau pahare de semicristal aruncînd curcubeie, pungi de plastic subţire

pline cu sprayuri „dalia” pentru export, conteinere cu

geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frînînd ca nişte

paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto

şi rachete metalice poloneze

erau zepeline moi, cu elice, cu veşmîntul de pînză cauciucată pe schelet

radiar de aluminiu, cu două motoare a cîte 3700 cmc.

dezvoltînd o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de

254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de

5000 de tone, fabricate la Uzinele „Page, Plant & sons,

1972.

erau ochii tăi în vîrstă de optişpe ani

întinşi pe toată bolta, şi barosani.



stăteam în staţia lui 21 şi cîntam în gînd „Picassos Last Words şi mă

simţeam fericit

eram fericit că exist şi credeam, pe cuvînt, credeam prima dată în viaţa

mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor

credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că

am scris cărţi

credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din

cutiile Airplane, în fulgii de badminton din cutiile Double Happiness,

în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi

ochelari de soare

în fiecare mandarină din toneta cu mandarine

ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam pînă şi în

stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber

şi credeam că sînt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse

mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica

şi ştiam că acolo visasem primele vise

şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri

tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori

şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede pînă la capăt în viaţă

ştiam, da, că rîsul şi plînsul sînt tot una cu banii, cu vîntul, cu benzina,

cu poşetele, cu lamele, cu uitarea

şi ştiam că nu sînt nimic şi că sînt totul şi că nu sînt nici nimic şi

nici totul

ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele

trec pe lîngă mine ca nişte aisberguri

că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi

palpează retina

filmam existenţa, lumea se strînsese în jurul meu să vadă cum filmez

existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc

reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac

o probă de microfon reglînd înălţimea girafelor, cum

glisez pe căruciorul pe şine, plonjînd în travelinguri

fără sfîrşit

şi un ţăran făcea cu mîna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu

şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţîţoasa, ţestoasa, briliantina,

stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la

pleoapele grele, cu sudoare pe gît, cu pandantive din

cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în

pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr

ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sînge, cu

măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţîţe de capră

sub bluza de garofiţă

ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii

iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi

ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi

eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele

eram transparent ca unghia de fericire.



şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare

şi brusc ochii tăi planînd pe tot cerul au început să plîngă cu lacrimi

scînteietoare

şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe

acoperişurile construcţiilor înalte

şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în

„Potemkin”

şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul

şi şinele de tramvai săriră în aer

şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzînd ca în filmele de război

şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în

văzduh rigle topite, compasuri strîmbe,

ursuleţi în flăcări, volume pulverizate

şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia

oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,

muşeţelul

şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe

ţeastă, zeii infernului, decorativi,

inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt

şi Zagreus şi şopîrlele şi hienele şi scorpionii

şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi

Stoiciu şi Krishna

şi şoşelele arseră ca nişte cîrpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile

şi roţile grele de metal

şi vînzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă

oscioarele tălpilor

şi lacrimile cădeau, cît autobuzele, ca peste Dresda

ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina

şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămîna trecută

în Herăstrău, cînd ne-am suit în roata

mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut

din vîrful ei absolut nimic decît pe un

muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care

se holbau la noi cum ne muşcam buzele,

înnebuniţi că nu ne puteam devora

şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare

printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...



singur, fără apărare în faţa ochilor tăi

adăpostit într-o pîlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta

privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare

mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare

ca o insectă am tresărit şi-am privit:

stelele se aliniaseră la răsărit

şi luară startul peste lumea-n ruine.

era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor

multicolore

şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi

cu adidaşii moi.

mă gîndeam la viaţa mea, la ratarea mea.

la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.

atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină

o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lîngă mine

şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:

Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi

dar prin arterele mele circulă visele tale

lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep

şi trebuie să-l mănînc pînă la ultima stafidă

un tort de un miliard de kilometri cubi.

lasă-mă să confund realul cu irealul

lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.

să mă asfixiez respirînd un deget de-al tău înspumat

un deget cu moluşte şi cefalopode

lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...

cînd ţi-am văzut conturîndu-se părul, încîlcit ca o maşină cu aburi

şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zîmbeai printre nori

şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor

apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii

prelungi

şi în sfîrşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui

şi umerii obrajilor... ce să mai spun,

era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în Războiul stelelor”

erai ca prinţesa Lea din Războiul stelelor”

doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz

şi îmi zîmbeai, şi am ştiut atunci că sînt din nou îndrăgostit, cum nu

mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o

să mai fiu vreodată

am ştiut că mi se mai dă o şansă

brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.

 


(selecţionerul lunii decembrie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Diana Iepure)