Andra ROTARU

Fără sfârșit

 

pentru că noaptea aud vocea celorlalți

cum îți spun să fii nepăsător, să nu mă chemi la tine,

pentru că în fiecare oraș

chemările trec repede

și nu te pot opri,

mă trezesc. sunt singură. afară de abia se face lumină

și vocea ta desprinsă din vocea lor iradiază. ca un corp

pe care-l găsești dimineața căzut undeva,

și toate abandonurile de dinainte nu au contat.

 

mă întrebi ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire

rămâne și mai mult nespus, ca o casă pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii, în aer.”,

apoi trebuie să plec.

și chiar dacă  te oprești lângă mine, ca să mă înveți

că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,

nu înaintez.(ar fi zgomotul vocii tale care ar sfârși

fiecare dimineață. ar umbla prin camerele

care nu au cunoscut decât puțin): ai spus că ne vom întâlni

într-a 99-a noapte, când sufletele Sf. Bartolomeu mă vor lua

într-o plimbare. ca pe un copil din filmele de la început.

că îmi vor arăta o casă nouă, de unde lucrurile au fost strânse

și duse la lac. să plece toate. de parcă povestind despre tine

copilăria mea va înflori într-o baltă de sânge

și bucuria ta va pune capăt fiecărui sfârșit

*

îmi scrijelești cu unghia de-a lungul pielii

și venele mele moi îți poartă însemnele.

zici “ca să nu uităm că nefericirea doare”,

apoi râzi. două curcubee se îmbrățișează nu departe de noi.

al meu în stânga, al tău în dreapta. din când în când

un albastru peste tot cimitirul

 

în mâna ta, pumnul meu stă strâns. e aproape noapte

și desenez forma degetelor mele scurgându-se

în apele tale. ascultă-te, ziua de azi e mai bună,

ieri, doar prea mult gol”. pe podea, picioarele nu se ating

corpurile nu se ating, ochii sunt presați mereu sub pielea rece.

poți să-mi îngheți privirea sau poți să o rogi să dispară.

 

(pot să o alung. când eram mică

aveam o clepsidră cu nisip. marginile sparte

tăiau din degetele mele. tot nisipul ei se ridică acum

odată cu mine.)

 

 

Și mai mult nisip

 zilele astea încep cu amintirea vacanțelor de altă dată:

în fiecare dimineață cineva se așază pe marginea patului

mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele

dacă am visat cum mă acoperă nisipurile.

[mirosul tău de brad se răspândește în camera mea.]

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)

 

te întreb dacă sub mare ai văzut vreodată munții.

dacă îi poți face să dispară, apoi să apară din nou

 

o să-ți aduc ceva dintr-o țară străină, să semene cu tine.

un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.

 

vrăjile pe care le facem seamănă cu diminețile noastre.

ne trezim trupurile odată cu peștii, ni le afundăm sub dune de nisip.

ne izbesc de malurile ţărmurilor

şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)

 

*

de atunci, unghiile nu îmi mai cresc. le acopăr cu mâinile altora,

apoi mă îndepărtez. oamenii se așază lângă mine

și vor să prindem diminețile împreună

fără să știe că niciodată nu îmi iau rămas-bun.

(sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții)

 

Îmbrățișări

 atunci când mă aşez lângă tine

construim turlele de nisip ale unui castel

în care doar oamenii mari mai intră.

cu soarele bătând uşor spre noi

cu ochii îndreptați spre lumina unei ape foarte adânci.

(e bine aşa.) când eram mică nu recunoşteam chipul tatălui.

de la înălţimea aceea alergam după umbrele făcute pe asfalt

de trecători.

 

mi-e teamă de corpul meu

ca teama unui copil care îşi caută de mult timp prietenul.

mă pierd încetul cu încetul

şi apropierea asta de tine nu seamănă cu nimic. un fluture

se izbeşte sub ochii noştri de geamurile mari. îl iau în palme, suflu

şi trupul lui îşi reia zborul.

 

nu aştept nimic. rămân copilul care îşi caută prietenul.

pentru că aici voalurile se dau jos ca de pe păpuşi

şi maşinile cu telecomandă îmi mişcă mâinile.

te îmbrăţişează şi se ascund la loc

cu încheieturile sudate bine. ca în familiile cu copii

unde plimbările se prelungesc.

 

nu semeni cu nici un bărbat cunoscut

şi corpul meu se retrage. când îţi zâmbesc

e ca şi cum mă strâmb pe furiş în oglindă, propriului chip.

ca o cădere cu canturi în nisipul în care mă arunc

de foarte multă vreme.

*

îmbrăţişarea face astăzi lungi coborâri

pe drumurile cele mai frumoase

unde asfinţitul  e albastru,

unde ne prindem de coama unor cai

care pasc în munţi.

când întindem mâinile să găsim tăcerea,

dăm peste un adăpost de calcar

unde se mișcă pești la picioarele noastre

 

Fără puteri

 a început același șir interminabil de zile

în care nu mă simți. lucrurile frumoase au înfățișarea

animalelor care se împerechează în haite,

se perindă una câte una prin fața mea până la epuizare

și mirosul lor persistent alungă temerile. pune unele mai puternice în loc

iar ochii se mișcă după un ritual din care a dispărut bucuria.

am obosit între îmbrățișările spontane,

între gesturile corpului cald care se așază în celălalt

ca într-o ceșcuță de cafea de pe vremea copilăriei,

între întâlnirile tale cu femei de demult. din care rămân

și astăzi așezate ghirlande deasupra camerelor,

cercei albi deasupra patului, miros de vâsc.

așteptarea mea e obscură, ca nopțile petrecute pe stradă, fără să îmi ridic privirea

spre nimeni. și timpul nu trece, toate detaliile se imprimă

pe suprafața lucioasă a panourilor de oraș

 

sunt zilele în care te privesc mută

și trupul se înclină liniștit în fața ta, apoi sunt zilele

în care semeni cu sinuciderea. zile în care coșmarurile

mă ridică din pat și alegerile par mai simple

*

un bețiv stă cu brațele înfășurate în jurul gâtului meu

îi simt pielea umedă

miroase așa cum mirosea iubirea la început.

cu un soare

desenat pe un munte de fân

de mâna unui copil,

cu gâze care umblau libere pe corpuri