George MUREŞAN

 

Opt relatări anodine care nu au făcut obiectul unor depeşe REUTERS

 

1. Sex

Un control de rutină efectuat la locul de muncă asupra domnişoarei Mimi a consemnat că aceasta nu era înzestrată cu sex. Era, mai mult ca sigur, un defect de fabricaţie, şi Directorul şi-a exprimat dorinţa ca problema respectivă să fie rezolvată satisfăcător în cel mai scurt timp. Cu banii unui fond social al Firmei, a fost comandat un sex care urma să îi fie furnizat şi instalat domnişoarei Mimi pe timpul week-endului, între orele 10:00-16:30. Intervenţia a fost încununată de succes. Tehnicienii, cărora domnişoara Mimi a trebuit să le semneze fişa de intervenţie cu menţiunea manuscrisă "am luat la cunoştinţă", au precizat că sexul respectiv nu va fi operaţional mai devreme de două săptămâni, în caz contrar, contractul de garanţie fiind considerat nul şi neavenit.

 

2. Lithobius sapiens

Specie de miriapozi giantici, din insula Membata (Indonezia), constituind o specie endemică şi o familie sui-generis. Specificul acestor miriapozi este talia ieşită din comun – între 49-58 centimetri. Atributul de "sapiens" le-a fost acordat de descoperitorul lor, entomologul islandez Arne Peterssenn, care a fost tulburat de ochii lor, radical diferiţi de cei ai celorlaltor specii de miriapozi, binoculari şi care seamănă în mod tulburător cu ochii omeneşti (deşi, după un alt expert scoţian, ar aduce mai degrabă cu ochii de Hobbiţi). În afară de privire, aceşti miriapozi nu au nimic "sapiens" în ei, "sau cel puţin", după cum observa cu sarcasm un îndrăgit prezentator BBC, "până în prezent, nu şi-au manifestat intenţia de a ne face părtaşii inteligenţei lor". Altă trăsătură caracteristică a acestor miriapozi este abdomenul lor alb, aducând oarecum cu pântecul catifelat al unei pisici. Totodată, cele 368 de perechi de picioare îi clasifică fără drept de apel în grupul miriapozilor.

Lithobius sapiens sunt o specie redutabilă:  pentru om, ei sunt absolut inofensivi, însă, având o constituţie fragilă, e suficient să apeşi uşor cu degetul pe ei pentru a le străpunge pielea şi a fi împroşcat cu un lichid negru-stacojiu. Agonia miriapodului este lungă (aproximativ 26 de zile), timp în care îşi agită patetic cele 736 picioare, privind către cer cu ochii lui albaştri, care par netulburaţi. Aceşti miriapozi sunt aşadar temuţi dintr-un amestec de scârbă şi milă care îi face în general pe oameni să le ucidă pe majoritatea speciilor de consistenţă mai moale ca ei.

În secolul 19, s-a vândut pe piaţa neagră un pretins afrodiziac din sânge de Lithobius sapiens, însă publicarea primelor gravuri cu dihania respectivă i-au umplut de scârbă şi pe cei mai avizi amatori de aventuri priapice. Ceea ce, poate, constituie într-un fel un soi aparte de adaptare la mediu.

 

3. Puţul istoriei

Maronia şi Hvomvadia sunt două ţări vecine şi neprietene. În ultimii 1500 de ani, cele două naţiuni şi-au petrecut timpul ocupându-se, liberându-se reciproc, masacrându-se din când în când, convieţuind când nu aveau încotro sau când erau năpădiţi de o putere străină care transforma rivalitatea lor într-o bagatelă, pentru a o lua din nou de la început. Caracterul celor două popoare era radical diferit: Maronii, la origine păstori-culegători-hoţi-de-fructe-şi-animale-mici, aveau vorba domoală şi o atitudine în general contemplativă (deşi erau răi la băutură). Considerau că adaptarea la condiţiile istorice e o virtute, conform dictonului naţional controversat "decât să mori fată mare proastă, mai bine să trăieşti curvă până la adânci bătrâneţi – şi să te şi bucuri de viaţă". Hvomvadii, dimpotrivă, erau vânători–jefuitori–suspectaţi-ocazional-de-o-tentaţie-înnăscută-de-Natural-Born-Killers (confirmate de studiile recente de ADN). Totodată, manifestau o fascinaţie extraordinară întru cultură – recent, un nativ Hvomvad, Broszodjivvs Kholärr, afirma: "vocaţia noastră subconştientă, din negura timpului, e să luăm Premiul Nobel cu titlu personal ori să fim trecuţi în Cartea Recordurilor, şi apoi să ne sinucidem."

În rivalitatea lor, cele două popoare se stigmatizau reciproc din negura timpului cu nişte clişee care în pofida trecerii mileniilor nu se schimbaseră foarte mult. Pentru Hvomvazi, maronii erau "nişte măgari inculţi şi fricoşi, cu femei frumoase, dar proaste." Pentru maroni, hvomvazii erau "nişte barbari îngâmfaţi şi păroşi, cu femei curve, dar grase."

Nu intru în detalii istorice care ar plictisi cititorul, care şi aşa a început să caşte – criticii vor lua  cu bucurie asta ca o recunoaştere a scriiturii mele "lăbărţate", le răspund – hai sictir.

Ca să ajung la subiectul bucăţii de text, undeva, la jumătatea anilor 30 (războaiele mondiale nu se pun -  ocupate cu un război între ele, Maronia şi Hvomvazia în 1914 şi 1939 s-au declarat non-beligerante pe motiv de alt conflict) – aşadar, mai precis, la 5 mai 1935, la Ceşcoftseni (Zürdükzff) nişte copii de păstori maroni au descoperit, căutând o miuţă pierdută într-o prăpastie cunoscută în popor sub numele de "Fântâna seacă", nişte tăbliţe de lut care narau istoria poporului Maron până la anul 300 î.e.n – premieră epocală, căci de regulă singurele mărturii materiale ale poporului Maron se limitau la pietroaie neşlefuite care indicau drumurile oierilor, şi la ascunzători rudimentare ale hoţilor de animale mici. Această dovadă zdrobitoare a Întâietăţii Marone a fost sărbătorită cu slujbe pompoase ale preoţilor monofiziţi (religia naţională) din întreaga ţară, vreme de trei săptămâni. Bucuria a fost de scurtă durată, căci (1) după aceasta, o variantă mutantă a gripei spaniole manifestată tardiv a decimat 80% din populaţia ţării (2) săpând mai adânc, arheologii adunaţi în jurul "Fântânii seci" au descoperit o inscripţie şi mai veche, de natură pre-ogamică, a unei populaţii pre-hvomvaze, care era plină de insulte la adresa maronilor, pe care îi consemna ca "nou-veniţi de la miazănoapte". Am uitat să precizăm – "Fântâna seacă" se află pe teritoriul Parnahovei (Shtashgöngagh) teritoriu-tampon liliputan între cele două ţări vecine şi duşmane, bogat în petrol, uraniu şi diamante şi paradis fiscal, al cărui independenţă actuală e garantată de NATO, USA, Uniunea Europeană şi Médécins sans Frontières). Aşadar, rezultatele oricărei cercetări ştiinţifice pe acest teritoriu bilingv în care cele două naţionalităţi conlocuitoare trăiesc în absolută prosperitate şi deplină bună înţelegere nu pot fi chestionate).

A urmat, la jumătatea anilor 60, descoperirea unui strat mai vechi ale respectivei Fântâni, de pe la 2000 î.e.n., în care cu nişte hieroglife piratate de la egipteni, strămoşii maroni expică gri pe maro (e vorba de suportul folosit…) că au fost daţi afară din ţară de strămoşii Hvomvazilor, dar intenţionează să revină cu prima ocazie… Mărturia fusese aruncată în puţ, pe vremea aceea, de un scrib ascuns în munţi – dovadă că maronii reprezentaseră pe vremuri o civilizaţie strălucitoare – poate chiar, urmaşii atlanţilor – şi că doar mai încolo, datorită uluitoarei neşanse istorice, se "pastoralizaseră".

Epica revirimentelor naţionale se opreşte pe la 3000 î.e.n., la cea de-a opta excavare, la o inscripţie care consemnează căsătoria dintre un viteaz hvomvaz (din neamul vânătorilor munţilor, cei mai iscusiţi şi mai drepţi) şi o frumoasă maronă, "măiastră şi grasă cât cuprinde" (după criteriile estetice ale epocii) redactată într-o scriere proto-liniar B proto-Tărtăria. Obosite de disputa fratricidă (la urma urmei, specialităţile lor culinare se asemănau atât de mult!) şi interesaţi îndeobşte de integrarea europeană, la ordinea zilei, cele două state, fără să se fi declarat pe nepusă-masă că ar fi devenit prietene, au consemnat incidentul ca închis şi au turnat 4500 de tone de ciment peste şantierul arheologic, ca să nu mai răsară surprize care să nască controversa, mai departe, şi să rămână la un punct reciproc-avantajos. The rest is silence.

 

4. Căutare

În întunericul nopţii la lumina unui bec de 40 de waţi, domnul Derjin caută. Caută cu disperare, în teancul de manuscrise de pe policioara de la toaletă (nu rânjiţi inutil – mulţi oameni mari îşi tranferă ocupaţiile intelectuale înspre acel loc). Teancul are un metru înălţime, şi el, când a venit cu mintea buimacă de la cheful de plecare la pensie al unui coleg de la catedră, a găsit pe masă post-it-ul nevestii-sii, care îl informează că pleacă, şi că a făcut (poate) ordine în hârţogăraia lui, şi că a aruncat (poate) anumite lucruri. Îl interesează mai cu seamă destinul (1) ultimului lui bilet la loto, despre care visase că era câştigător (2) manuscrisului vieţii lui, existent numai în acea toaletă şi doar în formă tipărită (calculatorul fusese virusat) (3) scrisorii unei mătuşi, care îi anunţa arborele său genealogic, şi pe care hotărâse s-o citească doar când urma să împlinească 40 de ani.

Cu mintea înceţoşată, domnul Derjin caută, caută. Motivele pentru care îl lasă târfa de nevastă-sa trec pe planul doi.

 

5. Asimilare

S-a consemnat în presa regională, în urmă cu zece ani, despre cazul unui indian American din tribul Oneida (din confederaţia Irocheză) care a plecat din colonia lui din Southwold, Ontario, hotărât să facă înconjurul lumii pe jos. Ajuns pe plaiuri transilvănene, şi-a schimbat planurile, căci, după spusele lui, dăduse peste "cea mai frumoasă ţară din lume". A rămas aici şi s-a împământenit, a întemeiat o familie cu şase copii, lucrează ca dulgher. Comuna pe care a ales-o a fost Giurtelecu Şimleului. Populaţia locală l-a integrat perfect, dându-i porecla de "chinezul". Spre uşoara dezamăgire generală, el a ales ca identitate cea a minorităţii slovace, a cărei limbă, obiceiuri şi costum naţional şi le-a însuşit.

Aceeaşi presă regională nu a consemnat deloc, însă, cazul tânărului Romulus Păcuraru, un tânăr punkist de 23 de ani, care a plecat de acasă către o rezervă a unui trib Sioux, care îl fascina din copilărie şi adolescenţă. A rămas acolo, a devenit un membru proeminent al comunităţii din Dakota, şi-a luat numele de Illinois Jacquet "The Hound", şi a devenit un militant fervent al renaşterii indiene. A uitat limba română, a refuzat de atunci încolo să mănânce sarmale şi a fost catalogat de membrii comunităţii drept lejer extremist ("omul-care umblă-într-o-ureche"), căci a cerut în repetate rânduri reintroducerea luării scalpului pentru delicte grave.

 

6. Iluminare

Se ştie că mulţi maeştri spirituali asiatici, după ce ating perfecţiunea, realizează că lumea aceasta e iluzorie şi că toate actele lor în ea stau sub semnul virtualului şi improbabilului. Astfel, ei ajung să practice acte scandaloase pentru muritorul de rând, dar care pentru ei au un sens – anume, că ele se înscriu în filozofia non-sensului vieţii şi al universului în care trăim. Astfel, din asceţi pioşi, ei ajung să nu respecte postul, să mănânce carne, să îşi expună nuditatea, să înjure şi să practice alte obiceiuri nelalocul lor. Maestrul Renmin, care era un atare iluminat, a vizitat Calabria cu zece ani în urmă. Acolo, dintr-un dispreţ legitim (pentru un înţelept) faţă de cele pământeşti, el s-a dedat la o sumedenie de ticăloşii, arătându-şi public goliciunea, fredonând cântece necuviincioase Duminica, a şterpelit o sticlă de vin de Valpolicella de la un superket şi apoi a băut-o tolănit într-o fântână publică, masturbându-se. Toate ca toate, a reuşit el să scape de oprobriul muţimii, până-n ziua când a violat o tânără ţărancă, ce tocmai se-ntorcea de la piaţă. Fiind surprins, mai că n-a fost linşat de mulţime, mai ales de către un verişor al fetei, membru al Camorrei (mafia locală), care se pregătise să-i facă felul. Noroc cu Carabinierii, care au intervenit şi l-au bătut ca pe un sac de fasole la comisariat, zicându-i: "nenorocitule, noroc că te-am arestat noi, pervers nenorocit, că dacă te lăsam pe mâna mulţimii, de mult erai pe lumea cealaltă!" Maestrul Renmin scâncea şi se văita, de formă, numai ochii îi păstrau privirea calmă a Iluminatului ce era. La anchetă, a lămurit ce şi cum şi a fost eliberat pe cauţiune. Unde mai pui că toate faptele Maeştrilor în lumea aceasta, chiar şi cele mai scandaloase, nu au aceleaşi rezultate ca ale noastre: Aga Khan bea fin, spre scandalul dreptcredincioşilor, dar, după spusele lui, acesta se transforma pe buzele lui în apă curată. Tot aşa şi cu maestrul Renmin – ţărăncuţa violată de el avea să-şi regăsească numaidecât virginitatea.

Inconvenientul intervenţiei Maeştrilor în societatea noastră e că nu-i putem distinge cu uşurinţă de infractorii de rând. Ar trebui definit un procedeu de identificare a acestora, ca să ştim dacă trebuie să dăm iama pe ei sau să-i lăsăm în pace. O probă-test, de pildă – să facă o minune, acolo – ca, de pildă, ghicirea numerelor câştigătoare la loto, sau schimbarea unei pisici negre într-o pisică albă. Sau – dacă etica profesională îi împiedică – barem să spună nişte versete pline de înţelepciune, sau nişte vorbe de duh.

 

7. Dezamăgire

Domnul profesor universitar de matematică Tamerlan născocise o teoremă care urma să revoluţioneze tot ceea ce ştiam noi despre universul cunoscut. Descoperirea survenise în pauza de prânz, când, spre deosebire de colegii lui care se adună la catedră şi glumesc pe seama fundului de excepţie al câte unei studente, el se retrăgea la bibliotecă şi lucra la ecuaţii şi probabilităţi până-l dureau ochii şi cobora, în cele din urmă, la barul facultăţii să-şi cumpere un sandviş cu şuncă şi castraveţi.

Prima reacţie a domnului Tamerlan a fost de jubilare: ERA, pe bune, TEOREMA SECOLULUI, şi din simplu şi amărât profesor şi funcţionar public avea să se transforme într-un geniu naţional. Strada Tuberozelor, de pildă (cea din spatele facultăţii) ar fi putut să-i poarte numele, şi peste 50 de ani ar fi putut să aibă şi el un bust de bronz în scuarul public, ca toată lumea.

Apoi au intervenit îndoielile: teorema sa era, într-adevăr, revoluţionară, însă ea dădea peste cap tot ce se ştiuse în matematică până atunci: ea ar fi presupus că majoritatea colegilor lui ar fi trebuit să ia totul de la zero. De asemeni, majoritatea ştiinţelor exacte s-ar fi dovedit inexacte, şi ar fi trebuit restructurate serios. Toate manualele şcolare ar fi trebuit rescrise, cât despre bieţii studenţi – vai de capul lor, n-ar mai fi înţeles nimic – de parcă aşa înţeleg mare lucru din ce învaţă pe dinafară.

Descoperirile epocale sunt acceptate de lumea ştiinţifică dacă vin cu paşi mici, ca să nu răstoarne totul în calea lor, sau dacă sunt sprijinite de un sponsor influent sau cu bani mulţi – şi atunci nimeni n-are ce să cârtească.

Domnul Tamerlan locuia într-un apartament de două camere cu nevastă-sa, şi nu avea nici un fel de relaţii.

Realiză că descoperirea lui epocală nu numai că nu avea să-i aducă faima, ci îi putea pune în pericol situaţia profesională şi socială.

Uitându-se precaut în dreapta şi stânga, îşi băgă notiţele în mapă şi în mod anodin, în vreme ce trecea pe culoar, îşi dădu cu părerea în legătură cu viitorul meci de cupă al echipei oraşului, spre nedumerirea studenţilor adunaţi la o ţigară.

Ca să-l creadă cineva, îi trebuia o relaţie… Ca să aibă o relaţie, ar fi putut să seducă o femeie de ministru şi să întreţină cu ea o relaţie adulteră. Ochii îi căzură pe afişul îngălbenit ce făcea reclamă la clubul de fitness instalat în incinta fostului magazin de confecţii "Tricotajul roşu".

 

8. Calea regală.

Domnul Philooïnos a aflat într-o zi cu stupoare că limba engleză nu are genuri pentru substantive: şi, totuşi, este o limbă vorbită de multă lume, fără dificultăţi şi confuzii, ba chiar limba cea mai vorbită. Vai, cât se chinuise el cu genurile gramaticale din propria limbă, cât şi din germană – singura limbă străină pe care şi-o însuşise! Intrigat, Philooïnos a început să investigheze structura altor limbi. A aflat, de pildă, că unele nu cunosc flexiunea verbală, sau aproape (ca suedeza) timpul viitor (ca japoneza, şi altele) verbul "a fi" (ca rusa, araba, ebraica etc.). Iată că viaţa noastră ar putea fi mai simplă, dacă am vrea! Sunt ţări în care oamenii trăiesc dezbrăcaţi, la soare, fără să-şi bată capul cu cumpăratul unor haine de marcă; altele, unde oamenii aruncă seminţele în nămolul unui fluviu, şi apoi vin să recolteze rodul, câteva luni mai târziu – ca, de pildă, Egiptul antic. Sunt populaţii, precum unele triburi polineziene, sau unele discoteci din Germania, în care femeia hotărăşte care să-i fie partenerul sexual, şi apuncându-l de membrul viril, îl iau cu ele – adio, bătaie de cap pentru realizarea ritualului de seducţie, etc.! Mulţi înţelepţi şi chiar milionari din istoria lumii erau, la origine, săraci şi analfabeţi! Chiar şi Mântuitorul dă drept pildă, în Evanghelii, crinii care nu fac nimic pentru a-şi asigura veşmântul cel perfect cu care i-a înzestrat Providenţa.

Philooïnos realiză rapid că orice efort este inutil, şi că pentru a reuşi în viaţă, nu trebuie să faci nimic. Ca atare, se repezi la mare cu primul autobuz, se duse pe o plajă nudistă, îşi aruncă hainele într-un tomberon de reciclare UE "materiale textile", păstrând deocamdată ochelarii, se aşeză pe nisip cu ochii către magnificul apus de soare şi începu să aştepte. Se lăsă înserarea, şi domnului Philooïnos i se făcu foame şi frig. Dar îşi zise că trebuie să fie un efect pasager.