AnkeTiuk

Ce-ţi place să citeşti în călătorii? Cum alegi ce vrei să citeşti în concediu-călătorie? Cu ce-ţi umpli MP3-ul/iPHON-ul pentru concediu-vacanţă?

 

Cosmin MANOLACHE

 

 

S-a întîmplat ca în urmă cu nici o lună să dau un răspuns la cum se împarte un scriitor între scris şi job. Tot o anchetă. Şi mă tot codeam. Cum să scriu, cum să spun ce am de spus, de fapt? Pînă la urmă am rezolvat-o, cred eu. Ideea era că mă cam complac. Nici pe cal, nici pe măgar. Îmi scriu atîta cît am descris sau cît reuşesc, cu tot felul de chinuri zilnice, în bună parte şi la locul de muncă. După cum proiecte (cît urăsc cuvîntul ăsta, proiect; toată România face proiecte, dar tot România e specialistă în încremenirea în proiect) de locul de muncă le iau la mestecat şi acasă, unde îmi pierd vreme bună cu ele. Un melaj în bună regulă, ca o mîncare românească – un ghiveci (care, de fapt, e mai degrabă balcanic, nu?). Scriu de-a valma. Fragmentar, pe fiţuici de tot felul, rescriu pe un caiet care, chipurile, mai pune un pic de ordine în toate bucăţile astea alandala, dar mi-e limpede că multe din lucrurile care ţin de scris, la mine, sînt precum nişte copii adunaţi de pe gîrlă. Mai fără un pantof, mai fără o mînecă sau un crac de pantalon. Ei, cam aşa e şi cu lecturile mele. Pe apucate, neterminat, şi dacă ar trebui să fac o comparaţie cu tabelul lui Mendeleev, realitatea ar arăta de-a dreptul îngrozitor. Ar lipsi cam multe piese de-acolo, iar viaţa ar cam fi imposibilă. Dar uite că trăiesc, mă mişc... Şi cînd mă mişc, cînd reuşesc să mă urnesc în călătorii, nici ele prea multe, îmi aduc aminte de frustrările din tot timpul. Că n-am citit cutare carte, că n-am terminat-o pe ailaltă. Şi constat în compartimentul de tren că tocmai ce am tras după mine un rucsac plin cu cărţi. Şi că lombo-sciatica mea o datorez în bună măsură acestui obicei nesănătos. De care tot încerc să mă dezvăţ, însă cu rare performanţe. E bine că, pus pe drum, chiar am o poftă nebună de citit. Deseori şi de scris. Stau în compartiment chircit, ca un şontorog ori ca o specie bună de aruncat degrabă din tren, şi buchisesc fără noimă, fără plăcerea pură a călătoriei, dacă o fi existînd aşa ceva şi dacă nu mi-am închipuit, spunînd asta, cine ştie ce enormitate. N-am criterii de adaptare a lecturii la timpul liber, care trebuie să rămînă totuşi cît mai liber. Îmi iau pe spinare ca un bivol tot felul de cărţoaie şi fac imprudenţa de a le scoate pe grătarul de deasupra capului pe toate, ca un provincial care ştie foarte bine ce vrea şi ce poate să arate: că citeşte, în primul rînd, şi apoi că e, dom’le, destul de serios cu obiceiul ăsta. Şi, na, le dau o palmă celorlalţi: Citiţi şi voi, palmagiilor! Şi se face că mă întorc din scurtele mele călătorii tot ca un bivol, dar ceva mai răpus de chintalul de cultură tipărită. Am ochii lăsaţi de oboseala oboselii, nu de cea a lecturii. Sînt răpus de bunele intenţii ale lecturii, nişte intenţii vaste, extrem de spaţioase, generoase, pe care nu apuc să alerg prea mult. Sînt tras la trup şi tras la faţă, dar continui să-mi iau cărţi pe care nu prea mai am unde să le pun. Mai ales acum, că mi se va naşte al doilea copil şi vom fi patru în cameră. Inconştienţă şi inconsistenţă, astea da cuvinte. Păcat, Manolache, păcat! Îţi dai iar cu stîngu-n dreptu’! Şi în chestia asta nu e nici o graţie. Da, mi-o spun destul de des, dar pentru cine o spun? De la lombo-căcatul ăsta care mi se trage de la căratul zilnic, pentru că în fiecare zi sper să citesc ceva anume dintr-o anume carte, şi de regulă sînt mai multe, am rămas înţepenit de cîteva ori. Chiar şi alaltăieri. La metrou. Stăteam pe o banchetă, aşteptam, şi m-am întors brusc. Venea cineva din spate şi am fost curios. Cine naiba putea fi? Un călător, nu? Şi am rămas întors, aşa. Eram caraghios, am exerciţiul ăsta al detaşării destul de bine încercat. Am făcut eforturi rare, sub ecranele alea cretinizante în care realitatea îţi e băgată cu forţa pe gît, cu politicieni, cu ştiaţi că?, cu Madonna şi Michael şi Brad Pitt şi alte amărăciuni, şi am reuşit să redresez căruţa. E vorba aia cu luatul boilor de la bicicletă... de la căruţă... de la ce vrei... depinde cu ce te deplasezi... dar eu chiar mă simţeam cu boii luaţi. Ţintuit pe bancheta roşie din materialul ăla plastic. În cele din urmă m-am urnit. Întîmplarea făcea să nu am nici o carte la mine. Totuşi. Era duminică... Aşa e cu cărţile pe care le trag după mine ca pe nişte cutii de tablă ruginite, pentru a face zgomot, dar nu e decît o joacă. Ceva copilăresc. Cît va mai fi. Cît despre vacanţe, de-astea chiar nu prea am. Aşa cum nu am nici MP3-ul/iPHON. Nu că aş fi de modă veche, dar cînd merg, merg. Se-ntîmplă atîtea în jurul meu, încît e bine să mai apleci urechea, să mai caşti gura. Te mai luminează cîte ceva. Nu că aş fi împotriva muzicii, dar, cum mi s-a-ntîmplat dintotdeauna, mai mereu am rămas în urma ei. Şi cînd mi-aduc aminte, deschid nişte posturi TV şi, tot precum un bivol, rămîn cu privirea fixă în ecran pînă sînt doborît de oboseală. Şi adorm. Dacă nu mă ia în primirea fetiţa mea, Iana.