Ce-ţi place să citeşti în călătorii? Cum alegi ce vrei să citeşti în concediu-călătorie? Cu ce-ţi umpli MP3-ul/iPHON-ul pentru concediu-vacanţă? 

Adi DOHOTARU

 

Aşa ciudat o să răspund la întrebare, că o să ziceţi că mă scarpin pe frunte ducând mâna după ceafă. Dar uneori e necesar ocolul ăsta. Nu prea călătoresc, nu prea cunosc noţiunea de muncă sau refuz s-o cunosc. Când simţeam că muncesc, în sensul de efort, strădanie, activitate alienantă, nu ştiu cum se întâmpla, dar ba ajungeam să îmi dau demisia, ba mă dădeau alţii afară. Cum nu prea „muncesc” şi astfel nici nu prea călătoresc, nici nu prea am noţiunea de vacanţă. Am mintea hodinită, în vacanţă chiar şi luni dimineaţa, mă bucur că am timp să mă întâlnesc mai tot timpul cu prietenii la o cafea la orele amiezii. Adesea, nu percep munca pe care o fac pentru radio ca lucru propriu-zis, e ca o cafea sau o ieşire la bere, la care sunt martori şi ascultătorii Radio Cluj.

 

Una dintre cărţile mele preferate din perioada comunistă e romanul-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” de Matei Călinescu. Păcat că sunt prea multe opinii şi prea puţină viaţă, altfel cartea era o capodoperă. Iar paradoxalul Zacharias Lichter vorbeşte aspru despre călătorii: „Eu cred că în epoca noastră călătoria a devenit, cu foarte rare excepţii, o nevoie subiectivă, o dorinţă de a trăi în dulcea falsitate a aparenţelor, în odihnitoarea disponibilitate. Căci, fără îndoială, întreaga psihologie a călătorului modern se situează sub regimul disponibilităţii şi al lipsei de răspundere care se convertesc într-o mică efervescenţă, în  „grizeria” excitată a curiozităţii. Călătorul transformă continuu lumea într-un spectacol de varietăţi, menit să-i uşureze, să-i stimuleze – în plan moral – procesele digestive, căci spiritul lui funcţionează în perfectă analogie cu un aparat digestiv care s-ar hrăni cu impresii. Nu trebuie să ne surprindă cîtuşi de puţin faptul că în din ce în ce mai marele Imperiu al prostiei gustul pentru călătorii e foarte dezvoltat: efortul aplicat şi tenace are nevoie, periodic, de o relaxare turistică, de un divertisment cu valoare stimulatoare, care face să crească „pofta de muncă”. Cred că plăcerile proştilor se înfăţişează mediocru, sub forma micilor excitaţii turistice, a satisfacţiilor vagi şi atât de iluzorii pe care le poate da disponibilitatea”.

 

Mi se poate reproşa că există, totuşi, forme alternative de a călători. Poţi merge cu autostopul, în camion şi să te distrezi de manelele ascultate de şofer, să încerci să îi înţelegi lumea sau poţi să călătoreşti ca un couchsurfer (http://www.couchsurfing.org/). Poate aţi auzit de acest fenomen: poţi fi găzduit gratuit de tineri din alte oraşe, din alte culturi, să te împrieteneşti astfel cu ei şi depăşeşti turismul industrial, de masă... Cu toate acestea, pentru mine, călătoria, că e alternativă au ba, e o formă ieftină, chic, mediocră, de actualizare a multelor noastre dorinţe.  Iar dorinţele noastre, nu că o iau razna, dacă sunt necontrolate, nedisciplinate, ele sunt razna în sine. Idealul călătoriei constă pentru mine, şi poate sună iraţional, într-o restricţie a nevoilor şi dorinţelor, iar astfel excursia sau, mai degrabă, excursul, nu poate fi altul decât cel interior. Călătoria exterioară o pot concepe doar în forma rătăcirii destinaţiei, obiectivului, planului de atins, contabilizării rezultatelor şi „experienţelor”. Totuşi, dacă accepţi rătăcirea, accepţi şi faptul că s-ar putea să nu te mai întorci înapoi. Între două staţii de tren nu te poţi uita pe tine, aşa cum vezi feţele languroase, pierdute cu privirea pe geam, pe care le întâlneşti adesea în compartimentele de tren. Senzaţia e falsă! Rătăcirea e în pădure, unde nu ai siguranţa drumurilor prestabilite… Poate că e pădurea narativă la care făcea referirie Umberto Eco. Port o nostalgie pentru călătoriile medievale, când lumea se putea întrerupe brusc şi cădeai într-o prăpastie, iar la ecuator treceai printr-un inel de flăcări. După cum Celălalt pe care îl puteai întâlni putea fi un centaur, dragon sau unipod. Cu IPod-ul nu ştiu dacă urechile sunt la fel de deschise pentru astfel de întâlniri.

Azi, într-una din vacanţele mele zilnice, citesc Viaţa în vremea lui Carol I, de Ion Bulei şi astfel călătoresc într-o Românie sepia, din La Belle Epoque. Uneori sunt fermecat de pitorescul ei, alteori îngrozit de crasele inegalităţi ce există pe acele meleaguri în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul. Imaginile sepia sunt bruiate de roşul închis, aprins, al piesei Ninei Kinert, The art is hard, care mă învăluie, mă unduie lasciv pe repeat când mai fac câte-un popas, departe de lectură.