Paul Vinicius


monolog alb


ultima dată când l-am văzut

era pe un pat

numerotat

al acelui spital.


îi crescuse barba

(în lipsa lui)

întrucât el

n-aș fi putut spune

că mai trăia.


priveam hipnotizat toate acele mașinării conectate

care îl trăiau

în locul lui

nehotărându-mă

cui

să-i vorbesc.


nu i-am putut adresa mai mult de o frază

și aceea poticnită

confuză

sterilă

precum o ușă care ți se deschide brusc

și grabnic

ți se închide

în nas


(ca o sclipire fugară

a unei inimi decolorate).


și numai după ce i-am văzut lacrima

înviindu-i paloarea

am știut că m-a auzit

că pricepuse

cine îi vorbea.


și numai după ce ea

lacrima

ți s-a uscat

am știut că știi că ți-a vorbit deșertul tătarilor

și dezolarea ta

și armata ta nedisciplinată și rebelă

domnule colonel


eu

progenitura ta

tată

 

(selecţionerul lunii iunie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Bogdan Munteanu)