Ruxandra Cesereanu

California (pe Someș)

(trei fragmente)


Această vară nu desfigurează pe nimeni.

Această vară nu e agrară decât la suprafață.

Înăuntrul ei se găsesc pasiuni, dezolări și miracole.

Această vară nu are vreun organ de reproducere.

Vagonul ei de lămâie uscată miroase iute.

Lame de ras, ruginite, uitate la o fereastră.


ȘI ATUNCI AM ȘTIUT:

ACIDUL CLORHIDRIC PE MÂINI DE MEȘTEȘUGARI,

VACANȚA CU NOPȚI CÂT ZILELE DE POST,

DEMENȚA ASCUNSĂ DUPĂ LANURILE DE PORUMB, LA MARGINEA CĂII FERATE,

MIROS DE ULEIURI ȘI OBIECTE PORNO ÎNCINSE.

NOI SUNTEM CHIAR VARA IMPLODATĂ.


Stăteam pe geamantan în curtea liceului, înainte să plec în tabără la mare,

pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani.

Rochiile împachetate ca niște șervețele,

sandalele așezate ca amorezii,

rujul transparent cu miros de frăguțe

și inima buimăcită sunând deșteptarea.

Eram nerăbdătoare să mă îndrăgostesc de un băiat cu tricou de rocker,

care să-mi șoptească languros o, baby!

în timp ce dansăm blues.


[…]


Malurile erau de teracotă.

În iarbă, niște mingi de ping-pong, pierdute.

Mutată din alte timpuri era fântâna bunicilor

și găleata în care mă priveam în fiecare vară: voiam să fiu superstar.

Someșul mesteca tutun ca un aurar înalt, cu burta revărsată peste curea.

Resturi de zarzavaturi printre stânci.

Cineva taie pe râu o găină,

capul ei sare spre mine și mă alungă departe de haită.

Vara e o chiuvetă pentru sute de blocuri.


ȚIN RÂUL ÎN ȘORȚUL DE LA BUCĂTĂRIE ȘI MĂ CRED ÎN GANGE.

AICI MĂ VOI BOTEZA, AICI VOI HORCĂI.

LA URMA URMEI, TOTUL E O LITURGHIE SAU UN TERCI.


Apa verzuie din jurul mănăstirii

clocotea lângă cabana sub care o pisică fătase.

Scâncetele puilor ne-au ținut toată noaptea treji,

hoții fugiseră pe coline ca să scape de plânsoare.

Dimineața, m-am scăldat în tricou și am mâniat pescarii.

Călugărițele se încuiaseră între zidurile afumate.

Aveam douăzeci și șapte de ani și un smarald în ureche.


[…]


Mitropolia încăpătoare a râului

a fost întotdeauna cât o șură din ape.

După ce Someșul a fost lăsat în voia lui,

el a devenit obiect mitologic.

Iată: ferestrele aprinse, turnurile purpurii ale orașului și crucea de la Belvedere,

serile cu pomeți irizați de funingine, înfipte în albie,

paturile plutitoare din vremea secetei de odinioară

când spălătoresele cântau până le durea gura.

Călăreții prin apă trăgeau după ei rufele de pe frânghii

și chiuiau îndemânatici, strivind biciuștile cu degetul mare.


SCĂRILE DE ELECTRICITATE SE FĂCUSERĂ TURNURI EIFFEL.

PE CABLURI ERAU PARALIZATE PĂSĂRI RECI,

RÂUL AVEA CULOAREA ALBASTRU PETROL.

STÂNCILE ÎNCEPURĂ SĂ CREASCĂ LA LOC ASEMENEA MĂSELELOR DE MINTE.


Pe la șapte ani mergeam cu părinții mei la pescuit pe Someș ori pe lacuri.

Tata stătea ca un gnom pe un scăunel din aluminiu,

mama pescuia și ea, mai încolo, așezată pe-o buturugă.

Liniștea lor era o căsătorie ireală.

Nu înțelegeam ce e poezia pe vremea aceea,

dar semăna cu pescuirea minunată istorisită cândva de apostolii lui Isus.

Niciodată nu știi dacă vei avea noroc și nici cu cine te vei însoți

sau dacă ești pescar de oameni.


(selecţionerul lunii aprilie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Marius Conkan)