Florin Dumitrescu

Tiukestionar

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- V-aţi ascunselea: pentru mister, suspense şi aventură. Cine se joacă de-a v-aţi ascunselea cînd e mic ajunge mare cititor de thrillere şi poliţiste. În adolescenţă – mima: dincolo de plăcerea dezlegării, acest joc ne dă posibilitatea miraculoasă de a construi un univers întreg din aer.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Prietenii mei din copilărie sînt oameni simpli... şi nici eu nu-s vreun complicat. Ne ajunge să deşărtăm sacii: fiecare ce face, cîţi copii are... etc.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Curling! Sună rău în română, dar e un sport olimpic de iarnă, omologat de zeci de ani! I s-ar putea spune “liniuţa pe gheaţă”. Se joacă în echipe de patru, dintre care unul azvîrle o piatră pe gheaţă şi ceilalţi mătură suprafaţa dinaintea ei, ca să-i uşureze alunecarea.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- În puţinele texte în proză, personajele care mă întruchipează sînt mai spirituale şi mai spontane decît mine, relaţionează mai uşor. Eu sînt mai timid şi mai greoi în realitate... Dar scriu versuri şi, pe acest tărîm, mi-am permis vitejii mai bizare, precum aceea de a mă înfăţişa, într-o serie de poezii, cum mă trezesc dimineaţa, după o noapte de beţie, în şanţ sau în ghenă, plin de orduri şi privind către soare cu un sentiment ambiguu... E o experienţă pe care nu am trăit-o cu adevărat, dar pe care mi-o imaginez obsedant.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Deşi mă recomand textier, adevărul e că nu lucrez destul la versurile cîntecelor, nu fac textierat atît cît mi-ar plăcea. Nici cererea din partea compozitorilor nu e mare, nici showbizul nu funcţionează normal, nici necesitatea apelării la un textier specializat nu e pe deplin conştientizată la noi. Aşa că lucrez în publicitate, unde sînt considerat mai util. La modul utopic, mi-ar plăcea să trăiesc doar din textierat efectiv, să mă dedic versurilor de cîntece, eventual libretelor de spectacole muzicale.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Enervarea.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Fi-miu de 9 ani e mai mîndru de mine că scriu texte pentru Direcţia 5 decît că scriu texte pentru Sarmalele Reci. Cred că m-ar preţui şi mai mult dacă aş scrie pentru Andra sau pentru Smiley.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Răspunsul e da, pe toată linia. Aş face-o nu ca pe un compromis artistic, ci ca pe un experiment muzical de tip fusion. Eu sînt legat ideologic de Sarmalele Reci, o trupă de fusion rock, cu serios background de jazz, căreia îi fac textele în exclusivitate. În anii ’90, cînd muzica populară urbană era încă un gen muzical marginal (şi marginalizat), Sarmalele şi cu mine am decis să includem elemente de manea, geampara etc. în cîntecele noastre, ca un gest revendicativ. Între timp, manelele au ajuns să invadeze toate canalele, iar publicul de rock strîmbă acum din nas; sper însă că publicul Sarmalelor continuă să ne urmeze în explorarea de noi teritorii. Aş mai spune, ca să plusez, că, atunci cînd s-au nimerit, pe la evenimente prin ţară, în preajma unor manelişti de top, Sarmalele nu au refuzat jam-sessionul. Şi nu pentru bani, ci pentru pura plăcere a cîntării, a cunoaşterii, a experimentului. Mi-ar plăcea să fac şi eu jam-session textual cu alţi poeţi... aşa cum mi-ar plăcea să fac texte de manele!

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Nici cînd am primit premii, nici cînd am făcut parte din jurii, nu am văzut în acest ritual monden altceva decît o formă de reclamă, de PR, de marketing cultural. Meritat, incontestabil, dar lipsit de acea aură legendară care e transmisă către publicul larg. Am constatat însă că există admirabili confraţi scriitori care devin frustraţi dacă rămîn în afara acestor ierarhii vremelnice şi mai degrabă festiviste. Mi-ar plăcea să-i asigur, de fiecare dată, că talentul lor e dincolo de premii şi onoruri; că, vorba vechiului meu slogan, ce-i al lor e al lor.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- La întrebarea asta să răspundă cine mi-o face necrologul. Pînă atunci, mai am încă de “devenit”.