Dmitri Miticov

 

Ariciul



În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă,

i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte

în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie.

Se răsuceşte şi creşte întruna.


Mama s-a uitat la mine îngrijorată, gata să plîngă.

Mi-a făcut jocul – a pipăit să se convingă,

după ce-i spusesem că el porneşte

singur şi se plimbă prin corp.


Mama mi-a spus să stau liniştit, că nu e nimic, mi se pare.

Dar eu l-am văzut în acea dimineaţă, mai limpede

ca oricînd, cum se desface în iarbă. Cum

fuge şi îşi înfige gheruţele ascuţite


în pămînt. L-am văzut cum scutură trifoiul, ridicînd în aer

picăturile de rouă care strălucesc, argintii, în lumină.

Va ajunge la cultura de vinete şi cartofi, va căuta

insecte şi viermişori, scuturîndu-şi capul.


Va împinge cu boticul umed, iar eu îi voi simţi aerul cald.

Va scurma în ţărînă ca o cîrtiţă, unde rădăcinile şi bulbii

împing în ţesuturi. Va găsi o ieşire şi, pînă să apuc

să mă mişc, se va rostogoli pe covor.


Nu e nimic, a zis mama, dar în nopţile următoare, cînd

somnul lasă mîna moale pe marginea patului,

am văzut ariciul trecînd printre noi,

furişîndu-se prin deschizături.


Şi eu urmărindu-l neîncetat prin casă, cu lanterna.

Îndoit de mijloc, scotocind prin colţurile

cele mai întunecate. Hotărît

să-l omor


 

(selecţionerul lunii februarie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Nico Fabich)