tiuKestionar

 

Ana DRAGU

 

 

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

 - Eu am început să învăţ să mă joc destul de târziu, adică să percep jocul ca atare şi să fac unele lucruri în joacă. Cred că nici acum nu ştiu prea bine cum se face, însă de la o vreme cineva mă învaţă şi jocul şi focul. Din copilărie îmi amintesc în ce priveşte jocurile de grup de terifiantul „Om negru”, care venea la noi la bloc odată cu înserarea şi nu de puţine ori mă urmărea până în casă, până în camera mea, unde se aşeza nevăzut de ceilalţi sub pat. De acolo îi auzeam respiraţia până când începea să se învârtă tavanul, până când întreaga cameră se prăbuşea cu mine asemeni cabinei unui lift de sticlă cu funiile incendiate. Aveam totuşi unele ocupaţii solitare care pot fi privite acum ca jocuri. Îmi amintesc de două. Primul avea drept scenă pârâul de lângă bloc. Lung... incredibil de lung. Un pârâu străjuit de sălcii bătrâne care ducea până în misterioasa şi ruginita zonă industrială a oraşului. După ce mă agăţam de sălcii ca de nişte liane şi săream până pe cealaltă parte a pârâului (deşi cel mai adesea zborul se sfârşea în mijlocul apelor) mă descălţam şi cu papucii în mâini o porneam în amonte psalmodiind un fel de rugă de rit ţigănesc care suna cam aşa: „Dă, Doamne, ceva!” Şi de fiecare dată îmi dădea: capete şi picioare de păpuşi, bucăţele de sticlă şlefuite – smaralde -,  capace de bere strălucitoare din care ieşeau nişte salbe extraordinare, piepteni rupţi, dar mai ales libelule, broscuţe şi mormoloci care sfârşeau în borcane pe balcon. Aventurile astea erau aproape zilnice în vacanţe şi exclusiv solitare. Apoi îmi mai plăcea să culeg licurici – şi se găseau o droaie – pe care îi duceam acasă şi le dădeam drumul în cameră. Cine nu şi-a petrecut nici o noapte în aceeaşi cameră cu şapte-opt licurici – nu poate să înţeleagă ce simţeam eu atunci. Am dormit foarte puţin când eram mică.

 - Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

 - Nu mă întâlnesc decât foarte, foarte rar şi absolut aleator cu primii mei prieteni. Asta pentru că eu nu prea am avut prieteni, ci vecini sau colegi. Întâlnirile noastre se rezumă la „ce mai faci? – Bine! – Tu? – Tot bine. – Ce frumos, mă bucur că te-am văzut, mai vorbim, că eu mă cam grăbesc! Am şi suferit enorm pentru că nu aveam prieteni adevăraţi, aşa cum înţelegeam eu de pe-atunci prietenia. În cel mai serios mod cu putinţă.  

 - Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

 - De trei ani nu mă mai uit la televizor. Nici măcar la propriile mele emisiuni. Am tăiat cablul şi în casa noastră televizorul e pe post de suport pentru lumânări. Dar nici înainte nu am urmărit nici un sport la televizor decât forţată de împrejurări. Tata se uita la fotbal şi la atletism. Mie îmi plăcea patinajul. Însă n-aş spune că graţia pe gheaţă mă defineşte.

 - Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

 - Aş face tot ceea ce fac personajele mele. Le iubesc. Cu cât ele fac, cu atât eu am făcut sau voi face. Personajele poeziei mele suntem eu, el şi cei din gândurile mele. Când e vorba despre mine, e limpede că am făcut tot ce am spus că am făcut. Iar pe ei, pe cei ajunşi în gândurile mele, îi iubesc îndeajuns ca să nu-i pun să facă lucruri de care să ne pară rău tuturor. Oricum, eu mă feresc să declar categoric că există lucruri pe care nu le-aş face niciodată. E ca şi cum le-ai chema. La modul absolut cred că n-aş omorî copii, dar nici nu mi-am pus nici un personaj să omoare copii. Încă.

 - Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

 - După ce am lucrat mult în presă – şi eu nu consider asta o profesie, ci mai degrabă o ocupaţie de tranziţie, un lucru pe care îl faci până când îţi dai seama la ce eşti bun – fac terapie cu copii care suferă de tulburări din spectrul autist. A fost şi este lucrul care m-a făcut fericită pe plan lucrativ, dacă vrei. Să organizezi cumva haosul din viaţa unui copil autist, să îi faci lumea inteligibilă şi mai puţin terifiantă – atât cât se poate, fireşte, - să îi aşezi cuvânt după cuvânt în gură şi să îl faci să îşi audă propria voce, să îl vezi zâmbind şi după doi ani de terapie alergând după tine să îţi povestească ce a făcut la grădiniţă, mi-a adus bucurii cum puţine lucruri pe lume. E, dacă vrei, o „profesie” pe care nu te lasă inima să nu o faci, odată ce ai cunoscut întunericul şi l-ai văzut retrăgându-se încolţit. Altfel, n-aş vrea să muncesc deloc. Dar absolut deloc. Eu vreau doar să plutesc. Aşa aş fi cea mai fericită. Să plutesc şi să mă vadă plutind cât mai puţini oameni.

 - Ce sentimente/stări te enervează?

 - Mă enervează să fiu supărată pe apropiaţii mei. De exemplu, mi se face rău fizic atunci când, analizând o situaţie, ajung la concluzia că omul pe care îl iubesc nu s-a ridicat la înălţimea propriei sale valori (contextual). Că se putea strădui mai mult şi a făcut prea puţin. Iarăşi mă enervează să mă cert de-adevăratelea cu oamenii la care ţin mult. Recitesc ce am scris şi ajung la concluzia că nu suport să fiu dezamăgită de cine mi-e drag. Pentru că asta m-ar face să gândesc rău despre.

 - O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

 - Recent m-am lăudat în faţa copiilor că am văzut o veveriţă şi două capre negre, că m-am îndrăgostit fără scăpare de un măgăruş care ştie să plângă, că m-am aruncat într-o prăpastie de frică atunci când am văzut doi urşi pe Valea Cerbilor, în Bucegi, care alergau cu o repeziciune uimitoare spre noi. Le-am arătat şi vânătăile-martor. Deci, după cum se vede, nu prea ştiu să mă laud. Asta şi pentru că efectiv nu prea cred că am cu ce. Însă îmi laud foarte mult copiii şi de câte ori pot le mulţumesc că există, că sunt superbi şi mă suportă, că îmi fac bucuria de a creşte în preajma mea şi că îndrăznesc chiar să mă iubească. Părinţii mei sunt mândri că am supravieţuit, cred. Că nu le cer bani decât rar. Mama e mândră când mă vede zâmbind, iar tata nu prea ştie cu ce mă ocup decât vag şi e mândru când îl invit la câte o plimbare cu maşina. Nici astăzi, în aceeaşi maşină, nu nimerim drumul dacă ne propunem să ajungem undeva împreună. Oriunde. Oricum, amândoi susţin că sunt mândri de mine, aşa cum le stă bine unor părinţi de poetă.

 - Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

 - Nu-mi dau seama exact cum aş reacţiona în situaţii de criză. Dacă copiii mei ar muri de foame şi singura ieşire din subnutriţie ar fi ca eu să cânt manele, aş cânta. La fel cum dacă cineva drag ar avea nevoie de un rinichi sau de sânge, i-aş dona fără să ezit. Dar trebuie să fie sărăcie lucie. Şi asta vine după ce se termină pe pământ ierburile şi ciupercile şi frăguţele şi merişorii sălbatici, peştii, broscuţele şi melcii, strugurii şi dragostea, după ce n-aş mai avea nici mâini cu care să culeg flori din care să ne fac dulceaţă. Dacă aş avea vocea şi talentul lui Teodor Dună, aş cânta chiar şi pe marile scene ale lumii pentru foarte mulţi bani. Cum nu am, l-aş acompania la... zâmbete, să zicem. Ca scriitor n-aş accepta să public ceva prost scris.

 - Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

 - Nu ştiu. Mare mi-ar fi mirarea...Teoretic, ar trebui să răspund că aş refuza premiul, însă cred că mai degrabă aş fi prea încremenită ca să reacţionez.

 - Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

 - Ce sunt eu acum? Un cal alb, o mână care scrie, un picior care urcă pe munţi, o margine care mângâie, un ochi care luminează mereu şi luminând începe să vadă. Sunt o jumătate de gură care „aşteaptă dezastrul superb al mareelor cu liniştea cu care se aşteaptă de obicei un sărut”. Sunt cineva de care are grijă cealaltă mână care scrie, cealaltă jumătate de gură. Sunt vie, mai vie ca oricând. Sunt ceea ce am aşteptat de la început şi peste tot timpul. Nu sunt mai mult, nici mai multe. Sunt unu şi e foarte greu să fii. E ca şi cum ai apropia în linişte marginile unei răni.