Mircea Pricăjan

 

Suveniruri


 

Uitarea este adevărata moarte, este gaura neagră în care nimic din ce intră nu mai iese vreodată. Biologic, un om se naște, trăiește și moare. În timpul vieții, poate avea parte de mare fast, o sărbătoare continuă, poate fi centrul atenției, atrăgând în jurul lui persoane felurite, se poate îngriji sau, cel mai probabil, se abandonează și fiecare zi care trece scăldată în exces îl dărâmă câte puțin. Când vine clipa despărțirii, e doar o amintire a ceea ce a fost, toți cei care l-au cunoscut în culmea glorie își spun Vai, și ce falnic mai era, ce mare păcat, ce pierdere! După care îl îngroapă și, în timp, îl dau uitării complet, îl ucid definitiv. Într-un fel, același destin îl au și clădirile. Pe ele însă le îngroapă natura, ridică în jurul lor bariere de verdeața deasă, vegetația le acoperă și le macină sub apăsarea ei umedă până când le face una cu pământul. Peste un astfel de cadavru în descompunere, numai moloz și plante târâtoare – dar cu o inimă atât de frumoasă, Vai, ce mare păcat, ce pierdere! – am dat în seara asta, pe când îmi făceam plimbarea prin pădure, și, preț de câteva clipe, i-am redat viață, primind în schimb ceva prețios.

Sunt de cinci zile aici și încă de când am venit m-am simțit atras de acest desiș aparent nesfârșit care mărginește satul în partea dinspre apus. Ne-am plimbat și noi mult pe acolo, ne aduceam lemne înainte să vină gazul, dar nu am ajuns încă până dincolo. Gazda mea, un bătrânel sobru și aristocrat, vorbea franceza locului, cu care eu, cunoscător mai mult de germană și engleză, încă nu aveam relații prea bune, chit că hoinăream prin Belgia, cu rucsacul în spinare, deja de săptămâni bune. Tu să nu te duci prea departe, a mai zis atunci, în poartă. Nu, fac doar o plimbare scurtă, l-am asigurat și aș fi vrut să-i mai spun cât de tare îmi plăceau locurile acelea, ce fascinat eram de peisajele lor luate cu împrumut, parcă, dintr-un veac vechi, așezat, când omul și natura se înțelegeau mai bine și se respectau deopotrivă de voie și de nevoie. Am fluturat doar din mână. Abia ce venisem, mă instalasem în camera de la stradă (bătrânul se oferise singur să mă adăpostească, văzând că umblu haihui prin satul lor, derutat), că și luasem rucsacul în spinare și ieșisem înapoi în drum. Sigur știa ce sentimente mă animau, probabil nici nu eram primul visător venit prin părțile acelea.

Așezarea nu seamănă deloc cu satele de pe la noi, casele nu sunt coșcovite, ci durate din piatră și îngrijite, cu flori la ferestre, strada nu este desfundata și plină de praf, ci aranjată din piatră cubică, are și trotuare. Așa sunt majoritatea localităților rurale la ei, le prefer oricând orașelor mari, care, deși încărcate de istorie, la rândul lor, sunt mai aglomerate, te lovești de turiști la tot pasul, iar locuitorii se preocupă mai mult de întreținerea acelor venetici decât de traiul lor, așa cum trebuie că făceau în vremurile când urbea era în floare. Burgurile astea, în schimb, aici vechea armonie încă dăinuie, aici oamenii încă se trezesc dimineață pentru a se îngriji de pământ și de animale. O fac cu folosul uneltelor moderne, spre deosebire de țăranii noștri încremeniți cu totul în trecut, însă pentru lumea asta occidentală despre care aveam câteva idei luate de-a gata – totul e comerț, oamenii sunt robotizați, a dispărut omenia etc. – idei care mi s-au confirmat în parte de când umblu printre străini, aceste îndeletniciri sunt cu adevărat remarcabile. Oamenii ăștia nu-s capabili de progres, zicea tata, poți să le dai înapoi toate pământurile, le poți da bani să își cumpere toate vitele luate la colectivizare și degeaba, ei or să vândă cea mai mare parte și pe ce le rămâne or să cultive strict cât să își hrănească gurile proprii, mda, iar banii primiți or să îi bea. Tocmai el vorbea, care cumpărase tot ce ei se grăbiseră să vândă! Adevărul e că îi disprețuia pe localnici, asta nu am înțeles niciodată și de aceea nu mi-a făcut nicicând plăcere să îl însoțesc în ceea ce numea cu atâta solemnitate „vizite de lucru”. Încercasem o dată să îi explic că nu oamenii aceia erau de vină, că e de mirare că mai au conservat cât de cât instinctul de proprietate, după atâția ani de comunism, și că ar trebui să se bucure că pe naivitatea la care fuseseră ei condamnați își putuse clădi el afacerile, ba mai mult, că tot ei, vitele acelea nenorocite, erau cei care continuau să îi lucreze pământurile, pământurile lor, la urma urmei, pământurile de care se despărțiseră acum pentru a doua oară, la distanță de doar două generații, ca într-o cosmică ironie a sorții. Tata nu voia să audă, așa că nici eu nu am insistat. Dar aici, în zonele rurale ale Belgiei, zone prin care sunt sigur că l-au purtat pașii cândva și pe tata, aici văd ce înseamnă să trăiești odată cu istoria, să nu fii tu cel peste care vine mereu tăvălugul, îl ologește și apoi, când abia de se dezmeticește, se forțează să se ridice și nu doar să reia lucrurile de unde au rămas, ci chiar să îl prindă din urmă pe cel care și-a văzut nestingherit de drum. Abia aici, departe de casă, văd limpede cât de brutală este, de fapt, această ironie a sorții.

Câmpurile bine lucrate făceau loc pădurii cu smerenia unui credincios care dă întâietate preotului. Când am intrat prima oară la adăpostul umbrei copacilor mi s-a făcut pe dată frig, de a trebuit să scot din rucsac jerseul și să-l trag pe mine. Cred că erau stejari, nu mă pricep prea bine, niciodată nu m-am simțit foarte atras de natură, în apartamentul meu din București ar fi încăput fără probleme un crâng mic, însă eu am ales de la bun început să ocup acel spațiu cu cele mai moderne aparaturi – prietenii mei le-au apreciat, cu siguranță, mai mult decât ar fi apreciat un ficus sau un smochin. Oricum, tulpinile lor creșteau drepte către cer și nu începeau să se ramifice decât de la trei-patru metri de sol. Erau trunchiuri groase, cu scoarța albicioasă, decojită pe alocuri și lăsând să se vadă porțiuni mai închise la culoare, ca un al doilea strat de piele incomplet dezvoltată. Se auzeau multe păsări, un tril continuu pe mai multe voci, și foșnete se auzeau, veneau din toate părțile. Nu cred, totuși, că erau animale mari, cel mai probabil tot păsările care scormoneau printre frunze în căutare de râme și de alte insecte gustoase. Nu am ajuns departe cu acea primă ocazie. După doar cincisprezece minute de mers poticnit, pășind peste crengi căzute și ocolind locurile ce păreau prea dese, am ridicat ochii spre cer și mi s-a părut că deja s-a întunecat, deși știam că asta era imposibil, nu putea fi mai mult de ora șapte... Așa că am făcut stânga-mprejur și m-am întors la lizieră, bucuros că am dat ascultare gazdei mele. M-am surprins căutând chiar să formulez în gând o replică în franceză prin care îl înștiințam pe bătrân de cumințenia mea.

În zilele următoare m-am afundat tot mai tare. Pe-atunci eram deja pregătit; îmbrăcasem haine mai groase și îmi cioplisem un toiag cu care-mi deschideam drum prin hățișuri. Îmi plăcea pustietatea de acolo, îmi plăcea că locul părea neumblat, lucrurile astea mă ajutau să gândesc, să cântăresc ceea ce de-acum era de datoria mea să cântăresc. Până în seara asta, când am întâlnit în cale conacul părăginit, nu pot spune că am ajuns la vreo concluzie. Drumul meu cu siguranță nu se oprește aici, mai am mult de umblat și mult de judecat înainte să fac cale-ntoarsă. Dar simt că sunt mai aproape. Simt măcar asta, iar acesta este un sentiment nou pentru mine.

Mă aflam, cel mai probabil, în mijlocul unui fost domeniu de vânătoare. Abia astă-seară am remarcat, din loc în loc, rămășițele unor cuiburi de pândă. La sol, cele mai multe, dar și sus, în încrengătura de ramuri a copacilor le-am văzut. Poate că nu le-aș fi recunoscut așa ușor dacă nu era primăvara lui 2010, când tata a insistat să îl însoțesc la Balc, la vânătoarea de mistreți a lui Țiriac. Atunci a fost prima și ultima dată, mi-am jurat că nicicând în viața nu voi mai lua parte la astfel de expediții barbare. Dacă nu vii, te las din brațe, găsise cu cale tata să mă „invite”, cunoscându-mă prea bine. Mă dusese, nu aveam chef să facă pe nebunul și să mă taie de la rația alimentară, cum îi zicea printre dinți, de parcă ar fi fost vina mea că rămăsese cu mine pe cap. Și, oricum, îi făcea plăcere să mă știe aproape, cred că-i aminteam mai mult de el însuși decât de mama. Cuiburile de acolo erau aproape complet distruse, cu siguranță fuseseră abandonate cu mulți ani în urmă, eu însă mi-am dat seama ce sunt imediat ce am întâlnit în cale a două astfel de înjghebare de bârne împletite cu crengi de-acum uscate și rupte, dar cu siguranță pline de frunze dese atunci când îndărătul lor se ascundeau, cu pușca la ochi, vânătorii, așteptând prada – mistreți, da, puteau fi și mistreți prin părțile astea – cu răbdarea pe care doar setea de sânge ți-o poate întreține. M-am apropiat, am dat târcoale, am lovit cu bastonul meu rudimentar. Un străin, văzându-mă, m-ar fi crezut un mare priceput, un expert care analizează un sit arheologic, care îi evaluează autenticitatea. Am pufnit în sinea mea – mă surprind tot mai des în ultimul răstimp că fac lucruri pe care le făcea și tata, lucruri de fațadă, pentru ochii lumii, ca să răspund așteptărilor. Am pufnit și am scuturat din cap, dezmeticindu-mă, parcă, și am luat-o grăbit la pas. Mai bine că nu mă văzuse nimeni.

Clădirea părăginită a conacului am zărit-o nu mult după aceea. Deși coșcoviți, pereții exteriori încă mai păstrau pe alocuri tencuiala viu colorată. Înaltă de două etaje, ultimul era un fel de mansardă, iar acoperișul prăbușit transformase zidurile scunde într-un fel de metereze. Aceasta, alături de cele două turnuri rămase miraculos în picioare, întregeau impresia că am descoperit un castel în mijlocul pădurii. Sigur că nu era așa. Ferestrele de la primul etaj, în ogivă, erau împodobite cu muluri complicate și pictate multicolor. Probabil că nici restul zidurilor nu erau mai prejos, însă acum în locul acelor presupuse fresce răpitoare nu mai era decât monotonia zidăriei nude, cu roșeața ei tânără. Când m-am apropiat destul, am văzut că parterul reproducea întocmai primul etaj (sau invers), diferită era doar intrarea: somptuoasă, cu marchiză, cu scări în semicerc și rampe de o parte și de cealaltă. În față, un fel se rotondă, de fapt cred că un postament pentru o statuie sau un grup statuar care acum lipsea. În jurul acelui aranjament întorceau mașinile ori, cine știe, poate chiar trăsurile, după ce lăsau oaspeții la intrare, și porneau înapoi pe unde veniseră. Pe acolo veneam și eu, doar că drumul pe-atunci fără îndoială destul de lat pentru a lăsa să treacă două vehicule unul pe lângă celălalt era acum abia o cărăruie. M-am oprit în fața intrării, chiar lângă rotondă, și am admirat frumusețea ruinei.

Crescuseră tufișuri umbroase peste tot, mărăcini înfrunziți și plini de țepi, care probabil că aveau să și înflorească în scurt timp. Ușile duble nu erau deschise, dar nici ferecate nu credeam că sunt și, chiar dacă ar fi fost, puteam intra ușor pe oricare dintre geamurile sparte, puteam alege unul prin care nu ieșeau crengi de arbuști încâlciți. De faptul că voi intra în acea clădire delabrată nu mă îndoiam nicio clipă. Atracția era incontestabilă, fascinația – mai mare decât o simțisem oricând în jungla orașului. Așa că nu am stat mult pe gânduri, ci am început să îmi fac loc cu toiagul, să calc pe tulpinile ierburilor zemoase. Am urcat scările ca într-o transă, cu privirea ațintită spre ușile masive, încrustate și legate în balamale de fier gros. Geamul în semicerc de deasupra, luminatorul antreului, era spart și el, mai rămăseseră doar razele ghinturilor de plumb.

M-aș fi așteptat ca la interior să găsesc un spațiu cotropit de vegetație, și într-adevăr, mai ales în dreptul geamurilor, acolo pe unde apa de ploaie și razele sărace ale soarelui pătrundeau în voie, crescuseră ierburi mari, cu tulpini lemnoase, îndoite și aplecate spre afară ca niște prizonieri disperați să evadeze, însă cea mai mare parte din sala care m-a întâmpinat era goală. Am remarcat înainte de toate tavanul boltit; nici nu puteam altfel, un albastru ca acela nu-mi mai fusese dat să văd înainte, o nuanță perfect uniformă de bleumarin mătăsos, cărnos, în care îți venea să îți înfigi degetele, să-l smulgi ca pe-o blană de animal exotic, în care apoi să te înveșmântezi trufaș. Arcadele aminteau de catedralele gotice și poate că și-acest contrast dintre stil și colorit m-a făcut să ridic înainte ochii spre tavan, să-l admir, să-l las să mă copleșească, și doar după aceea, buimac, respirând întretăiat, să privesc în jur, să văd că salonul era, în fapt, o înșiruire de unghere, ca un fagure, între care se trecea prin uși înalte, cu buiandrugi boltiți, la rându-le, împodobiți artistic, cu dantelării fine, ca de traforaj, goluri largi și dese săpate în pereți despărțitori acoperiți cu lambriuri albe, scorojite, iar undeva în capăt, abia perceptibilă, o scară cu trepte de marmură. Am făcut câțiva pași, îndepărtându-mă de ușa prin care mă strecurasem ca o felină curioasă, și-am rămas în mijlocul acelei prime celule de stup, antreul. M-am răsucit încet pe călcâie, panoramând, observând că tot ce însemna mobilier fusese scos de acolo – dacă existase vreodată – că podeaua așternută cu parchet montat în spic era presărată cu praf și frunze și pene felurite, viu colorate, lepădate de cine știe ce păsări fantastice, însă în rest părea intactă, bine conservată, doar câteva zgârieturi pe alocuri, normale semne de uzură, tot ce mai rămânea, probabil, ca amintire a petrecerilor dansante organizate acolo la finalul unei partide de vânătoare, urmele bucuriei unor oameni pe care între timp îi înghițise pământul. M-am rotit în jurul propriei axe și-am tras adânc în piept acel aer pe care curenții ce-i simțeam mișcându-mi pletele ar fi trebui să-l mențină mereu proaspăt, însă pe care, cine știe de ce, eu îl simțeam stătut, îmbâcsit ca aerul unei odăi rămase încuiate prea mult timp, mi-am forțat auzul și-am reușit să deslușesc prin liniștea mormântală un sunet slab, ca de vioară săltăreață, strunită cu nepricepere, dar cu mare pasiune, un foșnet ca de haine din postavuri alese și, da, da, un țăcănit continuu, ritmic – pașii nemiloșilor vânători, acum probabil afumați, strângându-și la piept soața ori amanta, purtând-o prin odăile acelea înlănțuite în ritm de cadril bizar, săltăreț în loc de leneș, schimbând-o cu soața ori amanta altuia și continuând apoi țopăitul bahic. Am simțit atunci, rotindu-mă, că eu însumi iau parte la un astfel de bal, și-am zâmbit timid, și-am ridicat brațele în față, și-am făcut chiar câțiva pași legănați, bocancii mei de armată târându-se pe podea greoi, urmând traseul zgârieturilor vechi. Mi-am luat apoi seama și-am izbucnit în râs, am hohotit atât de tare, că de undeva din încăperile îndepărtate, din preajma scărilor, s-a auzit larmă mare și-n câteva clipite, pe nepregătite, pe deasupra mea a zburătăcit un stol mic de păsări cu penaj impresionant, colorat în nuanțe sclipitoare. Cât ai clipi, au dispărut pe geam afară, în urma lor lăsând doar câteva pene improbabil de frumoase, aidoma cu cele de pe jos. Înainte ca planarea lor să se încheie, încă speriat, am cules una din aer și-am ținut-o puțin în fața ochilor – lungă cam de două degete, cu puf verde-arămiu la capătul dinspre rădăcină, trecea până la vârf prin toate nuanțele curcubeului. Am întors-o între degete, am făcut-o să danseze, după care am vârât-o în buzunarul de la piept al vestei, un suvenir pe care-l am în față chiar acum, în timp ce mă grăbesc să consemnez întâmplarea.

Pari mai însuflețit, mon jeune fils, îți fac bine plimbările astea. Bătrânelul, gazda mea, părea și el mai însuflețit văzându-mă. Ochii lui mici și migdalați erau larg deschiși, cu sprâncenele ridicate, o mișcare care-i antrenase toate trăsăturile feței, îi săltase colțul buzelor într-un fel de zâmbet pehlivan. I-am răspuns așa cum se aștepta, radiind, aproape sărind de pe un picior pe celălalt, încheind o frază forțată de confirmare cu câteva cuvinte pe care le exersasem tot drumul de întoarcere: Votre forêt est fantastique. Însă nu mă puteam gândi decât la cât era de bătrân, de fapt, și mă întrebam chinuitor cât timp mai are de trăit. Semnele ruinei erau oriunde te uitai pe fața lui, la tot corpul său împuținat, gârbovit, tras tot mai tare spre pământul în care avea să sfârșească îngropat. Vraiment fantastique! – și am dat fuga în cameră, am încuiat ușa și-am crezut că, dacă mă întind puțin în pat, o să mă fure somnul, o să treacă timpul mai repede și, la prima lumină a zilei, o să-mi iau picioarele la spinare.

În schimb, scriu. Scriu pentru că ceea ce mă sperie în același timp mă atrage. Scriu pentru că în seara asta m-am întors din pădure cu ceva important, e sădit deja în mintea mea, aștept să încolțească, nu știu când o va face, peste o lună, peste un an, poate peste zece, nu cred că asta contează foarte tare. Sentimentul unui sens, convingerea că există o noimă, asta e de neprețuit. Mai am de umblat, drumul meu nu se oprește aici; de fapt, am impresia că abia de aici începe... Ne-au despărțit multe lucruri, pe mine și pe tata, în multe privințe am fost pe poziții opuse, ne-am certat de prea multe ori și pentru lucruri prea neînsemnate, l-am dezaprobat adesea, la fel a făcut și el cu mine, însă niciodată nu ne-am renegat reciproc. Am știut mereu că, dacă ne uităm bine în noi, găsim un punct de întâlnire. A fost un om corect. Crud ca un vânător, pasionat, la fel, a profitat de toate ocaziile care s-au ivit, dar a fost întotdeauna corect. A deranjat mulți oameni, și de aici cred că au venit toate necazurile. Clădirile nu cunosc societatea, ele nu știu ce este tovărășia sau dușmănia, iar ruina lor se datorează nepăsării celui care le-a zidit sau stăpânit. La oameni e diferit. Oamenii se sapă între ei. Se distrug reciproc cu pizmă și viclenie. Când unul e în centrul atenție, nici nu mai contează dacă-n viața lui de mare fast a avut grijă de el, dacă s-a respectat. Sub atacul celorlalți orice zid mai devreme sau mai târziu se prăbușește.

În țară e războiul în toi, un război drept, prea mult timp amânat, un război care trebuie să se poarte. În sfârșit se face dreptate. Unii însă pot cădea victime nevinovate, sunt luați ca ținte de cei care știu întotdeauna să profite de moment. Când se creează agitație, orice vânătoarea se poate transforma într-o reglare de conturi. Îmi vine greu să accept gândul că trebuie să mă întorc la așa ceva, că nu am de ales, că doar astfel pot amâna, măcar cu lungimea vieții mele, momentul când ceea ce-a însemnat tata pentru readucerea în prezent a unei țări ținută prizonieră în trecut se va pierde în uitare. Pentru că, mai mult decât oamenii și clădirile, faptele trebuie ținute în viață cu orice preț. Pierderea memoriei lor este întunericul etern.

În seara asta am vrut să urc pe scara de marmură a conacului din pădure, m-am dus până lângă ea, am privit în sus. Și-acolo nu am văzut plafonul următorului etaj, acolo am văzut cerul. O porțiune generoasă de cer siniliu, catifelat și cărnos, cu doar câteva urme de nori, străbătut din când în când de grupuri mici de păsări. Erau prea departe și-am putut doar să le intuiesc penajul viu colorat. Am dus mâna la buzunarul de la piept și-am răsuflat liniștit. Mi-aș fi dorit să urc scara, tânjeam să ajung sub tot acel văzduh. N-am făcut-o. Am strâns din dinți, am încleștat pumnii și, cu o mare sforțare, am făcut cale întoarsă.

Mâine plec din nou la drum. Vreau să văd Stonehenge, apoi să vizitez castelele din Scoția. Am timp până la toamnă. După aceea, când voi fi deja major, mă pot întoarce în țară. Sunt lucruri de continuat acolo și sunt lucruri – multe – de schimbat. Am de gând să iau cu mine cât de multe suveniruri pot.

Paleu, 30 aprilie 2015