Angelo Mitchievici
    Cinema
    Prefaţă de Paul Cernat
    Colecţie: Ego. Proză
    Pret: 29.50 lei

 

Angelo Mitchievici este coautor al volumului O lume  dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, apărut în colecţia „Ego-grafii” de la Polirom.

 

Un bătrîn singur care-şi găseşte alinarea în întunericul sălii de cinema, urmărind la nesfîrşit filmele lui James Dean, doi îndrăgostiţi care joacă un joc straniu într-o cadă veche şi îşi spun poveşti, o avalanşă de scrisori misterioase de iubire care schimbă chimia unui cuplu, o maşină de amintiri inventată de un frizer cu nume grecesc şi apucături de filosof. Povestirile lui Angelo Mitchievici sînt stranii, făcute din materia din care se ţes visele sau mai degrabă filmele vechi, cu acea atmosferă nostalgică şi ceţoasă. Personajele lui evoluează într-un climat ce aminteşte în acelaşi timp de Scott Fitzgerald şi de Bucureştii vechi, în nişte secvenţe niciodată încheiate sau conturate definitiv, oscilînd între realitate şi amintire sau lumea de celuloid la care fac referire, de altfel, cu obstinaţie. O proză estetică şi estetizantă, un rafinament al frazei care confirmă prezenţa unui scriitor talentat.

„Cele zece povestiri reiau, la diferite niveluri, metafore cinematografice cu caracter autoreferential, motivul baroc al «vietii ca vis» devenind aici sinonim cu cel al «vietii ca film» – si ca iluzie artificiala. Caci la Angelo Mitchievici filmul constituie un pseudonim al iluziei, daca nu cumva o forma postmoderna, estetica de transcendenta, iar simulacrele si artificiile aferente sunt traite la temperatura inalta a libertatii poetice. Angelo Mitchievici este o aparitie remarcabila si insolita in zona prozei noastre inca tinere, un explorator fantast de lumi enigmatice, fermecator desuete si un dreamer cu o personalitate atipica, venita «din alt film».” (Paul Cernat)

 
Angelo Mitchievici este lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. Domeniile sale de interes sînt antropologia culturală, hermeneutica literară, teoria literaturii. Volume publicate: În căutarea comunismului pierdut (coautor, Paralela 45, 2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, Polirom, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, Polirom, vol. I, 2004; vol. II, 2005; vol. III, 2008), Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente (Institutul Cultural Român, 2007).




Corpurile sunt frumoase

 

April is the cruellest month
Mixing memory and desire.
(T.S. Eliot, The Waste Land)


Îşi amintea că avea mereu hainele mototolite; sacoul se prefăcea într o armonică la coate şi cravata îi stătea cel mai adesea oblic, ca şi cum ar fi fost atrasă de un secret centru de greutate al Pământului. Părul rar şi ciufulit, cele două cute ale obrazului, ridurile din jurul ochilor şi bărbia îi dădeau aerul acela şăgalnic şi intrau cumva în zestrea lui de comediant. Numerele sale nu aveau ceva excepţional, dar pur şi simplu apariţia lui trezea voia bună, simpla apariţie binevoitoare, disponibilă pentru oricine, caldă ca un ceai băut iarna de pe tăbliile umede şi friguroase ale meselor de la Cireşica. Fuseseră un timp colegi de cameră, când încă erau studenţi la ATF. Zăganu – de fapt îl chema Zăganu Tudor, dar numele de familie se impusese – intrase târziu la Academie, fusese câţiva ani student la Politehnică, secţia metalurgie, vânduse ziare un timp şi fusese şi covri¬gar în Piaţa Amzei. Nu terminase niciodată Politehnica, avea un Volkswagen prăpădit în care însă, ca într o cutie chinezească, reuşea să încapă o gaşcă întreagă. Într adevăr, maşina se umplea adesea până la refuz şi fiecare fată stătea pe picioarele cuiva, el unul ţinea vreo două, ca un adevărat atlet, şi teaca fină a coapselor lor i se lipea de blugi. Zăganu conducea întotdeauna ; maşina, zicea, ascultă numai de el. „Nu atingeţi scula în lipsa proprietarului, aceasta vă poate blestema“, era un afiş pe care l ţinea pe parbriz şi în mod magic ţinuse scula departe de orice atingere nedorită. Poliţiştii ezitau să lase o amendă sau să l oprească, Zăganu nu arăta ca unul de la care aveai ceva de luat. În plus, mai spunea bătrâneşte şi una din glumele lui, care nu se ştie prin ce minune îi făcea pe toţi veseli.
Spre deosebire de Zăganu, glumele nu erau, ce i drept, punctul lui tare, el se pricepea de minune la scenele tragice, scenele de forţă, de mare pasiune, nu pentru că ar fi stat prost cu umorul, dar statura lui atletică, corpul suplu şi în acelaşi timp puternic şi expresia romantică a feţei îl recomandau pentru un alt registru, cel de june prim. Felul în care pronunţa uneori cuvintele, pierdut, şi felul violent de a tăia aerul cu braţele, de a şi roti corpul trezeau imediat atenţia femeilor. Un timp le schimbase cu o viteză ameţitoare, apoi un alt timp fusese în căutarea exemplarului aceluia rar care să ţi aducă marea revelaţie, marea pasiune. Încer¬case cu femei maladive, înclinate spre poezie, cititoare de Dostoievski, cu blonde palide, clorotice, cu priviri opaline. Încercase şi cu sportive, câteva jucătoare de handbal care se ridicau atunci când nu te aşteptai să mai înscrie încă un punct important în partida de dragoste. Viaţa lui mişuna de femei, avea numere de telefon scrise peste tot, prin carnete, pe caiete, pe foiţe de hârtie pe care le descoperea mototolite în câte un buzunar. Răscolea adesea câte o jumătate de oră ca să găsească un număr de telefon.
Pe Zăganu nu l văzuse decât cu câteva fete mai urâţele, una de la Filologie, aflase mai târziu, genul intelectuală, cu ochelari cu lentile mari, de prin anii ’60 în filmele franţuzeşti, şi brunetă, cu părul despărţit într o cărare pe mijloc. Se ţineau de mână şi Zăganu îi făcuse impresia penibilă că este un tată, e drept, ceva mai tânăr, de mână cu fiica lui premiantă, care tocmai a terminat liceul şi căreia îi arăta primejdiile oraşului de care va trebui să se ferească. ªi acum succesul lui i se părea inexplicabil, când îl întâlneai pe stradă, nu ţi spunea mare lucru, arătase mereu mai bătrân decât era, vârsta părea să i se fi stabilizat în jurul lui treizeci şi cinci, nici nu mai creştea şi nici nu avea să mai scadă. Zăganu se născuse bătrân, în puţinele poze de tinereţe pe care i le arătase într o seară, în timp ce curăţa cartofi şi plângea abundent din cauza unor cepe proaspăt tăiate, tânărul avea o figură dură, colţuroasă, cu o cută de hotărâre sau de răzvrătire pe frunte, ţeasta îi era cam mare. Lucrurile astea dispăruseră între timp, se instalase în locul lor un calm jovial. Zăganu era cel mai blând bărbat pe care l cunoscuse.
Zăganu îl asculta, cu paharul în mână, debitând prostii despre vremurile de odinioară, despre beţiile din studenţie, se întâlniseră destul de des şi după ce Zăganu se mutase, după absolvire, într o garsonieră prin Colentina Tina vine Tino cu Maşina (aşa se numea una din vecinele lui, vizitată asiduu de un italian care venea, îi făcea ce i făcea şi pleca în mare grabă într un Fiat ultimul răcnet). Apoi deodată acesta dispăruse în ceaţă, plecase în străinătate pentru un stagiu şi rămăsese în Anglia, unde mai făcuse câţiva ani de teatru, făcuse şi pe bucătarul, se întorsese de acolo cu un alt accent, dar cu aceeaşi faţă jovială, ca şi cum nimic nu s ar fi schimbat. Trecuse repede de la filmele de categorie B făcute de Castel Films la filme de festival, cu regizori de al căror nume oricine s ar fi dorit legat. Totul se petrecuse foarte repede şi poate faptul că era plecat la filmări şi apărea foarte rar în oraş îl făcuse invizibil. Îi mira pe toţi faptul că n a rămas în Anglia, numai pe el, care îl ştia destul de bine, nu. Criminalul revine întot¬deauna la locul faptei, îi spunea cu o voce cavernoasă, un exerciţiu stupid din facultate de accentuare a unei propoziţii aparent inepte în diferite moduri. O relua, ca să se distreze, când grav melancolic, când cu tonul eroilor din filmele de doi bani cu activişti şi tineri fugiţi pe şantier să clădească socialismul. Era sigur că Zăganu ratase un rol mare în aceste filme. Stăteau la aceeaşi masă ca pe vremuri, la Cireşica. Vezi tu, anumite lucruri, părea să i spună, nu vor să se schimbe, lucrurile îmbă¬trânesc cu viteze diferite, tinereţea şi bătrâneţea se întâlnesc la tot pasul şi se cunosc chiar şi atunci când nu se salută. Nu lipsea decât ca Zăganu să înceapă una din acele poante răsuflate, pe care el le făcea însă să sune totdeauna altfel, scuturându le energic de naftalină ca pe nişte haine uzate. În schimb Zăganu se apucase să fredoneze refrenul unui cântecel, un refren destul de trist căruia el îi dădea o coloratură tragicomică :

Blasfemie, blasfemie
Viaţa ce mi revine mie…

Fusese surprins să afle că Zăganu se căsătorise şi divorţase între timp, dacă şi asta nu era decât o glumă sau un zvon pe care Zăganu îl alimentase generos, satisfăcut în sinea lui. ªi l imaginase întotdeauna un veşnic burlac, împingând burlăcia spre statutul acela de nobleţe pe care l dau marile vocaţii, nu era cazul cu Zăganu, totuşi avea ceva dintr un solitar, ceva care acum se dezminţise în mod neplăcut, aşa cum ai desco¬peri că în spatele unei legende care ţi a hrănit copilăria şi entuziasmul zace o neînţelegere grosolană, o greşeală de tipar. Oricum, dacă Zăganu nu se conformase nor¬melor ordinului cavalerilor sihaştri era dreptul lui. El în schimb nu se căsătorise, trăia de doi ani cu o femeie şi se simţea bine aşa, ea era doctoriţă şi asta îi dădea un sentiment şi mai confortabil. Era sub oblăduirea directă şi specializată a lui Hipocrite, cum îi zicea el, care ştia o mulţime de minciuni amabile şi încurajatoare. „Îţi va scoate toate măselele fără să te doară“, îi spusese Zăganu cu acel aer blând care era numai al lui. „Nu e stomatoloagă. Are însă o prietenă care aranjează orice dantură.“ Tina Tina Colentina vine Tino cu maşina. Unde mai auzise numele ăsta ?
Zăganu stătea prost cu dinţii şi acest fapt se putea vedea în bună parte, deşi îi păstrase ca prin minune pe toţi. Măselele erau toate plombate, unele chiar şi a treia oară. I se vedeau o mulţime de plombe când râdea, ca şi cum ar fi ronţăit seminţe de floarea soarelui şi cojile lor negre i ar fi rămas lipite de smalţul dinţilor sau înfipte în gingii. Avea un râs foarte plăcut, care ţi l făcea imediat simpatic, râdea ca şi cum râsul lui te ar fi înţeles perfect, ca şi cum ar fi spus că râsul este cumva unica soluţie, un râs înţelegător, sensibil, care te lua parcă după umeri şi te invita să intri în casă, te aşeza la masă. „Tu eşti capabil să râzi din orice“, îi zisese odată. „Nu. Nu chiar.“ Când era mic, avusese limbrici, îşi mai amintea şi acum cum în rahat se mişcau cocoloaşe albe pe care le dădea la o parte cu un băţ, ca să le vadă mai bine. Bunicul îi dăduse să bea ţuică, ţuică foarte tare, „fruntea“, cum i se spunea la ţară, şi boabe de usturoi pe care trebuia să le înghită întregi. Se îmbătase, desigur, şi începuse să râdă, râdea în hohote, un beţiv vesel. Limbricii arseseră în rachiu sau muriseră otrăviţi cu arsenic, pe care, aflase mai târziu, usturoiul îl conţine în cantităţi foarte mici. Poate tot atunci şi diavolul fusese alungat, dar rămăsese cu mi¬rosul acela de usturoi în nări şi senzaţia plăcută a alcoolului opărindu i stomacul. ªi râsul, desigur. Bunicul ţinea ţuica în butoaie mari şi avea alambicuri uriaşe în care toamna fierbea zeama fermentată a prunelor, lipind marginile vaselor de aramă cu lut care se întărea. Din când în când un fuior de abur ţâşnea vesel printr o fisură şi atunci Bătrânul aplica un petic de nămol rece şi aburul se întorcea acolo de unde plecase, în balerca lui. Îi plăcea să stea prin preajmă. Asculta cum clocotesc acolo sub presiune şi urmărea capătul ţevii sub care se afla o oală de pământ, ţeava în care era înfiptă o rămurică subţire de vişin. Aştepta momentul când din ţeavă se iveau primele picături şi apoi alcoolul începea să curgă, răspândind mirosul acela de prună peste tot, picături albastre la început şi cu miros înţepător, care i gâdila plăcut şi ameţitor nările. Stătea pe ciuci şi se juca cu un băţ în ţărână, arunca surcele pe foc şi faţa i se înroşea de căldură, iar noaptea mergea de mai multe ori să se pişe. Intrau bărbaţi cu feţe aspre, lăţite parcă, mirosind a sudoare şi a iarbă veştedă, o clipă trupul lor acoperea intrarea în micuţa cămară unde fierbeau caza¬nele. Spre seară răcoarea îl învăluia plăcut, până şi acolo aerul înserării se strecura şi el rămânea agăţat de foc, de clocotitul înăbuşit al vasului de aramă, adâncit cu privirea în flacăra unde negrul ramurilor care ardeau devenea atât de intens şi se transforma pe rând în roşu şi alb, apoi într o pudră care se risipea la cea mai mică suflare. Descoperea târziu că avea spatele îngheţat, rece ca o piatră de râu, în schimb faţa şi braţele îi ardeau. Încerca să le apropie încetul cu încetul de foc, ca să se obişnuiască, până când firele de păr de pe mână se pârleau şi un miros de untură râncedă se răspândea în jur, asemănător damfului de pene arse. Dar asta era demult, înainte de a l sălta pe Bătrân, care nu ştiu ce spusese despre cea mai bună dintre orânduiri, orânduirea comunistă, ceva ce nu trebuia. Umbra lui rămăsese atârnată de toate lucrurile pe care pusese mâna şi Bătrânul pusese mâna pe toate, silindu le să se înstrăineze cumva de altă atingere. Tot atunci trebuise să plece la oraş, pe străduţa murdară cu blocuri, unde se auzeau ţipete în fiecare noapte când cineva îşi bătea nevasta sau făcea dragoste cu ea. Dar şi asta fusese demult.
Zăganu era unul dintre puţinii, dacă nu singurul coleg pe care nu l văzuse niciodată beat, deşi bea cot la cot cu toţi ceilalţi, ca şi cum alcoolul nu i s ar fi scurs în sânge, ci ar fi luat calea magică a unui burete instalat undeva în stomac, pe care Zăganu îl scotea şi l storcea pe furiş. Făcu din nou trucul cu ţigara, cu care amuza fetele fără să se obosească prea tare. Îl învăţase de la un ţigan şi îl exersase de sute de ori până să l prindă, acum îl făcea cu o dexteritate care dădea impresia de natural. Scotea o ţigară din pachet şi, cu o mişcare bruscă, ţinând o de celălalt capăt, o lovea de buze, făcând o să sară. Mişcarea era de fapt din încheietură, ţigara sărea scurt, atât cât s o poată apuca din aer cu buzele, şi îl lăsa astfel pe Zăganu să aprecieze calitatea trucurilor ieftine, dar bune, care i atrăgeau admiraţia chelnerilor şi a pipiţelor...