Ştefan Bolea – Noaptea instinctelor

confesiune

cum îţi crapă zâmbetul pe faţă
ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele
şi lumina se îmbăloşează, din văpaie a rămas doar scrum
chiar şi bezna s-a închistat ca un arici

păstrez icoana ta de prădător cabrat
triangulez semnalul tău, meduză doată cu laser
mă scanezi ca să mă dobori
cumshot-ul tău e mai pur, mireasă
m-ai transformat în abur
acum pot doar să aştept
şi limbul e numai bun să-mi zgâriu gâtul când mă spânzur

în vene doar calcar
în loc de graal acid
sunt însemnat ca o statuie
şi în cercul blestemat pot doar să încremenesc

e doar un zâmbet peste care a căzut urgia
două buze sudate, cimentate cu fugere
şobolanul analitic ţi-a dat să bei agheazmă
privesc de la fereastra alăturată în timp ce te sileşti să exorcizezi o fantomă



rumoare

nu mi-e teamă de iad, ci de purgatoriu
am supravieţuit cu brio infernului
aveam facţiunea mea chiar
ne spuneam însângeraţii
pentru că aveam ochii crăpaţi de nesomn
şi irisul roşiatec

trebuie să fii mereu atent în infern
te poţi pierde la fiecare vamă

un ascet îşi poate produce iadul
pentru a-şi testa caracterul
n-am avut această curiozitate
am fost azvârlit în iad
la fel cum depui vita la abator

m-am descurcat, ca întotdeauna
n-au reuşit să mă înfrângă

au încercat să mă stranguleze
să-mi pună botniţă
să mă axfisieze
a fost un nimerit antrenament

a urmat deşertul – un alt eu, mic şi scârbavnic
mi-a luat tăria şi glasul
fărămiţat, am preluat fizionomia şobolanului
ferindu-mă de freamătul vieţii
ascuzându-mă în canale
m-am hrănit cu spectre şi mizerii

a fost mai greu să sar la beregata lui
să-mi înving greaţa de a lupta cu un vrăjmaş
atât de jegos şi făţarnic
dar l-am biruit la echinox,
şi am ieşit din pustiu, încărcat de dispreţ, furie şi lumină
acea strălucire pe care doar dominarea tenebrelor ţi-o proiectează pe chip

 am cartografiat putreziciunea şi înţepenirea
dincolo de oglinzile sparte
stau îngerii de gardă la porţile sinelui
o altă scară? prăpăstii noi?
îmi calc pe amorţeală
şi m-arunc în vâltoare
n-am să mă opresc
până nu-mi intră tancurile în shambala
şi-mi aprind trabucul pe acoperişul lumii




promisiune

este un ecran între noi când ne privim, iubito
o mască ne divide când te sărut
chiar şi atunci când te pătrund, ne desparte o bucată de cauciuc
dar noaptea, când norii eclipsează luna
eşti singură şi fragedă în coşciug
şi pot să mă înfrupt în voie




megamoarte

iubirea noastră a fost goală
m-ai tăiat în bucăţi după ce m-ai stors
şi, sfârtecat ca o bestie turbată,
mi-am continuat existenţa într-un limb

ce măr năpădit de viermi mi-ai dat în dar
ce neant învelit de miraje
ce şarpe ai fost – m-ai supt ca o lipitoare
mi-ai injectat în loc de sânge curat
mizerie
negreală
moarte

mi-ai limpezit privirea doar pentru a mă umple de cearcăne
ochii mi-au ieşit din orbite şi scuipă catran în loc de lumini

am aflat de la un peon că vrei să-ţi depui cv-ul ca re-educatoare
ţi se potriveşte

mi-ai smuls cadranul, mi-ai siluit speranţele, m-ai înecat într-o ploaie de scuipat
mi-ai ras creierul, dar nu m-ai castrat, dobitoaco

aşa că schimbă-ţi adresa, altfel data viitoare când facem filme
te vom convoca la un gangbang
cu toţi piraţii, pantherele şi lueticii de la bloc
intersecţie

seara în oraş obiectele erau învăluite într-o inexplicabilă plictiseală
căutam o tipă cu privirea la fel de goală
şi aveam impresia că fiece gest şi-a pierdut din semnificaţie
aproape că erau abolite toate numele
era inutil să desemnez chelnerul care valsa cu mişcări automate
asemenea unui trenuleţ care a deraiat de pe linie
şi este ghidat din satelit de armata nicaraguană a salvării

totul era fals ca o draperie aruncată pe cadavru
dar chipul se imprimase pe textură
iriza scântei, putând fi reconstituit

eram la intersecţia dintre emanaţiile celor două lumi
inspiraţia morţilor şi cea a convalescenţilor se îmbinau într-un fulger
care îşi făcuse sălaş în creierul meu

siluit de un infinit  exces de paralizie
vâsleam în taxi prin domeniul crepuscului
şi aş fi vrut să cobor să înot

când o să decupez masca îngheţată de pe figură
şi o să-mi îndrept silueta spre un alt soare,
care s-a întunecat în mine de atâtea ori?

îndărătul lentilelor am altă pereche de ochi
care privesc prin cărţi femei ecrane
şi se întorc mereu în negritudinea afurisită
neliniştiţi că lumea s-a retras în vid

(din volumul Noaptea instinctelor, Brumar, 2009)